Proză
Viorica Răduță

AUZUL, VĂZUL ŞI PIELEA MORȚII

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2015

 Între timp, cum un ochi se albise, Banu Larisa auzea în liniştea camerei ei din ce în ce mai bine. Mai întâi oasele frânte. De la zăcere! Apoi noaptea. Îşi asculta respirația. Trăia! 
După ce o acuzase pe Baba Vancea că nu mai plouă de sus, plouă de jos în Bucureşti, Larisa auzi cu claritate într-o zi apa de dedesubt. Se pregătea să iasă. Deci lacurile sunt vii. Şi, fiindcă în locul oaselor se auzea chiar singurătatea, cum crăpa din loc în loc, profesoara de 33 kilograme ştia ce va veni. 
Vine pustiul de fiecare zi.. Mai întâi vântul. Apoi apele şi focul. O să iasă din gura neagră a moroiului flăcările întunericului. Albastru-închis. Îi reveni zâmbetul, mai mare decât fața de vrabie jumulită. Merge, îşi spuse. Cele 33 de kilograme se luptau cu gândul ăsta când un glas subțire ieşi din ele ca ața, dar ferm. Era ea însăşi. Se asculta:
Guvernanți, cât vă mai suportați pe voi înşivă prin voi înşivă? Procurorii, cât se mai suportă ei înşişi prin ei înşişi? Parlamentari, cât vă mai suportați prin voi înşivă pentru voi înşivă? Administrația prezidențială cât mai stă cu spatele la steag pentru preşedintele însuşi numai cu el însuşi? Securitatea de ’nşpe feluri cât ne mai ascultă cu gângăniile care se înmulțesc la restaurant, pe stradă, la serviciu, în casă, sub pat, când eşti în carnea nevestei prin tine însuşi cu ea însăşi? Şi din afară cât ne mai rabdă Europa prin ea înseşi pt. ea înseşi? Cât o mai facă hâm, hâm până când şi viitorul Preşe se va închina mafiei. Aloo, controlu’ şi frica de pârnaie sunt la voi înşivă cu voi înşivă, guvernanți. Acum bântuie deciziile incorecte, partinice, abuzive. Sau ați uitat ce le-a făcut doamna justiție sătenilor din lunci şi văi după un vot democratic? 
Larisa făcu o pauză, apoi continuă:
Pustiul o să usuce pomii şi râurile, fiii înaintea părinților, o să intre nu doar în haine, ci şi în mintea care nu va mai cunoaşte fiica, soția, fratele, mama sau cerul. Chipurile sunt de oameni, dar în ele locuiesc limbile cele flămânde, de apă şi de foc, pe rând. Ultimele zile Aurelian se vor auzi ca nişte oase frânte, ştiu ce spun, până la Euxin, vor trece ca un taifun marea, cum s-ar împotrivi puterii de la răsărit, şi va dormi la gurile unui întuneric şi mai mare. De acolo, valurile vor purta pe spate o sirenă, cu care să facă înconjurul lumii ca o ființă a cerului cu apele, pornită din Bucureşti, mai exact din Casa Poporului. Dacă se răzbună fostul Conducător, de-l face lumea acuma erou, Larisa nu vrea să afle, dar asta o face să respire ținuta pe ape a Moroiului, în costumul lui alb în care mai are o greutatea în pântece. O femeie, ca să ştiți. Femeia Mardare, de amăgeşte până şi diavolul. Când amintirea mea va trece în vânt, gândeşte Larisa cu fața îngropată în baticul din ce în ce mai larg, femeia Mardare o să vă bântuie nopțile. Nimeni nu mai poate s-o închidă, ha, ha, ea vine peste bărbați şi femei împreună. Tot ca un vânt bezmetic, care vrea să se aşeze pe scaunul Palatului, dând ceasul istoriei înapoi. Nu pare să aibă mare putere, dar îl va urma cutremurul pornit din Turcia până în Vrancea, de unde-i va încerca pe toți din Bărăgan, curbura Carpaților până la Humor. De acolo fuiorul de sus cu pământul crăpat de jos se va uita în sus şi clipa e una liniştită ca urgia cu picioare afundate şi capul măciucă să treacă Munții Carpați în Ardeal, unde va lua cu ea Mureşul, izvorul Oltului şi marginea pământului de la Arad şi Timişoara că să biruie năpârca umflată din Dunăre până şa vărsare. Numai că la Brațul Sulina se va uita în zare şi va rade Murighiolul ca să nu mai fie nicio Baba Vancea şi niciun monstru cu pene. Sau ce o fi avut el în corabia de era una cu stâncile pe care le urcase pe ea atâta timp încât se vedea de la pupa o apă întinsă ca o mare deşi nu era decât un mort. Şi atunci viforul s-a liniştit. Şi în urma lui erau inundații şi oamenii fără case, unde le rămăsese şi ultimul strigăt de ajutor. Şi autoritățile au trimis nişte pompe să scoată apa şi au scos morții. Numai viii au rămas. Şi Moroiu pentru alte câteva luni prelungite la cârma țării, care avea mare nevoie de el ca să despartă apele de gândurile lor, îmbrăcat în alb.
