O BUCLĂ A TIMPULUI

Ce poate fi mai nimerit pentru seara care încheie o zi agitată decât citirea unor pagini despre răbdare? Dialogul epistolar între Dan C. Mihăilescu şi Ciprian Măceşaru poate fi o consolare pentru orele trăite cu ochii agățați de ceas şi cu mintea conectată la două-trei lucruri deodată. Surescitarea cotidiană se lasă înlocuită de bucuria pe care o dau întremarea blândă a tonusului psihic şi calma voluptate estetică. Ambele sunt oferite, generos, în Despre nerăbdarea de a fi răbdător (Humanitas, 2014). Cartea nu e un îndreptar. Nu garantează succesul într-un număr fix de paşi. Şi nici o procesiune de răspunsuri categorice. Dar ce e? 

Ar fi un dialog inițiat de Ciprian Măceşaru (poet, prozator) despre rolul răbdării în formarea personalității. Însă această frază lămuritoare (corectă, dar aseptică) ar pierde din vedere însăşi substanța cărții. Despre nerăbdarea de a fi răbdător are darul de a produce o buclă a timpului în care se intră senin. Provoacă desfătarea cu menuetul conceptual şi cu evantaiul stilistic. E mai mult o carte a întrebărilor decât a răspunsurilor, după cum recunoaşte Dan C. Mihăilescu, un şir de „scrisori febrile, indecise între centripet şi centrifug, între datoria pedagogică, răspărul referențial şi nesațiul scriiturii de sine.” Pedagogică a fost reacția avută de criticul sexagenar (şi care l-a făcut să accepte provocarea lansată de confratele mai tânăr cu un sfert de veac) la vederea adolescenților măcinați de „nerăbdarea de-a se consuma frenetic întru inutilitate, sălbăticie, consumism alienant, amoralism, pragmatism mercantil, mimetism desfigurator, cinism carnasier.” Însă, chiar dacă din carnea textului se poate extrage un spin pedagogic, acesta nu ajunge să despice rețeaua estetică a discursului. Or, departe de a fi un manual arid, Despre nerăbdarea de a fi răbdător e un dialog fremătător. Şi fermecător.

Cu plimbări intelectuale pe cărările Septuagintei şi Filocaliei, cu adăstări prin textele lui Petru Creția şi degustări ale reflecțiilor marchizului de Vauvenargues, cu piruete prin degringolada socială contemporană, înşurubări muzicale şi alunecări gracile prin literatură, dialogul dintre Dan C. Mihăilescu şi Ciprian Măceşaru posedă, în primul rând, acea flexibilitate a ideilor imposibil de obținut fără o gimnastică regulată a minții. Dar are şi savoarea cuvintelor cu miez. Ori amplitudinea frazelor înaripate – în elogiul răbdării de a asculta ori în încercarea de a distinge nuanțele înşelătoare ale tăcerilor. 

Când comentează un fragment din Septuaginta, Dan C. Mihăilescu observă că „de la nerăbdarea înfometată a buzelor pruncului după laptele mamei până la senina aşteptare a lumânării din urmă, trecem ritmic prin vămile răbdării ca aşteptare şi îndurare. Căci una să fii de acord să aştepti si altceva să rabzi (s. a.), adică să înduri, de voie sau de nevoie, fie pentru un scop anume, din poruncă interioară fie supus unor încercări şi cazne asupritoare.” Aşadar, răbdarea ca aşteptare, răbdarea ca îndurare. Sau opțiunea ne-răbdătoare, dezagregantă. Unde ne situăm?

Întrebările bine puse dau naştere mereu altor interogări iar cugetarea cu parfum filosofic acompaniază, fără semeție didacticistă, confesiunea personală. Căci semnatarii dialogului epistolar nu sunt cugetători care invocă imperturbabil înălțimea ataraxiei. Sunt energici, neliniştiți, de multe ori ei înşişi nerăbdători. Şi sunt soți. Sunt părinți. Nu vorbesc doar despre construcția temeinică a României, ci şi despre construcția unui caracter. Dezbat premisele unui destin. Individual sau național. „Răbdarea trebuie să aibă, pentru a se manifesta justificat, şansa unei lucidități sănătoase, adevărate. Nu iau în calcul destinele frânte de circumstanțe exterioare. O răbdare lipsită de luciditate e stearpă, ineficientă, o încrâncenare fără rost. [...] A fi nerăbdători înseamnă să acționăm înainte de a cunoaşte câmpul de posibilități. În loc să grăbească lucrurile, nerăbdarea ne condamnă la un permanent şantier. Începem, dar nu terminăm mai nimic. Şi totuşi, de unde plecăm? Ce avem? Cu greu rămâne piatră peste piatră în țara asta. Avem «vocația» distrugerii şi e de mirare cum de nu am ajuns la autodistrugere. E adevărat că nici mult nu ne-a lipsit...” (Ciprian Măceşaru)

Cadența captivantă a dialogului, cu răsucirile lui speculative şi cu imprevizibilele distincții de sens, este menținută de instinctul stilistic al ambilor autori. Suculent şi flamboaiant, Dan C. Mihailescu îşi găseşte în concizia şi claritatea rafinată a lui Ciprian Măceşaru un profil complementar. Dincolo de închegarea unei istorii culturale a (ne)răbdării, cu fascinante piste deschise spre a fi mai departe investigate, dialogul din Despre nerăbdarea de a fi răbdător devine o ceremonie a empatizării fără melodramă. A sensibilității față de relieful cultural. A dansului ideilor – îndelung exersat, până la confundarea lui cu mişcarea spontană. Dar şi un solfegiu în cheia asimilată simțului realității – cu moderație şi cu reperul ierarhiei.

O carte inteligentă, uneori delicios-patetică şi care (contrar temei) provoacă, în bucla răbdătoare a timpului, nerăbdarea de a o duce la capăt.

 

Dan C. Mihăilescu ?i Ciprian Măce?aru, Despre nerăbdarea de a fi răbdător,