PICĂTURI DIN SOARE

 

Dorel îşi făcea veacul prin Cireşica, unde intra în fiecare seară, se oprea în prag şi căuta prin semi-întunericul şi fumul gros din bar o masă cu cunoscuți, ceea ce nu era foarte greu, dat fiind că era locul preferat al junilor din cartier şi barul avea un aer occidental, atît cît se putea pe vremea aceea. Avea banchete din muşama roşie aşezate în separeuri, lumina discretă spre întuneric, iar, cînd se lua curentul, nu dispera nimeni, pentru că barmanița aprindea lămpi cu petrol şi lumînări. Vodca era băutura preferată a lui Dorel, dar asta nu însemna că se strîmba la o bere sau o poşircă de vin. Nu era genul să facă nazuri şi nici n-ar fi fost frumos din partea lui să refuze, pentru că şi el la rîndul lui, cînd lua salariul, omenea şi cunoscuți, şi străini. Mai avea şi obiceiul să pişte chelnerițele de cur şi, de aceea, ocazional, în funcție de inima fiecăreia, avea cîte un cucui în creştet, dar nu se supăra cum făceau alții de săreau să le bată, ci rîdea şi le făcea cu ochiul. Pentru că Dorel iubea femeile. 

Nu țin minte să fi avut vreo fată mai acătării decît în liceu, dar şi aia a fugit mîncînd pămîntul, cînd constatase că Dorel n-avea nici un plan de viitor, nici cu ea, dar nici fără ea. Din şirul de pramatii cu care se-ncurcase, cel mai tare s-a evidențiat Mirela, pe care o cunoscuse tot în Cireşica, unde ea, din alt cartier fiind, trecuse întîmplător moartă de beată. 

Cum şi Dorel era abțiguit bine, dragostea apăru firesc cu pipăieli la vedere, mozoleli şi pahare cu vodcă. Mirela era cel puțin ciudată chiar şi trează, ceea ce, oricum, se întîmpla foarte rar, de obicei dimineața, dar nu ştiu dacă se pune că şi atunci era mahmură... Era toată crestată pe antebrațe, se tăia cu orice: lame, cuțite, cioburi de sticlă, avea o ancoră oribilă pe umăr şi-o față de te băga-n sperieți. 

Odată preludiul consumat, dacă nu ceva mai mult de atît, Dorel îşi luă proaspăta viitoare logodnică acasă, unde şi-o traseră toată noaptea, de toți vecinii de pe partea lui rămăseseră treji ca lumina pînă dimineața, cu răcnetele de extaz ale Mirelei în urechi. Vasile de la unu bătuse fără succes în calorifer şi coborîse, exasperat, să le bată-n uşă, dar făcu rapid cale-ntoarsă cînd în prag apăru Mirela goală puşcă, întrebîndu-l amabilă: Tu ce p...a mea vrei? Vasile socoti c-a avut destul simț civic pentru o noapte şi se-ntoarse la el în apartament să-şi caute dopuri de urechi. 

Dragostea celor doi se dovedise a fi una cu năbădăi şi, desigur, cu bătăi, din care combatanții ieşeau la fel de vineți şi umflați la ochi. Dorel n-o putea dovedi, că era făcută bine, iar ea nu-l nimerea de fiecare dată, că el era abil şi subțire şi scăpa prin fente şi eschive. 

Dorel crezuse că-şi găsise nu doar iubita perfectă ce i-o trăgea de-i mergeau fulgii, ci şi tovarăşa de bătură, pînă cînd Mirela îl pocnise din senin cu o sticlă-n cap. În timp ce sîngele-i şiroia pe nasul mare, Dorel înțelese că dragostea e complicată. Mai înțelese şi că orgiile clandestine, la care-l cărase ea, se soldaseră c-o blenoragie şi păduchi lați şi, atunci, hotărî să pună punct. Dar cel mai greu i se părea să-i comunice această hotărîre şi Mirelei. 

Cînd, la cîteva zile, după ce-şi scosese copcile, îndrăzni să-i ceară despărțirea pe cale amiabilă, Mirela îşi tăie venele de la o mînă. Salvare, circ, lacrimi, muci şi milă. O mai păsui o vreme Dorel, milos, că ea amenința constant, ziceai că mereu găseşte un cuțit sau o lamă la-ndemînă, pînă într-o seară, cînd Mirela nu se-ntorsese în cuibul dragostei lor şi n-o făcu nici dimineața. 

Abia după două săptămîni, transmise printr-un amic comun  că se mutase cu altul, care o „înțelegea”. Nu se ştie nici pînă azi dacă noul iubit mai trăieşte, că ea s-a prăpădit demult, dintr-o ciroză banală şi absolut nejustificată.

 

 

Domnu’ Lucian

 

Acest domn nu e chiar un domn, e un țăran de la Arieşeni cu casă şi gater în creierii muntelui, dar aşa îi place lui să i se spună: domnu’ Lucian. Are casa şi grajdul vacii chiar pe drumul spre cabana unde mă duc aproape în fiecare sfîrşit de săptămînă, vara şi, dacă plouă, acolo îmi şi las maşina, lîngă camionul dezmembrat în care cotcodăcesc indignate găini fugărite în joacă de doi cățeluşi. 