 
Gemu. Se răcorise puțin. Tot mai bine era dacă vorbea: 
Cred ei că e ca femeia aia de 22 de kilograme care avea să mai trăiască o lună? Îşi mai simte încă pielea, na că o jupoaie şi pe asta! Şi chiar atunci i se păru, dar ceața i se pusese pe stângul şi deja îl încerca pe dreptul, că gura lui Aurelian Moroiu slobozi nişte vorbe care nu se mai înțelegeau pentru că aveau capete. Şi capetele se aşează pe trupurile din jilțuri aurite, poartă haine din vântul care a trecut marea şi se zic pe ei înşişi că sunt slujbaşii statului de drept. Că au dreptate Larisa nu mai reuşi să vadă pentru că nu a mai zărit, din noaptea care se strecurase sub baticul prea lejer înnodat, faptele. Dar auzul văzu nevăzutele. Slugile se închinau prin voința lor la întuneric şi la pecețile omului cu legi. Erau mulți care aduceau cu duhurile fiindcă nu lucrau la lumina zilei, lucrau în subsoluri. Nu vorbeau într-o limbă cunoscută şi nici către zeul lor din jilțul prezidențial, ci în mai multe şi de jur-împrejur. Jilțul le-a dat şi lor peceți cu care au făcut la rândul lor reguli. Şi, având ei acoperire, au nărăvit la pofte cu femei, bărbați, bucate aduse de departe şi fără cântar. Iar de iarba pământului nu s-au îngrijit şi ea a crescut până la orizont, apoi de la un orizont la altul. Şi prin buruiana înaltă nu s-a văzut calul murg care aducea moartea câmpului arat de curând. Iadul nu era mai sus de crupa calului şi o altă moarte, care nu mai venea doar cu foamete, s-a luat cu vântul, cu apele şi cu focul, fie împreună, fie pe rând până unde auzul Larisei se mai ținea doar în piele. Şi pielea ținea, la rândul ei, cele 32, 30 kilograme, dar fața fostului elev, trecut deja prin sabie la 27 de ani din cauza beției şi a crestăturilor de sticlă spartă în cap, s-a aplecat în fața fostei profesoare şi i-a dăruit o cruce şi Larisa a strâns-o şi prietena apărută în ultimele două săptămâni a zis gata, acum putem s-o înmormântăm creştineşte, bine că s-a întors la Dumnezeu. Cu auzul ei de dincolo, Larisa a vrut să facă semn că nu, şi-a strâns puțin crucea în pumn şi iar a fost semn că da, s-o îngroape lângă sora ei. Doar că nu murea încă, poate pentru că mai trebuia să vadă cum trece puterea după slăbiciunea potopului din nou lui Moroiu Aurelian, şi bogăția pământului, şi tăria judecății, şi slava celor învățați, şi apa care se varsă în mare, şi bătrânii care se închinau celuilalt, întorcându-se către El cu rugămintea de a-i ierta, şi sabia prin care a trecut neamul cel prost în ultima lună la cârma țării. Larisa nu mai putea vorbi, altfel ar fi spus că Moroiu deschisese ochiul acela mort, în care nu s-au mai văzut legi, s-a văzut de-a dreptul răzbunare pură. Nu şi-ar fi închipuit niciodată că nu el îi va trece pe oameni prin sabie, nici suflătorii din pustiul de vânt prin ape, ci unul pe celălalt, bătrânii, tinerii, viii şi morții de curând. Asta a fost peste puterile ei. Nici să moară odată nu mai putea? Că oasele erau un singur junghi, nu încăpeau în pielea care crăpase la picioare şi un miros de răşină curgea spre prietena apărută de curând. Şi prietena a adus notarul să facă actele pentru apartament, e lucidă, a spus, dă din cap, a spus. Larisa dădea oricum din cap fiindcă plecase de câteva ori şi de câteva ori se întorsese când cei de la căpătâiul ei nu auzeau glasul care judeca pământul din jurul Carpaților, cu poalele lui împădurite. Avea să se facă negru, cum negru va fi şi aerul după puțină vreme dacă se mai omoară între ei. Şi sânge va scoate luna şi soarele din ei atâta timp cât cutremurul iese din pământul Vrancei în mai multe locuri, unele deja căzute dacă vă gândiți la clădirile vechi din Bucureşti. Capul cel mare al faliei nu se va da în lături de la munți, îi va mişca şi pe ei cu suflare albastră până când cei care se ascund în subsoluri ca nişte buncăre vor fi acoperiți ca să bântuie din nou prin canalele metroului zi şi noapte, sub alte peceți. Altă lege.
