CONSECVENȚA UNUI SPIRIT MILITANT

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2015

Bujor Nedelcovici are o biografie puternic marcată de regimul comunist, care o circumscrie în mare parte. Absolvent al Facultății de Drept din Capitală, funcționează o vreme ca avocat la Ploieşti, fiind radiat din Barou din pricini politice (tatăl său a fost arestat). Urmează o perioadă de 12 ani în care munceşte pe mai multe “şantiere ale socialismului” de la Bicaz, Braşov, Bucureşti. Debutînd în momentul “liberalizării” (cel dintîi roman, Ultimii, îi apare în 1970), se izbeşte din nou de vrăjmăşia sistemului, cînd un alt roman, Zile de nisip, îi este ecranizat sub titlul Faleze de nisip, în 1981. Filmul este retras imediat din cinematografe. Vivificată în urma Tezelor din iulie, cenzura ține să-şi arate muşchii. Violent criticat în 1983, la Conferința ideologică de la Mangalia, scriitorul e nevoit, în 1987, să solicite azil politic în Franța, unde inițial suportă umilitoare dificultăți: “După ce am rămas în exil, am lucrat într-un restaurant ca spălător de vase. La sfîrşitul programului, patronul, un român, ne invita la masă şi ne dădea ce rămăsese nevîndut. De obicei erau sarmalele. Eu mă săturasem de «mîncarea națională» iar el îmi reproşa că nu sunt patriot. De atunci să nu mai văd în farfurie sarmale pentru că devin… nepatriot”. A fost şi portar de noapte într-un imobil de pe Avenue Montaigne. Cutezanța care l-a dus pe romancier să înfrunte atari situații îi uimeşte pe cei din jur, care-i pun în chestiune… normalitatea mintală. Pe cînd era portar, are parte de următorul dialog: “Colegul de echipă, Pierre, m-a întrebat: «Eu lucrez aici de zece ani… Cred că eşti portar pentru prima dată. Ce ai făcut înainte?» I-am povestit pe scurt şi apoi i-am spus că sunt scriitor. M-a privit lung, s-a apropiat de mine, m-a privit în ochi şi a zis: «Cum adică? Ai pierdut familie, casă, bibliotecă… ai pierdut totul pentru ideea de libertate? Dar tu eşti cu adevărat nebun, dragă prietene!», şi a ridicat mîna, a pus degetul arătător la tîmplă şi l-a rotit zîmbind. Am început să rîdem amîndoi”. Dar ajutat de o voință îndîrjită, Bujor Nedelcovici revine treptat la drumul către care a năzuit, ajungînd să desfăşoare în mediul galic o bogată şi prețuită activitate literară. Aceasta e încununată cu o serie de premii şi distincții. Menționăm Premiul Libertății, acordat în 1986, pentru romanul, încă inedit în România, Al doilea mesager, apărut la Editura Albin Michel. Juriul, prezidat de Eugène Ionesco, era alcătuit din Georges-Emmanuel Clancier, Emmanuel Le Roy Ladurie, André Lwoff, Dimitri Stolypine şi René Tavernier. Cum se socoteşte, la ora actuală, Bujor Nedelcovici: scriitor român sau francez? E clar că trauma suferită prin expatriere i-a atins şi rădăcinile etnice. Lovit de interdicție în patria sa, se complace acum în postura de apatrid: “În noaptea de 3 ianuarie 1987 cînd am plecat din țară, am rupt toate albumele de fotografii ale familiei pentru a nu cădea în mîinile celor care vor intra în casă. Atunci parcă mi-am rupt rădăcinile. Acum sunt un copac cu rădăcinile în cer şi cu crengile şi frunzele spre pămînt”. Sau cu încă un accent de amărăciune: “Nu sunt nici român şi nici francez, sunt un métèque, aşa cum erau în Grecia pe timpul lui Socrate. Metecii («meteicos») erau străinii care alături de femei şi sclavi nu puteau să voteze în Agora. Eu pot să votez şi aici şi acolo, dar de mulți ani nu mai pot să las votul meu în Cutia Pandorei şi a Inutilității”. Aşa a acționat asupra unor autori abuzul totalitar! Din simțămîntul suferințelor produse de acesta a pornit însă pînă la urmă un impuls al reechilibrării morale: “Pot să iert… dar nu uit. Nu! Vreau să uit aşa cum personajul Pascal din romanul Jurnalul unui cîntăreț de jazz şi-a uitat chiar şi numele. Aş vrea să mă fi născut ieri, dar ştiu că dacă un om nu a avut o copilărie şi o adolescență fericită, trebuie să şi-o construiască imaginar. Şi eu asta fac, îmi imaginez că în fiecare zi am motive de bucurie şi fericire. Şi chiar reuşesc”.

