UN BILAN? CRITIC

Adrian Fochi (1920 – 1985) s-a numărat printre acei foarte învățați cărturari din domeniul cercetării culturii populare care, dacă nu au fost chiar privați de libertate în anii dictaturii comuniste, au fost o bună bucată de vreme marginalizați, ținuți la periferia vieții culturale ?i sociale, timorați, împiedicați să acceadă la ceea ce performanțele lor intelectuale ?i înzestrările naturale i-ar fi îndreptățit cu prisosință. Cazurile lui Petru Caraman ?i Ovidiu Bîrlea, victime ale acelor vremuri nenorocite în care s-au conjugat efectele regimului dictatorial cu cele perfide ale orgoliilor ?i invidiilor colegilor de breaslă, rămân pilduitoare pentru o întreagă categorie de intelectuali formați în perioada interbelică.

La rându-i, Adrian Fochi, de fel din Bucovina, cu studii liceale ?i parțial universitare excelente la Cernăuți, cu pregătire temeinică în filologia romanică, cu un larg orizont de cultură, fusese reținut, după încheierea cursurilor de filologie modernă a 

Facultății de Litere din Bucure?ti, la catedra de limbă ?i literatură italiană (1946–1947), de unde însă va fi grabnic expulzat ?i obligat să funcționeze ca profesor de limba franceză ori română în zone rurale sau la ?coli profesionale din Bucure?ti. Mai apoi a fost nevoit să lucreze timp de peste zece ani doar ca documentarist la Institutul de folclor (unde, de altfel, a izbutit să organizeze cu tenacitate ?i imens efort bibliografierea generală a folclorului românesc, întreprindere de interes național, în care a mobilizat forțe din întreaga țară, ?i să redacteze materialul românesc pentru revista internațională de documentare etnografică ?i folclorică Demos de la Berlin), evitându-se, dacă nu chiar interzicându-se, încadrarea lui în cercetare. De?i ulterior, odată cu relativa relaxare a chingilor „luptei de clasă“, i s-a permis ocuparea unui post ierarhic superior (la Institutul de Studii Sud-est Europene, apoi, după desființarea temporară a acestuia, din nou la Institutul de Etnografie ?i Folclor), unde, cu o voință de fier ?i o energie ie?ită din comun, a urmat un program coerent de investigare, a scris ?i publicat lucrări fundamentale pentru folcloristica românească, încercând să recupereze cât mai intens timpul pierdut (se vorbe?te puțin sau deloc de participarea lui în război ?i de experiența traumatizantă de pe frontul de Est, v. Al. I. Amzulescu, Miorița, 2005), nu a rămas scutit până la sfâr?itul vieții, ca de altfel atâția intelectuali de seamă din epocă, de ?icane, presiuni ?i adversități de tot felul din partea vigilenței cenzurii ?i a unor activi?ti de partid decerebrați. Poate nu e inutil de reamintit aici de situația umilitor scandaloasă în care s-a aflat, obligat fiind să accepte ca monumentala monografie Miorița, piatră de temelie în disciplina folclorică ?i rezultat al unui volum uria? de muncă (ce avea să primească în 1966 premiul B.P. Hasdeu al Academiei Române) să fie prefațată, ca să poată apărea, de un studiu de peste o sută de pagini, semnat (foarte probabil doar semnat!) nici mai mult, nici mai puțin decât de Pavel Apostol, activist de partid, filozof marxist, dovedit colaborator al securității, cel care, între altele, jucase un rol execrabil în destituirea lui Blaga de la Universitatea din Cluj ?i care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu zona culturii populare. Sau incredibila aventură, binecunoscută de folclori?ti, a volumului al doilea al Bibliografiei generale a folclorului românesc, cuprinzând 12.439 de titluri (colaboraseră Ion Mu?lea, Teofil, Bugnariu, Pimen Constantinescu, Virgil Cândea etc.), care, încheiat în 1978, fusese depus la Editura ?tiințifică ?i Enciclopedică, fusese redactat ?i obținuse chiar bunul de tipar, când în ultimul moment a încăput pe mâna unui nepriceput veleitar, pe nume Gh. Bondoc, care pur ?i simplu a masacrat lucrarea, răsturnându-i întreaga structură; în aceste condiții, autorul a refuzat publicarea, lucrurile s-au tărăgănat, între timp el a murit, dactilograma a dispărut ?i finalmente totul a rămas îngropat timp de aproape un sfert de secol. Munca s-a reluat la Institutul de Cercetări Etnologice ?i Dialectologice pe baza unei ultime dactilograme lăsate de regretata Rodica Fochi lui Iordan Datcu si a putut să apară grație perseverenței ?i devotamentului acestuia din urmă abia în 2002 ( I. Datcu, Anuarul Arhivei de Folclor VIII–XI, 1991, pp. 262– 264).