Nu după mult timp, notarul care sosise cu formularele pregătite pentru actul de moştenire le-a spus la plecare că moarta mai trăieşte şi în noaptea asta, eu am avut-o pe mama la pat şi vă zic să fiți pregătiți. Două ființe mai stăteau în înserarea din apartamentul de la patru, dar nu Diana era mai limpede ca niciodată, ci noua apărută la sfârşitul vieții Larisei ca să obțină nu numai conținutul, ci şi pereții apartamentului, cum avea să confirme notarului care punea întrebările însăşi Larisa când prietena ei de demult i-a cerut să clipească. Şi Larisa a clipit de două ori până s-au încheiat actele şi a semnat cu mâna ei, mai moale decât pielea, în mâna prietenei de se uita pe fereastră ce vreme urâtă! I s-a părut Dianei şi Marietei, ca martori, că a fost ultima clipire lucidă în marea luciditate a moştenitoarei, pe care niciun văr nu avea cum s-o atace la tribunal fiindcă Larisa nici nu murise nici nu-şi pierduse capul.
Doar că noaptea a rămas numai în camera muribundei. Şi Larisa încă auzea destul de bine cum aia vorbea la telefon cu o firmă care avea înmormântarea la pachet pregătită. Că mâine e gata, scoatem şi certificatul şi banii de la Casa de Ajutor Reciproc, spunea. Şi de la bancă, da, am împuternicirea moartei. Da, vă sun eu la prima oră. Prima oră a venit târziu fiindcă, deşi pielea îi plecase de pe picioare, Larisa nu pleca în ruptul capului. Dovadă că avea cunoştință de ce se petrecea în adânc este că a fost singura, înainte de ieşirea Moroiului din Palat, care a văzut din puțina piele rămasă cum ies din el cohorte de oameni. Se rugau să-i dea viață mai departe Ăl de Sus ca ei să nu plece din iarba înaltă. Nimeni nu s-a atins de el, dar pe unii din aceşti slujitori scoşi, parcă, din viața de veci, i-au băgat puternicii zilei, după ceva timp, la tescovină şi au făcut terci din frunțile lor, le-au secerat brațele şi picioarele, iar ce a rămas a fost împrăştiat pe pământurile cumpărate de curând în locuri mănoase. 