Dar nu e vorba de resignare ori de pasivitate. Bujor Nedelcovici face parte din rîndul defel numeros al scriitorilor care au înțeles că înfățişarea ororilor din societatea nefastă a comunismului reprezintă o datorie a lor pe viață. Indignarea şi revolta sa avînd ca obiect situația din România subjugată relativizează pînă aproape de anulare declarația de apatrid pe care am citat-o. Devenind unul dintre oponenții consecvenți ai comunismului, aşa cum l-am suportat cu toții cei de-o anume vîrstă, Bujor Nedelcovici a devenit implicit o conştiință relevantă sub aspect civic a literelor noastre contemporane. A fost şi este convins de falsa inocență a intelectualului apolitic. Iată, sub condeiul său, enumerarea ipostazelor protestatare pe care le poate adopta un om al scrisului: “Protestul: omul revoltat camusian care revendică permanent libertatea de a gîndi, de a se exprima şi independența de a acționa. Spiritul şi gîndirea critică! Complicitatea cu puterea politică, «canaliile libertății», cum îi numea Voltaire, mercenarii cuvîntului, nevoia de supunere interesată şi obediență. Ambiguitatea: cameleonul, machiavelicul, demagogul, manipulatorii de conştiință. Compromisul, «îți dau, îmi dai»; «Aici e țara lui Ion, a Fanarioților, a lui Soarbe-Zeamă, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor», cum spunea Steinhardt. Ambiguitatea, trădarea conştientă sau inconştientă (Trahison vertueuse), versatilitatea, imparțial ca tot românul… şi în special spiritul tranzacțional, disimularea, gluma, deriziunea şi în special… frivolitatea. Nimic nu e grav şi nimic nu e tragic, rîsul, batjocura, băşcălia… ca imn național”. Şi opinia romancierului asupra nedemnității numeroşilor membri ai breslei noastre, care se dovedea din plin sub regimul comunist prin laşitatea ce-o manifestau cînd un autor cădea în dizgrația autorităților: “Cineva m-a întrebat dacă am simțit în acea perioadă solidaritatea de breaslă a scriitorilor. Ce înseamnă asta?! Dacă şeful statului s-a referit direct la un film, nimeni nu ar fi îndrăznit să ridice degetul, dar mă aşteptam la semne tăcute de simpatie, priviri, gesturi… Nimic! Solidaritate?! Uniune spirituală şi de viață? Indiferență totală! Nu m-a surprins această atitudine! Mai mult! În perioada Conferinței de la Mangalia eram în vacanță la 2 Mai. În fiecare seară mă întîlneam cu un critic literar la umbra unei vițe de vie şi discutam cu ardoare ce se întîmplase la Mangalia şi articolele care apăreau în ziare. După mai mulți ani, colegul şi scriitorul cu care am stat de vorbă se dovedise că era un colaborator al Securității şi pe care l-am găsit în Dosarul de Securitate. (Un tigru de hîrtie) În acele zile a apărut în ziarul Scânteia un articol scris de un scriitor de la Cluj care analiza favorabil evenimentul de la Mangalia, după ‘89 a ajuns Preşedinte al Uniunii Scriitorilor”. Cele două nume amintite aluziv sînt uşor de stabilit. Refuzînd prin urmare ambiguitatea, versatilitatea, spiritul tranzacțional, trădarea a destui confrați, Bujor Nedelcovici se apropie de pozițiile exemplare ale Monicăi Lovinescu, ale lui Virgil Ierunca, Ion Negoițescu, Paul Goma, Dorin Tudoran. Natural că n-ar putea contrasemna disocierea dintre etic şi estetic, cu pretenția ipocrită că trebuie urmărită doar opera: “Este o aberație care continuă să fie susținută”. Departe de scriitorii care s-au grăbit să sară în barca puterii iliesciene, de factura în bună măsură doar a unui comunism remaniat, Bujor Nedelcovici indică noul şir de oportunisme, fără a-i omite pe reprezentanții săi, deveniți nu o dată moralizatori plini de morgă ai opiniei publice: “După ‘89 mulți scriitori nu au luat «Drumul Damascului», ci «Drumul la Cotroceni» şi au primit funcții în diplomație, la Academie, la reviste, ziare, televiziune şi aşa s-a instaurat o nouă clasă socială «a noilor îmbogățiți», «a plutocrației, a oligarhilor», pentru că «Tout est toujours pareil»”. Romancierul nu ocoleşte nici injustiția raportului dintre comunism şi fascism, trădînd, nu încape îndoială, complexul de culpabilitate al celor care au slujit comunismul. În vreme ce extrema dreaptă e blamată inclusiv prin pedepsirea în justiție a negaționismului, extrema stîngă are parte de o toleranță în spatele căreia se pot desluşi trăgătorii de sfori, din motive prea puțin onorabile, ai marionetelor ideologice de odinioară: “Un subiect de evitat este acela de a compara cele două sisteme totalitare: nazismul şi comunismul. Nu este vorba de o similitudine, ci de o comparație (ce se deosebeşte şi ce se aseamănă) care a fost făcută încă de la Vasili Grosmann (Viață şi destin), Waldemar Gurian, Hannah Arendt, Ernst Nolte, Renzo De Felice şi pînă la Alain Besançon şi François Furet”. Țara noastră n-a avut, aşa cum s-a întîmplat în alte țări din fostul bloc comunist, o lege a lustrației, nici măcar o mulțumitoare disjuncție de condeierii care au slujit cu zel regimul “ilegal şi criminal”, cum se afirmă într-un document oficial care însă nu a avut efectele scontate: “Din contră! Sunt reabilitați şi fotografiile lor apar în numeroase reviste şi ziare ca victime ale campaniilor de denigrare”. Neocomunismul se află în plină ofensivă sub chipul perfid pragmatic al adaptării sale la mecanismele economiei de piață şi la o democrație frecvent “iluzorie şi de potemkinadă”. Se manifestă chiar tentative de “reabilitare” a liderilor dictatoriali ai regimului, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. E de aşteptat ca acerbul critic al actualității care e Bujor Nedelcovici să se pronunțe şi asupra contingentului de noi recruți ai taberei procomuniste. Asupra celor care, de la Ciprian Şiulea la Alexandru Matei, ornamentează cadavrul totalitarismului cu zorzoane livreşti şi estetice, în vederea unei eventuale resurecții. Mai gravă decît atitudinea nostalgicilor vîrstnici, reacția lor semnifică un recul de mentalitate care aşterne o umbră cinică atît asupra trecutului cît şi asupra viitorului. Îi oferim lui Bujor Nedelcovici spre meditație un text semnat de Andrei Ujică: “La urma urmei, dictatorul nu e decît un artist ce are posibilitatea să-şi pună integral în practică egoismul; e doar o chestiune de nivel estetic dacă el se numeşte Baudelaire sau Bolintineanu, Ludovic al XVI-lea sau Nicolae Ceauşescu”. Rînduri a căror aberație speră a se salva, cufundîndu-se, după cum vedem, în adîncul ridicol… Defel accidental, un proiect pios al lui Bujor Nedelcovici nu s-a putut pînă azi împlini: “De 24 de ani mă străduiesc să construiesc un monument în «Memoria şi cinstirea celor 450 de scriitori arestați, judecați, condamnați, dintre care unii au murit în închisorile comuniste din perioada 1945-1989». (…) De 24 de ani mă străduiesc să realizez acest proiect şi dacă nu va fi realizat de generația noastră, cei care vor urma nu vor afla că Gh. Brătianu, Mircea Vulcănescu şi alți scriitori au fost torturați şi au murit în temnițele comuniste”. Nu e surprinzător faptul că împotriva lui Bujor Nedelcovici s-au îndreptat săgețile pornite din arcuri mînuite inclusiv de unele nume cunoscute: “Mircea Iorgulescu: «Fabricarea unei imaginare biografii de martir, victimă şi totodată erou», «ficțiuni în profilul autobiografismului autovalorizant». Gabriel Dimisianu: «parcă ar vorbi Novicov sau Moraru», «factor justițiar», «fervori justițiare», «necruțătorul chestor moral», «neîmblînzitul justițiar», «sumbru inchizitorial, inadecvat spiritului propriu al artei», Ion Vianu: «Un Jdanov la Paris». Radu F. Alexandru: «tulburătoare ipostaze ale mizeriei umane», «să te rogi pentru sănătatea şi liniştea robului lui Dumnezeu pe numele B. N. pentru că, o ştim, în doze fără măsură, prostia şi ridicolul pot fi letale», «Domnul Bujor are probleme legate de discernămînt, de judecată şi comportament»”. Iarăşi o “solidaritate”? De data aceasta împotriva unui consecvent militant anticomunist! E suficient pentru a înțelege cum stau lucrurile să oferim o însemnare a Monicăi Lovinescu, datată 1 martie 1992, din Jurnalul său: “Am impresia unei halucinații (şi o scriu). Oare nu cumva ne-am înşelat, am visat, şi în 1989 am scăpat de fascism şi nu de comunism? Nu comuniştii sunt aceia care au domnit (distrugîndu-ne fizic şi moral) aproape o jumătate de veac, ci legionarii. Comuniştii n-au avut puterea decît puține luni şi apoi, arestați de Antonescu în timpul războiului, n-au mai ieşit din închisori decît în… 1964! Numai o astfel de inversare ar face normală acum investigația asupra trecutului lui Mircea Eliade şi nu al lui… Arghezi, de pildă”. N-am putea încheia mai oportun decît cu o exasperată mărturie a lui Bujor Nedelcovici: “Aş fi putut să le spun: «Nu vă jucați cu mine! Sunt o bombă!» (Nietzsche) sau, cel puțin, «J’ai le pouvoir de dire NON!»”.

Bujor Nedelcovici, Culoarea timpului. Cronici, recenzii

şi articole publicate în Occident şi în România, Editura Allfa, 2014, 296 p