Domnu’ Lucian zîmbeşte întotdeauna, pentru că nu e niciodată treaz, dar şi pentru că nu străluceşte de inteligență. Îşi arată gingiile late din care răsar dinții de cal cu tentă verzuie ce n-au simțit vreodată asprimea periei şi nici răcoarea Colgate-ului, punînd de fiecare dată aceeaşi întrebare: „Az venit?”. Pe nevastă-sa o cheamă Minerva, însă ea nu are pretenția să-i zici doamnă. Ea ține gospodăria, sapă pămîntul zgîrcit de munte, mulge vacile, spală cei trei copii, găteşte pentru familie şi slugi şi-i rabdă lui Lucian bețiile nesfîrşite.

Stau cu toții în două camere ca vai de ele, dar sub casa veche şi-au făcut un apartament cu tot ce trebuie: podele, gresie faianță, baie complet utilată. Aia e „casa bună”, unde nu stă nimeni, dar care e musai să fie arătată oricui le trece pragul, spre picarea fălcilor de uimire şi admirație. Mezina familiei are doar 8 ani şi, cum află c-a venit cineva la cabană, cum se-nființează la uşă, spune frumos „bună ziua” şi se instalează pe primul scaun, de unde n-o mai clinteşti două ore. Are obrajii roşii mereu, de copil crescut la aer curat de munte, hrănit cu lapte de vacă, cu găini de casă, cu morcovi din grădina în care singurul îngrăşămînt folosit e bălegarul vacilor din grajd. Doar dulciurile pe care i le ducem noi de fiecare dată îi mai strică dieta perfectă. 

Duminica, familia se duce la biserică pe jos, vreo 12 kilometri, dar domnu’ Lucian face şi-un popas la cîrciuma din sat, de unde se întoarce spre seară pe şapte cărări de munte, uneori cu cîte-o arcadă spartă sau un ochi vînăt, rezultatul unor discuții neprincipiale cu alți „domni” locali.

Apoi viața lor revine la rutină: tăiat scînduri şi băut, muls vaci şi gătit. 

Zilele se scurg la fel, Minerva îmbătrîneşte văzînd cu ochii, iar domnu’ Lucian zîmbeşte din ce în ce mai tîmp, întrebînd: „Plecaț?”. Sîmbătă, a tăiat porcu’, deşi, cînd am ajuns lîngă gospodăria lui, nu era țipenie de om p-afară. Am coborît din maşină, am trîntit oleacă mai tare portiera şi de-abia atunci şi-a ițit el capu’ din cohia aia ce ține loc de bucătărie de vară. A venit spre noi cu rînjetul acela verde al lui şi privirea tîmpă, comună încă vreo cîtorva zeci de inşi din satele risipite pe munte. 

Acuma, nu pot spune exact care-s neamurile lui pe muntele ăla şi care nu, pentru că toți seamănă între ei: acelaşi nas coroiat, aceiaşi ochi cețoşi şi aceleaşi apucături şi trag concluzia că or fi rodul unor încrucişări necontrolate între rude de grad apropiat, cu scopul larg întîlnit de altfel, de a nu împărți averea cu străinii. Cînd s-a convins el că în bătătura lui e „om bun” şi-a luat şi sticloanța în mînă, rînjetul i-a devenit mai larg şi, cum îi adusesem, spre disperarea nevesti-sii, un litru de pălincă, nişte ciocolată ălei mici şi-o cafea Minervei, că ne are grijă de casă, în sensul că trece zilnic pe lîngă ea şi cam atît. Ne-a dezvăluit c-a tăiat porcu’, ne-a dat o carne de grătar şi, mai tîrziu, cînd am urcat iar după apă, jumări fierbinți, proaspăt strecurate de Minerva, ajutată de-o pupăză de s-a aciuat la ei pe casă şi masă, cu față de urmărită general. 

Domnu’ Lucian făcu o glumiță cu tentă sexuală despre pozițiile preferate ale Minervei, care l-a gratulat cu o privire criminală însoțită de alta clar promițătoare de răzbunare şi dormit cu vaca-n grajd. 

Cobor cu jumările, îs cam grase, da-s bune că focul abia se-ncinge în vatra din fața cabanei şi stomacul gol a lăsat mofturile cam pe la jumătatea drumului Oradea-Beiuş, care e cea mai mare catastrofă de la Cernobîl încoace, iar hîrtoapele şi gropanele îți dau o poftă de mîncare de n-ai văzut, plus că cică au şi efect terapeutic în cazul în care ai pietre la rinichi. 

În următoarele două zile, ori de cîte ori am ieşit sau intrat pe uşa cabanei şi am ieşit des din cauză de bere multă şi budă afară, am văzut în curtea lor aceeaşi imagine: Domnu’ Lucian cu sticloanța-n mînă, ba pe lîngă grajd, ba pe lîngă gater, ba pe coama muntelui, iar pe Minerva muncind. Deci, dacă stau şi mă gîndesc bine, nu degeaba insistă el să i se spună „domnul” , că doar domnu’-i domn şi-n şanț: slugi are, nevastă harnică are, că de n-ar fi Minerva l-ar mînca păduchii şi l-ar pişa cîinii pe drum şi tot ce-ar cîştiga el cu gaterul lui s-ar duce pe băutură şi pun pariu, pe curve. 