Dincolo de erudiția lui filologică (stăpânea nu doar limbile europene de circulație, dar ?i câteva din cele balcanice), folclorică ?i etnologică, de probitatea ?tiințifică exemplară, de intoleranța la impostură ?i diletantism în disciplină, Adrian Fochi a fost un spirit extrem de meticulos, un foarte priceput organizator al activității ?tiințifice de echipă, un cercetător tinzând spre exhaustivitate în creația ?tiințifică (aceasta axată cu precădere pe eposul popular ?i pe comparatism folcloric) ?i un om înzestrat cu o reală vocație didactică. Ar fi făcut o figură remarcabilă ca profesor universitar. Avea o mare disponibilitate de a răspunde celor care-i cereau părerea în chestiuni ?tiințifice sau informații de ordin bibliografic: ?tia enorm de multe lucruri ?i avea generozitatea să le împărtă?ească ?i celorlalți. Îmi amintesc, între altele, cu titlu anecdotic, dar semnificativ pentru seriozitatea cu care răspundea oricărei solicitări, de răbdarea, migala ?i entuziasmul cu care ne-a făcut, în calitate de pasionat montaniard, lui Radu Niculescu ?i mie, proaspăt intrați în Institutul de Folclor ?i colaboratori la bibliografia mai sus amintită, traseul foarte minuțios al unei excursii în Munții Retezat, cu vizitarea siturilor arheologice de la Grădi?tea ?i Sarmizegetusa romană, cu indicarea precisă a locurilor de popas, a satelor de acces, a orarelor trenurilor etc., excursie a cărei deplină reu?ită i-am datorat-o în cea mai mare măsură. 

Cuprinderea ?i interesul a ceea ce a putut lucra Adrian Fochi în cei douăzeci de ani de asiduă activitate ?tiințifică, doar atâția i-au fost din păcate hărăziți, se pot citi ca într-o oglindă în materialul adunat cu grijă ?i pricepere de neobositul Iordan Datcu (redactor, de altfel, al majorității cărților savantului ?i editor avizat al întregii sale opere) ?i publicat acum sub titlul Adrian Fochi. Receptarea critică a operei ?i bibliografie, RCR Editorial, 2014. Avem a face cu un demers mai puțin obi?nuit în peisajul nostru editorial, anume cu cvasi totalitatea ecourilor pe care personalitatea ?i lucrările ?tiințifice ale cuiva, în cazul de față ale lui Adrian Fochi, le-au stârnit în con?tiința publică de-a lungul timpului. Materialul este foarte variat ?i bogat (82 de texte), de la articole substanțiale în periodice de strictă specialitate din țară sau de peste hotare (Revista de folclor, Zeitschrift für Balkanologie, Demos, Anuarul Institutului de Istorie ?i Arheologie etc.) la simple note de lectură sau semnalări de apariții în presa curentă (Scânteia, Magazin, Informația Bucure?tiului), de la recenzii bine informate în reviste de cultură (Contemporanul, Ramuri, Orizont, Steaua, Echinox, Tribuna, Convorbiri literare etc.) la necrologuri sau scurte evocări. Grupate aproape toate în ordinea cronologică a apariției cărților (cu excepția Bibliografiei generale a etnografiei ?i folclorului), de la Miorița (1964) la postumele Valori ale culturii populare române?ti (1987–1988), materialele antologate sunt încadrate între un capitol inițial, „Linii la un portret“ (precedat de „Introducerea“ lui Iordan Datcu – sinteză substanțială cu pornire de la articolul din ultima ediție a Dicționarului etnologilor români, 2006 – ?i de un „Tabel cronologic“) ?i un segment final, „Necrologuri“, acesta urmat de „Bibliografia operei“, alcătuită de Rodica Fochi. Volumul se încheie cu un set de fotografii de familie ?i de coperte ale cărților lui Adrian Fochi, alese cu grijă ?i reproduse cu claritate.

