UMBRELE TRECUTULUI

Nonconformist, intransigent ?i revoluționar, poetul a debutat editorial cu grupajele de versuri Balans, în Caietul debutanților, 1977 (Editura Albatros, 1978) ?i Cantonul 248, în Caietul debutanților, 1978 (Editura Albatros, 1979). Au urmat numeroase volume de versuri: La Fanion (Editura Albatros, 1980 - Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România), Inima de raze (1982), Cînd memoria va reveni (1985), O lume paralelă (1989), Poeme aristocrate (1991), Singurătatea colectivă (1996), Ruinele Poemului (1997), Post-ospicii (1997), Poemul animal (2000), La plecare (2003), Cantonul 248 (2005, antologie de autor), pam-param-pam(adjudu vechi) – 2006, Craterul Platon (2008), Pe prag (Vale-Deal) – 2010. Refuzând să se cantoneze într-un singur gen literar, fostul pre?edinte al CFSN/CPUN Vrancea (22 decembrie 1989 - 5 martie 1990), a mai publicat volumele de memorialistică/interviuri Jurnalul unui martor (13-15 iunie 1990, Piața Universității, Bucureşti) – 1992, Jurnal stoic din anul Revoluției, urmat de Contrajurnal - 2002, Cartea zădărniciei (Convorbiri de sfârşit cu Al. Deşliu & „Inspirații” de început) – 2008, romanele Femeia ascunsă (1997), Grijania (1999), Undeva, la Sud-Est (Într-unu-s doi) – 2001, Romanul-basm (Trup ?i Suflet) – 2002 ?i volumul de teatru Teatrul uitat (2005). A?adar, iată o carte de vizită impresionantă ?i cutremurătoare a unui scriitor ce s-a refugiat în subteranele literaturii, pentru a-?i mai potoli ”firea de sinuciga?,” dar ?i pentru a se război, permanent, cu lumea ?i cu sine însu?i.

Despre poetul Liviu Ioan Stoiciu s-a scris - oarecum, pe bună dreptate - că este un precursor al postmodernismului românesc, însă a fost - mult prea repede ?i, poate, în mod arbitrar - afiliat generației ’80, întrucât filonul liricii sale nu se raportează la prezent, la fapte cotidiene, la mediul citadin, ci - mai degrabă - la revoluta copilărie din Cantonul 248: ”…reper autobiografic, atotprezent în scrierile mele: canton CFR de câmpie, cunoscut ?i sub numele Halta Adjudu Vechi, în sudul Moldovei, aflat la 248 de kilometri de Bucure?ti pe linia spre Bacău-Suceava. Un canton devenit din 1951 locuință de serviciu pentru tata, ?ef de echipă la întreținere calea ferată, unde eu am copilărit (…). Aici, la Cantonul 248 a fost raiul pe pământ în primii ani ai copilăriei, pentru mine, cu o ogradă plină de comori ?i de toate animalele domestice, inclusiv de tracțiune, de toate păsările de curte posibile, de unelte agricole (…). Au rămas în cărțile mele secvențe dintr-o lume reală a Cantonului 248, cu care mă identific, ficțiunea păstrează intacte aceste locuri ?i vremuri apuse” (interviu apărut în Ziua, 25 octombrie 2007).