Domnu’ Lucian observă că am o roată moale: – Stăi acile pă loc, că ți-i moale roata! 

E ora 9 dimineața şi deja e beat stâncă, şi el, şi frate-său. Singurul care e treaz e Petrişor, că el are doar 17 ani şi încă nu are dezlegare la „fățată”, aşa că, atunci cînd am zis eu „împingeți acum”, a reacționat imediat şi nu s-a bălăngănit năuc în urma maşinii ce derapase pe iarba udă. 

Deci, am o roată moale şi am oprit paralel cu Raba domnului Lucian, care rabatează cabina, dă foc ca să pornească, eu încărunțesc instant, deşi ştiu că motorina nu explodează... dar, dacă sunt EU acolo, poate face o excepție. Pierde nu ştiu ce şoroflu, îl caută prin noroi. Eu merg cu imaginația departe, adică risipită-n bucăți peste munte. Nu imaginația, ci bucățile din mine. Domnu’ Lucian găseşte şoroflu’, mai dă o dată flacăra ce-mi pare una de la sondele de gaz de lângă Ploieşti, mai încărunțesc oleacă, şi dă aer la roată. 

Operațiunea îmi pare că durează o veşnicie, însă el rînjeşte cu dinții lui verzui şi asta mă linişteşte oarecum. A terminat şi continuă să mă laude şi el şi frate-său ce abia se ține pe picioare, de „cît simț are domnişoara, că n-o turat maşina deloc”. Aş tura-o de dracu’ ar lua-o, numa’ să mă văd dusă. 

Drumul forestier e plin de bălți şi de capcane sub formă de pîraie ce-l strică, domnul Lucian şi domnul Frate mă petrec împleticiți, îmi fac cruce, c-am devenit brusc credincioasă odată ce m-am îndepărtat de flacăra de la rezervorul Rabei. O iau pe hîrtoapele de pe drum, atentă să nu-mi sparg baia de ulei şi strîng din fund pînă la şosea. Pic de regret nu mă-ncearcă, mă bucur c-am plecat, însă nu încetez să mă întreb cum de supraviețuişte într-o bucată domnu’ Lucian pe lîngă chestii periculoase: gater, drujbă, Rabă. 

Poate, totuşi, există Dumnezeul bețivilor, aşa că mă tentează să m-apuc serios de băut, că văd că lor nu li se întîmplă nimic rău. Mai încolo, pe drum, un utilaj agricol staționează jumătate-n şosea, jumătate-n şanț. Apare şoferul cu o creangă mare în mînă. O înfige-n spatele utilajului şi gata semnalizarea! Cine nu vede ditamai creanga, ori e orb, ori i-a fost dat să moară brusc. 

De-asta zic eu c-am călătorit în țara proştilor şi nu ştiu de ce, dar simt că încă mai sunt acolo.

 

 

Kaprasaki

 

Marcel îşi cheltuise partea din apartament pe o rablă de Mobră. Timp de două săptămîni a tot frecat-o, a lustruit-o, înconjurat de vecini şi alți gură-cască. O pornea din multe încercări şi dădea o tură pînă-n capătul străzii, petrecut cu pizduieli şi pietre de băieții deranjați de la labtenis, ca să se întoarcă în fața scării, descoperind că mai are încă de meşterit. Făcusem un şablon şi-i botezasem pe-ascuns motocicleta, cu complicitatea maică-sii, care nu se-mpăcase cu ideea că o parte a apartamentului ei era echivalentă cu valoarea unei motorete la a paişpea mînă, şi îmi dăduse binecuvîntarea, deci, să scriu pe ea Kaprasaki. 

Marcel n-avea permis, dar asta nu l-a împiedicat să-şi mîne capra prin cartier, lăsînd în urmă un nor gros de fum, pentru că băga diluant în rezervor. În trecere, bruia toate televizoarele, motiv pentru care, toate turele lui aveau mari încărcături emoționale, dat fiind faptul că locatarii erau foarte generoşi în urări de gen: rupe-ți-ai grumazu’, călca-te-ar Tiru’. 

Marcel era băgat şi scos din mă-sa zilnic, dar asta nu părea să-i taie pofta de plimbări, pînă într-o zi, cînd i l-a tăiat un milițian care s-a încăpățînat să-l urmărească cu maşina pe o alee plină de nisip. Acolo, Marcel a luat o curbă prea strînsă, a căzut, şi-a rupt două coaste, şi-a spart nasul şi doi dinți, s-a julit pe toată partea stîngă, de atîrnau pieile pe el; başca şi-a mai încasat şi-o bătaie de zile mari la Miliție, plus trei luni de puşcărie. 

Cînd a ieşit, avea o barbă ca de popă, menită să ascundă cicatricile rămase de la julituri, iar vîrful nasului îi fusese cîrpit grosolan de către medicul închisorii. 

Kaprasaki şi-a dat sfîrşitul desfăcută în bucăți, mai ceva ca un cadavru pe masa de disecție, şi vîndută piesă cu piesă pe țigări şi beții la Cireşica, unde Marcel povestea în amănunt şi cu multe înflorituri, menite să-i sporească vitejia, cum îl fugărise pe el Miliția prin cartier. 