Care este rostul ?i implicit importanța acestei ample culegeri? E un truism că, risipite în presă, recenziile, oricât de bune ?i instructive, se pierd; în schimb, între copertele unei cărți, ele se valorifică altminteri, devenind practic un instrument de lucru, adresat celor care doresc să adâncească serios contribuția cuiva într-un domeniu oarecare. Este, de asemenea, evident că, fiind vorba în cea mai mare parte de lucrări, fie ?i scurte, dar dens articulate, nu o dată critice, pe marginea cărților lui Adrian Fochi, avem în cazul de față nu doar istoria receptării operei „unui mare folclorist, exeget ?i comparatist al cântecelor noastre bătrâne?ti [...], a unui estetician [...], editor ?i mare bibliograf“ (I. Datcu, pp. 33–34), ci ?i dinamica pe orizontală a acestei receptări: căci textele, care sunt departe de a fi encomiastice sau doar de circumstanță, formulează evaluări critice, contestări, propun teze contrarii, într-un cuvânt, angajează o polemică în stare ea însă?i să deschidă, dincolo de prilejul care i-a dat na?tere, noi perspective ?i să ducă mai departe stadiul cercetării unor probleme delicate. Izbitor este că în lista persoanelor care au scris despre lucrările lui Adrian Fochi figurează, ceea ce e îndeob?te rar, nu doar speciali?ti din zona folcloristicii, deci venind din interior ?i prin forța lucrurilor direct interesați de opurile colegului lor (ca Al. I. Amzulescu, Ovidiu Bîrlea, Ion H. Ciubotaru, Ioan Cuceu, I. Datcu, Mihai Coman, Nicolae Constantinescu, C. Eretescu, I. Opri?an, Radu Răutu, Ion Talo?, Gh. Vrabie ?.a.), ci ?i, repetat, istorici, critici ?i istorici literari, esei?ti ori lingvi?ti, precum Mircea Anghelescu, ?tefan Borbely, Virgil Cândea, ?. Cioculescu, Al. Duțu, Emil Manu, Valeriu Rusu, Ov. Papadima (statutul acestuia fiind, ce-i drept, atât de istoric literar, cât ?i de folclorist), Alex ?tefănescu, Vl. Streinu, Al. Zub. Interesul larg s-a datorat, pe de-o parte, anvergurii naționale a subiectelor tratate (cazul Miorița sau George Co?buc ?i creația populară), pe de alta, abordării interdisciplinare, cu incursiuni întinse în literatură (română ?i universală), mitologie, artă, antropologie, într-un cuvânt erudiției lui Adrian Fochi care i-a permis, în linia unor predecesori ilu?tri (B.P. Hasdeu, L. ?ăineanu, C. Brăiloiu, D. Caracostea) să depă?ească instalarea în comoditatea unei specializări strict limitate. În ce-l prive?te pe ?erban Cioculescu, el figurează în volum cu o piesă insolită (pp. 256–260), u?or rocambolescă, raportată la condiția „teoretică“ a celorlalte materiale. E vorba de un fals dialog socratic în care un Învățăcel pune întrebări ?i un Maestru, pe nume Eudoxiu, răspunde, acoperind astfel subiectul, originea, circulația, caracterul specific al versiunii române?ti etc. proprii motivului K 2111, tratat de A. Fochi în cartea Femeia lui Putiphar (K 2111), cercetare comparată de folclor ?i literatură. 