Ultima suflare s-a făcut sânge sau s-a făcut ficatul din ea. Ce i-a dat Dumnezeu să îndure în ultima clipă era de neîndurat. L-a zărit pe Moroi vărsând limbile lui peste lacurile ieşite în sus. Şi din clădirile de sticlă ale Bucureştiului i-au răspuns zeci de clipiri ca de aparat care prinde pentru posteritate apa din subterane şi focul urcat pe ea ca o fiară. Şi nu l-a mai văzut când prietena ei i-a închis pleoapele uşurată, Dumnezeu s-o ierte! Acolo, morții continuau să se închine la fața Moroiului cu pământurile hrănite chiar de ei, de fiii, frații, nepoții şi strănepoții lor. Larisa mai că se gândea că nici acum nu m-ai iertat, Dumnezeule, după ce m-au îngropat şi m-au pomenit cum se cuvine? Adică nu chiar cum trebuie pentru că moartea aia la pachet a fost şi cu femeia în roşu, care împărțea colăceii şi coliva. Nu a găsit şi ea ceva închis? Şi s-a mai întors o dată în apartament să le spună că nu vrea să împartă colăcei o femeie în fustă roşie cu picățele, dar a rămas în trupul pe care prietena ei şi Marieta îl dezbrăcau să-l spele şi era greu şi au adus un lighean în care înmuiau o cârpă şi au şters-o peste tot, numai la picioare nu. Asta pentru că exista doar mirosul putred şi cum să speli mirosul, dacă se strică tot mortul? Nu se strică, e rece la capelă, Marietă. Bine, doamnă, cum ziceți dumneavoastră, dar cine stă cu ea, Noaptea, Marietă. Şi Marieta s-a întrebat dacă o să răcească, avusese o zi aşa de agitată că o dureau tălpile, Pe moartă n-o mai doare nimic! Larisa voia să-i spună că morții sunt ca viii, tot cu slava la unul şi la altul, dar apa era fierbinte, o opări şi îi căzu capul în piept când respiră pentru ultima dată, uitându-se în jur la prietena sosită direct din copilăria Ilenei şi adolescența ei, dacă e să fie drept, şi la femeia de serviciu, care deja era în altă parte. 
 
Înmormântare la pachet
 
Ce căuta vântul în oasele tot mai uşoare ale Larisei nici Baba Vancea n-a comentat din basmaua ei rărită la colțuri, deşi primise în Murighiol o scrisoare cu testul de osteoporoză al profesoarei. A recunoscut ura strigoiului din cea care-i scrisese că nu e singură. O ține şi pe ea vie? Când s-o termina, gata şi cu Larisa! S-a gândit că mult nu mai are nici ea şi a tot amânat răspunsul. Nici al treilea cititor, Majuru Gheorghe sau Petre Geamănu, nu ştia răspunsul la vântul dinăuntru. De fapt, ar fi făcut-o degeaba pentru că Larisa era duminică seara aproape de şoaptă, nu de oase. 
Afară, însă, după două zile încinse, vijelia s-a pornit deodată, pe la unu noaptea, coborând norii de cenuşă direct pe carosabil, în fața cinematografului Patria. Privirea pensionarului Păun de la etajul unu, care nu avea somn decât pe la 3, a fost luată pe sus, cu afişele de sub sticlă ale cinematografului cu tot, şi n-a mai ştiut ce se întâmplă pe celălalt trotuar, unde copacii se zbăteau până la geamurile magazinul Eva şi înapoi. Chiar îmbrăcămintea dinăuntru, bine aşezată pe umeraşe, n-a mai apucat să gândească, privind maşinile avariate pe bulevardul Regina Maria, blocat de la un capăt la altul. Aceeaşi situație era şi în alte locuri. Ploaia s-a dezlănțuit deodată. Cerul era atât de aproape că s-ar fi inundat pe el însuşi dacă vuietul nu se ducea spre margini, unde a luat şi alunecările de pământ, nămolul de pe străzile neasfaltate, vitrinele şi geamurile căzute. Şi timpul din gândul Larisei, rămas din cauza scrisorii în gândul Babei Vancea. Pentru că două cimitire mari, cel cu o capelă veche, dar arhiplin, şi celălalt, cu una care dădea în stradă ca să vezi mortul din trecere, s-au dus cu apă cu tot la câțiva metri distanță. Asta a fost ştirea dimineții când tăcuseră toate. Mulți s-au temut că nu-şi mai găsesc morții, dar să-i înmormânteze pe cei vii? Adică pe muribunzi, a precizat o echipă cu motopompele în depozit. Aveau să fie puse în funcțiune după potop când au încercat să scoată apa din subsoluri şi le-au scos şi pe ele. 