La sfîrşit, o lacrimă i se prelingea prin barbă, chiar în momentul de dinainte de a adormi dramatic cu capul pe masă.

 

 

La poarta Miliției

 

Era trecut de zece şi jumătate cînd din ultima cameră, prin două uşi închise, se auzi telefonul sunînd strident. Era un aparat cu disc, cică de la Poliția Germană Wolks Polizei şi se auzea de la două străzi distanță. Fata ieşi bombănind de sub pătură, înhăță receptorul şi se răsti:

 – Alo!...Alo, Mari... 

Era Marcel, vecinul de pe diagonală. 

– Ce-i... N-ai somn? 

– Ba am, da’ du-te să deschizi uşa că te caută cineva. 

– Ha, ha, ce glumeț eşti tu noaptea, zise fata plescăind a dispreț şi trînti receptorul. Dădu să se întoarcă în pat, cînd țîrîitul ce scula morții din groapă se auzi iar. 

De data asta, tropăi nervoasă pînă la telefon: 

– Băi Marcele, termină naibii, că mie mi-e somn şi n-am chef de glumele tale, du-te şi te culcă! 

– Stai, stai, nu închide, chiar te caută cineva, măi Mari, nu glumesc, să mor io. 

– Cine mă caută? Fata îşi dădu ochii peste cap a plictiseală, răsucind firul spiralat pe degetul arătător. 

– Miliția. 

Vocea vecinului era serioasă, dar fata decise repede că s-a săturat de glume proaste şi, fără un cuvînt, trînti iar receptorul în furcă, dar nu se îndepărtă, simțind că gluma nu s-a terminat. 

Şi avu dreptate. Țîîîîr, țîîîîr. 

– Măi Marcele, mîine cînd mă-ntîlnesc cu tine, îți trag un şpiț în.... Nu apucă să-i indice locul unde avea să-ncaseze şpițul, că Marcel zise repede: 

- Să mor eu dacă nu te caută Miliția, hai şi uită-te pe vizor! 

Vocea îi devenise gravă, iar fata înțelese din tonul lui că s-ar putea totuşi ca el să nu facă bancuri... Găinar mărunt fiind, era un client obişnuit la sediul din Parcul Traian, unde, vorba cunoscătorilor, „se bate manual, nu la maşină” şi avea doar amintiri dureroase la propriu, după toate vizitele onorate, „invitat” sau dus cu duba. 

– Bine, zise fata, căreia brusc îi amorțise jumătate din corp, iar mîinile începură să-i tremure. În cei cîțiva paşi pînă la uşă, creierul căută cu fiecare neuron un răspuns la întrebarea: „oare ce-am făcut”? 

Puse ochiul la vizor şi în semi-întunericul de pe casa scării, văzu două caschete în fața uşii. Ca în  transă, răsuci yala, deschise şi bîlbîi un „bună seara” cît se poate de politicos. Printre caschete văzu expresia lui Marcel, un amestec de spaimă şi bucurie, că măcar o dată nu pe el îl caută Miliția.

Caschetele se mişcară puțin în jos, în loc de răspuns la salut. Unul dintre milițieni ținea o „invitație” în mînă, pe care i-o întinse fetei, rînjind într-un fel care spunea: „ai incurcat-o”.

Fata înghiți nodul străin cu care se trezise în gît şi-ntrebă tot politicos, ba chiar mieros: 

– Dar, despre ce e vorba? 

– Tu ştii, se răsti cascheta la ea, de dimineață la unşpe te prezinți la sediu! 

Fata rămase cu hîrtia în mînă, iar mintea alertată căuta febrilă motive, timp în care caschetele ieşiră. Se uită spre uşa închisă a vecinului, dar el intrase deja pe furiş, fără ca ea să fi băgat de seamă. Încuie uşa de două ori, de parcă astfel s-ar fi protejat de toate relele. 

Marcel suna din nou la telefon, curios şi îngrijorat, pentru că se cunoşteau de copii, erau prieteni şi-şi spuneau unul altuia orice. 

– Ți-au zis de ce te-au chemat? 

– Nu mi-au zis decît că ştiu eu, murmură fata, cu vocea sugrumată, aproape plîngînd. 

– Lasă c-o să fie bine, o fi vreo greşeală, încercă el s-o consoleze, du-te şi te culcă. 

Fata închise şi-şi tîrî picioarele pînă la pat. Se cuibări  lîngă soră-sa... 

Somnul îi fugise şi toată noaptea se frămîntă, încercînd să-şi dea seama ce împrejurări sau ce greşeală i-o fi adus necazul la uşă. Era îngrijorată şi se simțea cu musca pe căciulă, se gîndea că se aflase, o pîrîse careva că tricotează şi face bikini pe bani, mare crimă la vremea aceea... Venituri ilicite. 

După o noapte nedormită şi nesfîrşită, se făcu şi dimineață. Cum, de obicei, toate tragediile de seara par mult estompate dimineața, fata îşi zise: – Ce-o fi, o fi. 