În volumul de versuri (Substanțe interzise, Editura Tracus Arte, Bucure?ti, 2012), umbrele trecutului din celebrul Canton (Vasile, Maria, Maricica, Trifan etc.) încă îl mai vizitează pe rebelul poet ?i - din punctul de vedere al registrelor stilistice - puține lucruri par să se fi schimbat; acela?i discurs autoreferențial, acela?i monolog (adresat) ori solilocviu (la marginea disperării), acum, u?or atinse de resemnare, de o relativă împăcare sufletească: ”o ia de la capăt, revizitează acelea?i locuri, frecventează / aceia?i oameni ?i aceea?i epocă, nimic / nou – numai lucruri / ?i sentimente vechi (…). / În ciuda deformării câmpurilor, / se redescoperă numai în trecut” (Stricarea frumuseții). Adesea, poemele frapează printr-o a?a-zisă oralitate, dată de frecvența exclamațiilor ?i a interogațiilor, de pluralitatea vocilor sau de inserarea unor replici ale făpturilor încețo?ate, replici care aparțin, de obicei, vorbirii obi?nuite. Impresia generală creată e aceea a discursivității, a premeditatului prozaism, a fragmentarismului existențial ce scoate la iveală lumea de mult scufundată a satului arhetipal; o lume bântuită de neagra magie, de eresuri ?i superstiții: ”a ie?it cu calul furat la arat: o vezi? Ea / zice că i-a intrat calul în / ogradă, din senin, ?i nu mai vrea să plece, dar sigur / l-a furat. Acum, profită, l-a pus la / arat – până i-o veni stăpânul. / Fuga, fuga l-a pus la arat. / Dar o să-i iasă ei pe nas…Săru’ mâna, țață. / Habar n-ai, dar asta are aripi de liliac, uscate, le ține / ascunse, face vrăji, să-mi crape ochii dacă mint, / i le-am văzut eu când făcea baie…/ Ăstâlalt, vecinul, o dată cu casa nouă ?i-a făcut ?i / o fântână sub fereastră, contra vrăjilor” (Săru’ mâna, țață). Dincolo de obsesia strămo?ilor ce poartă ulcele cu grâu, de nostalgia câmpiei Adjudului cu iarbă necosită, cu vie, gutui ?i fluturi albi, interesantă rămâne această perpetuă ?i subtilă camuflare a viziunii tradiționaliste, realizată prin intermediul câtorva elemente ale decorului bucure?tean (Parcul Carol, troleibuzul, Piața Revoluției). Pierzând, definitiv, paradisul din vechiul Canton, poetul se simte, încă, după atâția ani, un dezrădăcinat, un străin rătăcit pe caldarâmul rece ?i aspru al capitalei, un învins de marele ora?. Tocmai de aceea, uneori, confesiunea e frustă, dramatică ?i deznădăjduită: ”Învins, la Bucure?ti. Sunt o bucată de fier spongios, / fierbinte, o bucată dusă sub un ?opron, / a?ezată pe o piatră mare, lovită cu ni?te ciocane ?i / transformată în vârf negru de săgeată? (…) / Nervul auzului îmi retransmite vibrațiile / la creier. Ar?iță // a sufletului impregnat cu evenimente trecute: bat câmpii, / îmi vine să mă omor. / Mi-am pierdut ?i ultimul dram de candoare…” (Ultimul dram de candoare). ?i atunci, intervine următoarea întrebare: Ce anume îl mai ține în viață pe fostul disident? Sunt mai multe răspunsuri: Subcon?tientul care îl a?ază, de fiecare dată, la masa de scris. Scrisul ca act terapeutic, esențial ?i providențial. Nu în ultimul rând, credința în fantasmele străbunilor, pe care numai el le vede, citindu-le bucuria din lumina privirii. Astfel, prodigioasele hiperpercepții ale efebului îndrăgostit, odinioară, de absint reu?esc să învie deopotrivă strămo?ii ?i vatra strămo?ească, într-un poem programatic, sensibil ?i viguros prin forța lui evocatoare: ”Mi?cări ale simțurilor, subtile. Îți / pârâie sub tălpi florile trimi?ilor din adâncuri, flori ale / copacilor scuturați de furtună astă noapte, / într-o grădină. Grădină // a bunicului tău, găsit mort acum trei ani în coliba / lui de popas, jumătate îngropată / în pământ, care te sperie ?i azi: calci înfiorată, ai năluciri, / cei ce vin pe urmele tale bubuind / ?i se succed pe urmele lor asemenea valurilor Mării Negre, / Cine sunt? Sunt / trimi?i ai substanțelor interzise, din adâncuri, în luna // mai. Nu-s substanțe minerale? «Sunt trimi?i / ai substanțelor interzise»…Eziți, ce faci, nu intri în colibă? / Intră: să le vezi ?i să le gu?ti, să le tragi pe / nas sau să ți le injectezi, prin / fumul vetrei strămo?e?ti ?i prin licărirea flăcărilor, care le / luminează chipurile înflorite” (Substanțe interzise). Remarcabile, în cazul majorității poemelor, sunt fina decupare a versului ce creează o anumită tensiune interioară ?i finalul culminant, deseori memorabil: ”Zilele trec monoton ?i nu mai a?teptăm nimic. Moartea // mai presară puțină pudră magică…” (Iarba elefantului).

De?i ne-am obi?nuit să-l zărim alături de optzeci?ti, în diferite antologii ?i istorii literare, Liviu Ioan Stoiciu poate fi considerat - cel mult! - un mediator al generațiilor 70 ?i 80. Cochetând, rând pe rând, cu vârste lirice eterogene (tradiționalism, suprarealism, postmodernism), poetul a pactizat doar formal ?i temporar cu acestea. Originală ?i surprinzătoare, poezia lui a rămas acela?i aparat de înregistrat seisme lăuntrice, provocate fie de nălucile dragi ale trecutului, fie de îndelungata amărăciune a frustrărilor postrevoluționare.

 

Liviu Ioan Stoiciu, Substanțe interzise, Editura Tracus Arte, 2012