Cu traficul redirecționat şi cu bucăți de maşini prinse în crengi şi beton, şi moartea ar fi mers pe o singură bandă. Numai că Larisa a stat de marți spre seară până joi la prânz în capela bisericii Sfântul Mina, dincolo de Fundeni, ferită de mânia de sus şi de jos. Dar nopțile au fost însângerate pentru că cerul azuriu se oprise la uşă, de unde nu Larisa se vedea, fusese pus capacul, ci o amintire care aducea cu ea. Când spre dimineață a apărut prietena cu pachetul firmei funerare în minte, nici firma nu s-a văzut aşa devreme. Dacă moarta nu are pe nimeni apropiat, iar verii ei sunt prea supărați pe pereții apartamentului ca să o vegheze şi noaptea, ce rost avea să vină mai înainte de joi pe la 9,00? Chiar preotul i-a făcut citirea stâlpilor la capelă, înainte de ultima slujbă, pe la 11. Şi aşa fotografia în alb de pe capacul sicriului îi schimbase dispoziția Larisei dinăuntru, mai ales că visase acelaşi cer de pe cămaşa Moroiului. Se poate spune că moarta a visat tot azuriul stând deasupra capului în noaptea de miercuri spre joi dacă în Palat Moroiu s-a trezit cu o poveste în preajmă, care i-a întunecat mințile. Era vorba de curcubeu. De unde apăruse? Baba Vancea că e semn de moarte, ha şi ha! Mariot, cea dinaintea Larisei, s-a speriat când a citit informația şi a hotărât să tacă, deocamdată. Şi pisica din uşa deschisă a zărit ceva deasupra coşciugului de-a luat-o la fugă printre crucile cimitirului din față, unde Larisa abia găsise mormântul părinților şi surorii ei, înainte de a se îmbolnăvi definitiv. Fusese prin aprilie să caute crucile şi un gropar i-a spus că poate el îngriji locul de veci, Ştiu unde vine. Larisa l-a plătit cum trebuie, dar omul a căutat-o de mai multe ori pentru bani. Niciodată nu ajungeau. O dată a sunat la interfon noaptea şi nu i-a mai deschis. Aşa că mormântul a fost abia joi dimineață curățat de groparii de firmă. Nu era o nenorocire, mai ales că fracturile din sicriu nu vorbeau. Nici când cei care defilaseră, în ultimele două zile în fața respirației fostei lor colege de liceu la patru, au condus-o în cimitir, până la mormântul de pe aleea din mijloc. Mai erau doar slujba la groapă, făcută de acelaşi preot din pachetul cumpărat din banii Larisei, apoi covrigul şi mărul pentru pomana de 3 zile, fără mâna femeii în fustă sângerie. 
Mela, Horia, Emi, Răzvan şi Madi s-au uitat la fața preotului să vadă dacă mai rămân şi la praznic. N-au mai rămas. În schimb covrigul şi mărul le-au mâncat imediat pentru sufletul doamnei lor dirigintă, care tocmai ieşea din mormânt. Mela jura că a simțit-o, dar ea nu dormise bine în ultimele nopți. Suflarea nu a stat cu ei. S-a dus, cu pământ cu tot, după preot şi cei care se urcau în maşini pentru restaurant, dar ăştia vorbeau de-ale lor, Nu le pasă de mort! Mela, Horia, Emi, Răzvan şi Madi se mai uitau la mormântul care era doamna dirigintă când Larisa a trecut pragul apartamentului şi a dat drumul la televizor, Să vedem ce spune! Moroiu spunea ce mai spusese. Împielițatu! Larisa nu se putu opri să-l asculte şi de data asta, deşi ce mai conta, după 40 de zile pleca cu totul. Deodată şi-a dat seama că nu o mai doare nimic. Vorbele Moroiului o ciuruiau dar, ce bine, nu mai simțea decât singurătatea. Rămasă intactă. Ăsta e statul de drept!? Deschide geamurile, apoi le închide, Nu iese nici moartă! Dar tocmai singurătatea dinăuntrul camerei, care era şi cealaltă singurătate din ea, cea de acum, o ținea în lumina din fereastră, Ce întuneric, Dumnezeule! 