Se îmbrăcă, se fardă, trase de timp cu un nechezol în față şi, cu invitația ce-i ardea buca în buzunarul unde-o ținea să-i fie la-ndemînă, îşi făcu curaj şi porni să-şi înfrunte temerile şi destinul. 

La sediul Miliției, fu îndrumată la etaj, pe un coridor lung vopsit în ulei, încadrat pe-o parte de ferestre şi calorifere, pînă în fața uşii capitonate unde trebuia ea să intre, cînd i-o veni rîndul. La aceeaşi uşă, o mulțime de bărbați se întrebau unii pe alții, făceau supoziții, în legătură cu prezența lor acolo şi, la fel ca ea, nu găseau un răspuns clar. 

Văzu un cunoscut, un depanator de la Teleprecizia, pe care-l chema mama ei ori de cîte ori se strica rabla aia de televizor alb-negru cu lămpi. Depanatorul era divinizat în familia ei ca un semizeu, pentru că orice meseriaş trebuia musai periat, servit cu cafea, nu nechezol, afumat neapărat cu Kent şi plătit în plus, indiferent cît ar fi cerut. Asta, pentru că, în bună tradiție, rabla se strica întotdeauna în preajma Revelionului şi, cum familia ei nu sărbătorea niciodată, nu invita şi nu era invitată nicăieri, televizorul era mai necesar chiar decît sarmaua şi cîrnatul din farfurie. 

– Ce faceți aici? întrebă depanatorul. 

– Nu ştiu, habar n-am, răspunse fata. Dumneavoastră? 

– N-am nici cea mai vagă idee, am primit doar invitația, fără nici o explicație, şi eu, şi colegii. 

Fetei îi mai veni inima la loc, cu toate că, de cum văzuse uşa capitonată, îşi aduse aminte de poveştile lui Marcel, poveşti care ziceau că, după uşile astea, cineva îți înmoaie oasele. „Dacă şi ei aşteaptă aici şi sunt aşa de mulți, nu cred să aibă timp să ne bată pe toți”, gîndi ea. 

Uşa se deschise şi un milițian în civil o strigă pe nume. Picioarele-i porniră singure şi se simți ca o oaie dusă la tăiere. Toate simțurile îi intrară în alertă de grad zero, instinctul de conservare mai nu țipa  înlăuntrul ei şi gîndi că nimeni nu ar trebui să simtă teama aceea nefirească, animalică. Îşi ridică bărbia şi intră semeață, de parcă ar fi urcat pe scena Casei de Cultură să recite o poezie de rahat, una a cărei autor îi încurca şi acum  limba-n gură: Alfred Margul Sperber. 

Înăuntru erau cinci birouri masive, julite, scorojite şi, în fața fiecăruia, cîte un scaun de lemn cu spătar. Uşor derutată, se aşeză după ce i se indicase de două ori unde să ia loc, îşi puse poşeta pe picioare, mîinile cuminți peste ea, mîini care nu mai tremurau. Fața ei era imobilă, privirea clară. Spaima dispăruse şi rămăsese doar curajul disperatului, cel care zice: orice-ar fi, am să trec peste asta. Ofițerul învîrti nişte hîrtii ca să tragă de timp şi, probabil, din deformație profesională, în scop de intimidarea posibilului infractor. Apoi, într-un tîrziu, întrebă: 

– Unde ați fost anul trecut, pe 8 August? 

Fata clipi surprinsă şi mintea ei începu numărătoarea inversă, căutînd anume ziua aceea de 8 august, în care ea trebuie să fi făcut ceva foarte interesant, dar, cum cifrele şi datele n-o preocupaseră niciodată, zise: 

– Nu ştiu. 

– Încercați să vă amintiți. Privirea lui spunea ceva în genul: Hai că ştii, spune tot. 

– Chiar nu ştiu, nu-mi amintesc, a trecut un an, n-am habar dacă mă-ntrebați nici ce-am făcut anul ăsta pe 8 august. Unde-am fost? întrebă ea. 

Milițianul o măsură atent, încercînd să depisteze vreo urmă de ironie şi, cînd realiză că fata din fața lui chiar nu-şi amintea, îi răspunse: 

– Ai fost la Barajul Leş. Renunțase la pronumele de politețe, dar pe ea n-o deranja, o surprinsese doar politețea de pînă acum. 

– Păi, dacă ştiați, de ce m-ați mai întrebat pe mine? se trezi ea întrebînd cu toată revolta pentru grijile, spaima, noaptea nedormită în voce. 

– Ai primit chitanță pentru cazare de la recepție? Asta era... 

Uşor, trupul ei se destinse, o căldură plăcută o cuprinse şi-i reveni siguranța omului nevinovat. 

– Nu cred, nu ştiu. Se răzgîndi însă şi zise: Poate am primit. 

– Bine, eşti liberă, poți pleca. 

Se ridică, precum în transă şi, pînă la uşă i se păru lung drumul, aşteptînd să fie chemată înapoi: da’ cu tricotatul pe bani cum e, aii? 

Ieşi însă cu un zîmbet larg, menit să-i liniştească pe cei de la Teleprecizia care aşteptau frămîntîndu-şi mâinile şi creierii pe coridor. Îi şopti în trecere depanatorului să stea liniştit: „recepționerii de la Cabana Leşu au băgat banii de cazare în buzunar, asta e tot”. 