Poate că printre cele douăsprezece materiale privind Miorița (articole, recenzii, dar ?i scurte capitole din cărți de istoria folcloristicii române?ti – Gh. Vrabie, O. Bîrlea ) incluse de Iordan Datcu în Receptarea critică a operei lui Adrian Fochi ?i-ar fi găsit locul ?i referințele lui Mircea Eliade din „Mioara năzdrăvană” (v. De la Zalmoxis la Genghis-Han, Humanitas, 1995, mai ales pp. 250–256), care, e drept, nu sunt atât evaluative, cât constatative ?i risipite în funcție de palierele motivice tratate, dar arată fără echivoc, parțial indirect, prețuirea autorului pentru rezultatele investigației întinse întreprinse de A. Fochi.

Față de strădania foarte laborioasă care stă la baza acestui volum este păcat că redactarea ?i tehnoredactarea lui sunt grevate de unele neajunsuri. Ceea ce izbe?te neplăcut mai cu seamă în segmentul final care cuprinde „Bibliografia“ operelor lui A. Fochi (cărți, articole, ediții, bibliografii, recenzii etc.) ?i lista completă a recenziilor ?i notelor ce i-au fost consacrate, bibliografie întocmită de Rodica Fochi. Aici, de pildă, o lucrare anume a lui A. Fochi urmează imediat, fără niciun spațiu alb sau diferențiere grafică, după recenziile la o lucrare anterioară ei, iar, în schimb, recenziile la ea apar separate de spații albe, în a?a fel încât nu se mai înțelege clar ce anume de ce aparține. Nu există o modalitate de diferențiere grafică (corp de literă, fonturi, spații) între titlurile opusurilor lui Adrian Fochi (mai ales în segmentul „Recenzii“) ?i recenziile altora la lucrările sale. Astfel încât consultarea bibliografiei este deosebit de anevoioasă. Pe de altă parte, texte din cuprinsul volumului nu figurează, cum s-ar cuveni, în „Bibliografie“; a?a sunt, de pildă, I. Opri?an, „Note asupra Mioriței“ (pp. 69–76); Ion H. Ciubotaru, „Lucrări de interes național“ (pp. 136–138), Nicolae Constantinescu, „Recuperarea unui important instrument de lucru: Bibliografia generală a etnografiei ?i folclorului românesc“ (pp. 139–143); chiar publicate după încetarea din viață (1993) a Rodicăi Fochi, ele puteau să apară în segmentul „Completări făcute în 2014“ de către I. Datcu. De semnalat că articolului mai sus citat al lui I. Opri?an îi lipse?te sursa, după cum lipse?te ?i în cazul recenziei lui Radu Răutu la Bibliografia generală a etnografiei ?i folclorului românesc (pp. 124–126). La aceea?i lucrare, recenzia lui Ion H. Ciubotaru nu are trimiterea completă ( p. 138). O altă lipsă: paginile 33, 34, 35, 108, 109, 110, 139, 216, 217 nu sunt numerotate. În aceea?i ordine de idei: poate ar fi fost nimerit, din rațiuni de consecvență redacțională, ca textele extrase din cărți (ca cel al lui Gheorghe Vrabie din Folcloristica română, al lui Ovidiu Bîrlea din Istoria folcloristicii române?ti, al lui Al. I. Amzulescu din Miorița) să fi fost intitulate, fie ?i cu un titlu dat de editor între paranteze drepte, ?i să figureze, ?i ele, în „Bibliografia“ finală. Evident că față de consistența volumului, asemenea omisiuni sunt neglijabile ?i pot fi lesne remediate la o nouă ediție. Ele nu întunecă cu nimic inițiativa lui Iordan Datcu ?i realizarea ei care rămân indiscutabil valoroase ?i utile.

 

Iordan Datcu, Adrian Fochi. Receptarea critică a operei ?i bibliografie,