A stat la fereastră o veşnicie. Ca în mormânt. Şi atunci Dumnezeu s-a trezit în ea, nu mişcase degeaba pământul, cu coronițele pe el, Cum mai trece şi timpul, încolo şi încoace! Nu te poți ține după el. Îşi pipăi cruciulița de la gât şi văzu prin crăpături posteritatea. Când corpurile au căzut peste alte corpuri. Cadavre din cer pe pământ. O fi scriind şi asta în Apocalipsă? Ar fi trebuit s-o citească. Se întorsese pe cealaltă parte să nu mai vadă. Dar o apăsa ceva. Sunt moartă!? Ridică puțin capul de pe pernă. Şi ăla de pe mine e mort? Era, dar călcat de mulțime, parcă, şi cu ultima privire pe Lia Mardare. Ochiul de şarpe încă se odihnea pe sânii femeii când Larisa văzu oglinzile curgând odată cu pereții metroului şi cu cei doi pe ape. Duceau terenurile agricole cu ei, şi mormane de bani, şi case de patrimoniu, şi dosare, şi seara care se sprijinea de pământ cu mulțimea în ea. Se închină şi totul dispăru. 
Apoi se văzu în pământ, sub bradul de la cap, cu gândul de deasupra, de plecare prin lume. Fiindcă nu mai încăpea mirarea în ea, porni la drum aproape alergând. Atunci când şi-a dat seama că nu se mai termină, Moroiu şi femeia Mardare cădeau cu râul din cer. Apocalipsa, şi afară era tot pe ea! A fost la pachet, ia te uită! Prietena din adolescență apăruse şi ea acolo. Căra, rând pe rând, conținutul apartamentului. O tabletă încă era deschisă la comentarii şi televizorul dădea seara din jurul Palatului, uscată din cauza vântului. Dar pereții apartamentului de la patru fugeau pe stradă cu balconul neacoperit cu tot. Deasupra etajului, însă, auzi clar fantoma de la mansardă că una dintre stațiile de metrou stă pe o mănăstire. Îl văzu pe domnul Boghicioiu care, cu mâna pe inimă, răspundea: 
– Mănăstire e şi deasupra, dacă-i pe-aşa. 
– Nu e, vecine, sufletele au rămas la un loc cu trupurile. Ştiți că lucrătorii de la metrou văd siluete pe şine? Noaptea şi ziua. 
– E de la oboseală şi de la aerul închis. 
– O fi, dar din trupuri curge sânge. Mă rog cu amândouă mâinile să ne apere Dumnezeu.
Femeia cu care se întâlnise la mansardă de ceva timp i se păru domnului Boghicioiu cam străvezie. Avea mâinile împreunate. Avu o spaimă bruscă. Era cam țeapăn şi avea umbră deasupra.
Deci asta a fost cu inima domnului Boghicioiu, îşi zise Larisa, se ducea la fufă, sus. Şi se văita că e greu de urcat la patru. Ăştia au rămas izolați, ha, ha! Şi, sătulă de lume, îşi luă singurătatea cu ea, nu pe cea din apartament, ci singurătatea dinăuntrul marii singurătăți care e moartea, până în parcul din apropiere, unde o lăsă să se odihnească un sfert de oră pe banca de 15 mii lei noi. Se anunța defilarea de 1 Decembrie. Şi o lacrimă îi căzu deodată pe obraz. Nu era a ei, dar pământul, da. Doar plătise dinainte să se îngrijească mormântul.
 
Navetist la vorbitor
 
Dacă Baba Vancea era mai tăcută decât altădată şi mai scundă, uitată aproape în nodul ei de la gât, navetistul se lungise de parcă cineva îl trăgea în sus. Adevărat că, după frigul din fața Teatrului Național, a fost şi el săltat pe nepregătite şi dus în catacombă, unde l-au legat cu mâinile sus. Deşi sus nu era. Totuşi, poziția asta l-a mai lungit o dată. Baba Vancea ştia că nările sunt sânge curat. Când un alungit a apărut la trenul de 17, 15 în Gara de Nord ceilalți nu au crezut că este chiar omul cu raza pe creştet. Dar el spunea că îi ia puterile şi l-au crezut, pentru că puțea ca şi înainte. Şi nu i-a mai trecut mirosul deşi mergea zilnic la preşedinție şi zilnic se spăla. Mirosul venea din el, venea după el şi, dacă întârzia, i-o lua înainte ca să-l aştepte.
Abia când Stegaru s-a înfiripat la față a reuşit să stea de vorbă cu navetistul. Veniseră porumbeii la fântâna din dreptul Arhitecturii. Veneau cu o parte de cer pe ei încă din timpul lui Ceaşcă. Veneau perechi. Cunoşteau lumea de pe bănci, studenții care respirau în pauze aici, bătrânii cu sacoşele de plastic şi cunoşteau hârtiile care porneau înaintea jandarmilor. Numai ce s-a întâmplat după ce i-a băgat în dubă pe mai mulți dintre ei nu.