În stradă era soare şi viață, de care se îndrăgosti subit. Era şi prietenul ei, care-o aşteptase în tot timpul ăsta. Îl luă în brațe şi-l ținu preț de cîteva minute, legănîndu-se, odihnindu-se. 

– Cred că mi-a ieşit păr cărunt, zise şi-l strînse şi mai tare.

 

 

Nanu ?iganu’

 

Marika şi Viorel s-au porcăit vreme de juma’ de oră în fața tutungeriei, pînă cineva a strigat „Milițiaaaa!”, moment în care Marika şi-a adunat în mare grabă spray-urile, săpunurile AMO şi cafeaua ce le înşirase pe bordura înaltă, spre vînzare „la negru”. Viorel sări şi el în ajutor şi-ndesară repede marfa în plasa de rafie şi cu paşi mulți, dădură colțul după alimentară, unde se opriră gîfîind să pîndească patrula. 

Acolo, Viorel o mai înghionti o dată pe Marika: 

– Dă, măi muiere, cinci sute de lei. 

Femeia uită de pericol şi-ncepu să-l înjure cînd ungureşte, cînd romaneşte: 

– Te gazember (om de nimic), puturosule, te-am luat cu budigăii pe tine şi dacă te arunc în stradă, tot aşa pleci, te disno (porcule)! Viorel se văzu în dificultate şi, mai ales, în imposibilitatea de a reacționa după cum i se părea lui firesc, adică să-i dea cîteva peste cap femeiii. Şi nu pentru că ar fi avut vreo jenă față de trecători – mai toate disputele lor aveau loc cu public – dar se abținu de data asta, pentru că chiar avea nevoie de ăia cinci sute de lei pe care-i pierduse anticipat jucînd „cruce” cu Nanu Țiganu’, pe terasă la Cireşica, or, ăla îi dăduse termen de o oră să se prezinte cu banii, altfel... 

Nu aşteptase Viorel să i se explice ce înseamnă „altfel”, pentru că cine-l cunoaştea pe Nanu, ştia că poartă întotdeauna un briceag cu el, pe care nu ezita să ți-l fixeze între coaste, e prieten cu toți milițienii şi, în consecință, are oarecare imunitate dacă nu face moarte de om. 

Nanu era un țigan uriaş, cu plete lucioase şi cîrlionțate pînă la umeri, cu o figură atît de fioroasă, încît o femeie mai slabă de înger ar fi avortat pe loc, doar dacă ar fi privit-o cu ochii ăia galbeni ai lui. Era plin de bani proveniți din bişniță şi curve. Jocul de cărți era doar o distracție, dar, dacă-şi găsea muşterii, îi lăsa întotdeauna  cu buzunarele goale şi datori vînduți. 

Nanu nu locuia în cartier, dar venea zilnic la o fată. Fusese însurat cu o țigancă cu care avea un băiat, dar slăbiciunea lui pentru românce devenise evidentă de cînd pusese gheara, Dumnezeu ştie cum, pe fata unor avocați, care ajunseseră să-şi trimită fata din oraş, ca să pună capăt idilei dintre ei. Nimeni nu înțelegea de ce Nanu avea trecere la femei frumoase cu fața aia de Joe Indianul, cert e că, în lipsă de alte explicații logice, în final toată lumea susținea că mama lui le face fetelor farmece. Toate fugeau de acasă pentru el şi fiecare aventură se sfîrşea la fel: îi năşteau cîte un băiat, după care, el îşi pierdea interesul şi-şi căuta alta. Nevestele temporare se întorceau cu coada-ntre picioare la părinți, cu țigănuşul după ele, stîrnind valuri de bîrfe, mai ales cînd el îşi vizita progeniturile, pentru că, indiferent de cîte femeie părăsea, avea întotdeauna grijă să nu le lipsească nimic. Prin Rogerius avea deja vreo doi băieți şi probabil al treilea pe drum şi cît îşi aştepta noua iubită să scape cumva de vigilența părinților, zăcea pe terasă la Cireşica, bînd vodca şi vin şi luînd banii proştilor la cărți. 

Viorel fusese o pradă uşoară, pentru că nu-l prea ducea capul şi era suficient de beat ca să nu-şi asculte amicii care insistaseră să-şi vadă de treabă. Nanu însă ştia că nevasta lui Viorel face bişniță pe bordura din fața tutungeriei şi, chiar dacă Viorel era un ratat şi-un bețivan bun de nimic, avea de unde să scoată banii, pentru că Marika, rea de gură cum era, sfîrşea întotdeauna prin a-şi scăpa bărbatul de la ananghie. 

Aşa făcuse şi-n ziua aceea, cînd Viorel schimbase tactica şi-n loc să dea cu palma, îşi puse în funcțiune limba despicată, o flată, o măguli, îi promise o noapte nebună şi îi oferi un final dramatic cu lacrimi şi rugăminți. Îi arătă viitorul lui fără picioare sau chiar mort. Marika ezită o clipă, gîndind că n-ar fi fost prea mare pagubă, ba dacă se gîndea bine, chiar ar fi ieşit în cîştig, dar instinctul ei protector hotărî să-i mai dea o şansă prăpăditului. 

– Ultima dată, ai înțeles? Îl fixă cu privirea, el neruşinatul, făcu la fel şi stătură aşa într-un scurt duel al privirilor, pînă femeia duse mîna la buzunar. 

Nanu luase banii cu un aer plictisit şi-l invită pe Viorel să mai joace o partidă-două, „că-mi place de tine”. Viorel rezistă însă eroic, doar pentru că Marika îl însoțise prevăzătoare şi-l aştepta pe treptele terasei, cu o mînă-n şold, semn că nu e cazul să facă pe viteazul dacă nu voia să doarmă în uscătorie, unde mai înoptase sporadic pe o saltea de paie,  rugîndu-se pe la vecini să-l lase să se pişe în baia lor. 

Patrula Miliției plecase, Marika se-ntoarse la locul ei şi-şi înşiră marfa pe un prosop de bucătărie. Hai la şprei doamna, antibebi, săpun AMO... Viorel se mai milogi pentru o sticlă de vermut şi rămase cuminte s-o bea lîngă nevastă. Nanu se-ntîlni cu noua achiziție şi-o duse s-o impresioneze la Dacia la restaurant, în sala mare. Iar pe terasă rămase Dorel cu hoaverii lui, bătînd cărțile de cruce, comentînd impresionați talentul lui Nanu de a seduce românce şi, mai ales, cel de a le lua banii la cărți.

 

 

Poveste din beci

 

Era pe vremea când Mona Grasa se mutase în chiri,e din cauza că tată-su vitreg n-o mai voia în spațiul locativ şi ea îşi găsise o cameră pe scară cu Doru, pe care-l iubea în secret şi cu care împărtăşea aceeaşi pasiune pentru orice fel de băutură, de la zeamă de gunoi în sus.

Când vânzătoarele de la Alimentară începuseră să se uite mai cu atenție la ei când intrau, dar mai ales când ieşeau dintre rafturi, şi se văzură atfel în imposibilitatea de a-şi procura lichior Primula gratis, dăduseră iama în spirtul medicinal al doamnei mama lui Doru. Ocazie cu care, spulberară pentru totdeauna mitul precum că filtrarea prin pâine sau prin orice altceva schimbă gustul, culoarea sau mirosul spirtului.

Îl băuseră fără mofturi, aşa plin de firimituri, în intimitatea beciului în care Doru îşi amenajase o cameră, unde stilul predominant era inspirat din filmele indiene, cu toate că în colțul din stânga, la intrare, spânzurase un păianjen uriaş din fier forjat pe o pânză făcută din sfoară albă, aşa, de efect artistic. 

Se adunaseră ca în fiecare seară şi-l găsiseră pe Doru cu un turban înfăşurat pe cap, făcut dintr-o cârpă de Lurex pe care o şutise de la mă-sa, rest de la un costum de na?ă, făcut la croitoreasa de la parter, căreia i se zicea Muta, pentru că era mută din na?tere. Făcuseră puțin ochii mari când îl văzuseră fardat şi nițel rujat, dar încă nu-l bănuiau prea tare de înclinații ciudate, mai cu seama că avea şi bulina aia roşie în frunte că în filmele marca Bollywood, al căror fan înfocat era, aşa a şi rămas pe viață.

Dinu şi fata se aşezaseră pe canapeaua din placaj, peste care Doru aşternuse o cuvertură colorată, ce nu mai trebuise prin casă şi începură să zdrăngăne la chitară nişte acorduri folkiste, căci se găseau în plină perioada creatoare, dar Doru dăduse drumul la casetofon şi întrerupse brutal naşterea unui viitor hit internațional.

– Hai, mă Doru, lasă-ne dracului cu Raj Kapoorul tău, se rugă fata, tăind cu mâna aerul mirosind a beci şi mucegai.

– De ce nu va cărați voi în p...a mea d-aici? veni replica, ce-i lasă cu gură căscată.

– Ce-ai mă, te-ai dilit?

– Taică-meu are o gagică, făcu Doru, şi lacrimă instant. O înşeală pe mama, îți dai seama?

Încetă orice zdrăngănit şi părea că fiecare se gândea cum dracu îşi găsise ta’-su lu’ ăsta amantă, că era urât ca dracu’ şi avea fața toată găuri de la o acnee juvenilă din adolescență, moştenită de altfel şi de fiu-său, ai cărui obraji erau numai un crater şi-o cicatrice.

Fata se gândi apoi la doamna mama lui, care era o femeie simplă, de fapt, muuuult prea simplă, atât de simplă încât îl alăptase pe fiu-său până la 3 ani jumate şi nu i se păruse nimic anormal, nici măcar când pruncul, sătul, o mu?ca de țâțe drept mulțumire.

Doru îşi mai turnă puțin spirt şi ciocni cu Mona, asta după ce întrebase cu jumătate de gură un „vreți şi voi?”, şi mulțumit de refuz, dădu pe gât lichidul albastru, după care începu să lăcrimeze pe foaia de hârtie, unde încercase să creeze un sari colorat, pe care i-ar fi plăcut să-l poarte chiar dacă era de femeie. Sau mai ales de aia.