Dacă măcar femeia, care le dădea la prânz grâu dintr-o sacoşă, ar fi fost de față în unitatea Măgura lui Bot, unde au dus sute de protestatari din Piața Universității, ar fi mărturisit, mai mult moartă, atrocitățile. Mai ales că Lia Mardare a fost numită peste capul polițiştilor şi chiar peste servicii. Că nu văzuse, după cum a semnalat şi semnat ordinul, vreun act nepermis de lege la Măgura lui Bot, mărturiile celor bătuți spun altceva. O aschimodie de bărbat s-a trezit să vorbească chiar în ultimele luni de mandat al Moroiului, când ieşeau multe capete de acuzare de prin subsoluri. Că aschimodia fusese la Auschwits era evident o exagerare pentru Măgura lui Bot, că văzuse soldații drogați şi că unul chiar purta arme albe şi baghetă, la fel, dar că Era s-o bage în mine, se poate. Mai ales că fuseseră aduşi din prima zi oameni cu răni deschise sau vânătăi, că muribunzii şi-au lăsat jumătatea de pantalon cu picior cu tot în noaptea care a urmat, că au dispărut dintre ei cu focurile de armă în curte cu tot şi dacă întrebai te sălta sus şi nu mai erai decât vânăt cap picioare piept, că cimentul era umed şi ce tupeu să te revolți ca să vină drogații cu furtune de apă şi țipete şi vuietul ăla că a luat foc internatul şcolii unde ne aşezaseră unul lângă altul, că-n incendiu o mitralieră a secerat dinăuntru geamurile şi gloanțele au ricoşat pe ciment şi soldatul cu bască a numărat doisprezece cartuşe. Şi atunci? Şi atunci un ofițer curat îmbrăcat, la comanda Lenei Mardare, că mă băgați în puşcărie, opriți-vă-ți, de ce i-ați dezbrăcat, măi? Şi cică să facem flotări şi am făcut până am căzut jos aşa goi şi noaptea a lăsat uşa deschisă, dar nu aveam putere să plecăm că dimineața ne-au lovit iar cum dai cu cazmaua în pământ tare, la un moment dat ofițerul le-a cerut să se oprească iar, mă, voi mă băgați în puşcărie, şi s-a dezbrăcat şi de veston şi a dat el loviturile că morții se contractau şi săreau de pe cimentul internatului care nu mai văzuse aşa ceva, a trebuit să cheme pe cineva cu o pătură şi m-a târât afară că şi copii ar fi auzit mai târziu țipetele noastre. 
Mardare l-a recunoscut la tv pe navetistul la preşedinție, dar era prea târziu să-l oprească, el că afară aveam menghine la picioare şi mi-am crăpat şi mi-am tăiat singur carnea acolo unde se zdrențuise şi am cusut peste durere şi am rămas fără mişcare fără veceu fără mâncare decât o fărâmiță de pâine, bine că nu mai stătea cu ciocu’ pe mine păsările de fuseseră aduse în internat, doar că am văzut sacii de rafie care nu mai erau vii cum îi încărcau pe morți în curtea internatului ca pe Ceaşcă şi Mardare n-a văzut nimic, nici salteaua înghețată, un sac rafie, da’ mort, peste care am căzut, nici cum ne-au dus la baie şi pe culoarul de lemn ne împungeau în coaie şi mergeai şi stăteai pe loc să nu mai împungă şi ei împungea cu o suliță şi noi țipam şi ei împungeau, chestii d-astea până turna apă pe noi din nişte canistre şi era gheață şi Mardare vă zic, bestia m-a scuipat şi m-a lovit şi am tuşit pe zid. De aici a pornit altercația. A pus de a intrat cu maşina în mine la Universitate. Sunt lucruri pe care le fac în ultimul timp, intimidează protestatarii, şi stegarul e singur în Piață, vedeți? Jurnaliştii care vedeau care nu, dar navetistul îşi pipăia raza ca pe un vis şi a continuat să vină în fața Palatului.
Fragmente din Cărțile Larisei