– Hai mă, nu mai plânge îl susținu Dinu bărbăteşte, că şi maică-mea cred că-l înşeală pe tata…

Aici, fata devenise atentă, pentru că ea mai auzise varianta asta, doar că mama lui Dinu nu-şi înşela bărbatul cu un alt bărbat, gurile rele spuneau că-l înşeală cu o femeie, despre care se ştia că e lesbiană, tot din bârfe şi poveşti, că de dovedit nu prea era posibil.

– Mă-ta e o curvă, mormăi Doru mototolind hârtia cu desenul.

Dinu sări în picioare, sprijini grijuliu chitara de perete şi se răsti:

– Ce-ai zis mă? Mama e curvă?

Privindu-l, pe fată o umflă râsul; Dinu era atât de slab încât, privit din profil, părea o dungă, iar Doru, gras şi păstos, efeminat şi se ştia prea bine că n-a dat nimănui o palmă în viață lui.

Îi despărți cu uşurință, pentru că niciunul dintre ei nu avea chef de bătaie cu adevărat, dar aşa rămăseseră cu intenția, şi asta salva oarecum onoarea ştirbită atât a lor, cât şi a mamelor în cauză.

Doru schimbă caseta şi imediat se auzi o tânguială din „O floare şi doi grădinari”, iar, din chitara lui Dinu, singurele două acorduri pe care le ştia fata, din „Odată am ucis o vrabie”.

Mona băuse, între timp, aproape tot spirtul, fapt ce se lăsase cu un nou prilej de gâlceavă, după care, plecaseră amândoi în misiune la Alimentară, de unde se întoarseră victorioşi cu două sticle de lichior de nuci. Le băuseră în seara aceea, după care Doru adormi cu capul pe alt desen, iar Mona se prăbuşise pe canapeaua din placaj, unde sforăi şi pufăi până dimineață.

Dinu şi fata ieşiseră să mai zdrăngăniră vreo oră pe banca din față blocului şi se uitară lung după tatăl lui Doru, care venea cu mâinile-n buzunare şi părea neobişnuit de vesel.

Fata se uită cu subînțeles la Dinu: „Ăsta vine de la curvă aia...”. „Precis”, întări Dinu şi-şi văzură mai departe de zdrăngăneală.

Se lăsase întunericul şi acordurile moi se auzeau până departe. Vocea fetei suna curat şi liniştitor, întrebându-se asemeni Joannei Baez că „How many years can a mountain exist”... De la etajul 3, se auzea mama lui Doru plângând şi implorandu-şi bărbatul să n-o părăsească.

 

 

Revelația domnului Micle

 

Deşi toată viață se ghidase după principii sănătoase, ca de exemplu, „nu e ciorbă ca grătarul şi nici scaun că în crâşmă”, domnul Micle se trezise la bătrânețe sărac lipit, ratat, bolnav de TBC şi cu o mică ciroză hepatică.

Toate strădaniile lui din tinerețe se dovediseră absolut inutile, deşi crezuse cu tărie în steaua lui şi încercase fel şi fel de flick-flat-uri intelectuale în a-i determina pe alții să bage mâna-n buzunar şi să sprijine afacerile lui bulgăreşti, şi anume „tu vii cu banul, eu cu ideea”. Degeaba, nimeni nu păruse interesat, dincolo de a asculta politicos ideile lui mărețe şi aducătoare de câştiguri fabuloase, să finanțeze cu mai mult de contravaloarea unui pachet de țigări şi eventual, cei mai generoşi şi de cea a unei vodci ieftine.

Domnul Micle ajunsese pe la 45 de ani şi primul şoc i l-a servit nevasta, părăsindu-l cu cuvintele „dă-te dracu’, că nu eşti bun de nimic!”.

Al doilea şoc i-l dădu medicul, când îl anunță că trebuie să se lase de fumat. Sau crapă. Se lăsase cu greu, consolandu-se cu vodcă, după care, îşi privea de sus toți amicii fumători, „dă-vă dracului, n-aveți voință”.

Al treilea şoc îl primi de la alt medic, care-i spuse să se lase şi de băut. Ăsta nu-i mai promisese că nu crapă, ci doar că durează ceva mai mult până dă ortul popii.

Mare-i fu tristețea, dar se lăsă cu eforturi inimaginabile şi atroce durere în suflet, plus două cure de dezintoxicare la spitalul 6, unde-şi vomitase mațele timp de vreo trei săptămâni. Nici de data asta nu scăpaseră amicii de „dă-vă dracului de bețivani nenorociți”.

Ajuns din ce în ce mai ramolit pe la 52 de ani, cu toate că puteai jura că are vreo 62, pe puțin, se văzu în sfârşit, aşa cum îl vedeau alții: un ratat bătrân plin de ifose, cu capul plin de cai verzi. Constatase asta într-o dimineață, când, după ce tuşise că un măgar şi scuipase pe lângă wc, îşi aprinse o țigară ascunsă demult, îşi turnă un pahar mare de vodcă şi, cu înțelepciune, îşi zise: „dă-mă dracului de prost”.

 

(din volumul de proze scurte „Picături din soare”, în curs de apariție)