Cronica literară
Tudorel Urian

ARTA CONTRAPUNCTULUI

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2015

 În anul 2008 mass-media române?ti anunțau cu mult tam-tam isprava unui român, Marius Daniel Popescu, stabilit în Elveția, la Lausanne, angajat ca ?ofer de autobuz, care a reu?it să cucerească prestigiosul premiu literar „Robert Walser”. A?a cum am scris în cronica publicată la momentul respectiv, m-am apucat să-i lecturez masivul roman Simfonia lupului (La symphonie du loup), destul de sceptic, dat fiind anunțatul său statut profesional. Rezervele mi-au fost însă risipite încă de la primele rânduri ale cărții. Notațiile făcute atunci pe marginea cărții mi le asum ?i astăzi fără cea mai mică rezervă: „Romanul său Simfonia lupului are respirația marilor narațiuni, stilul său aminteşte de Michel Butor (utilizarea persoanei a II-a ca formă de obiectivare a Eu-lui narativ), Proust (rememorarea unor trăiri şi întâmplări dintr-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat), Robert Musil (predispoziția mitteleuropeană către banalul cotidian, obiectele din imediata noastră apropiere), Mircea Horia Simionescu (utilizarea numelor unor obiecte sau acțiuni ca pretexte pentru declanşarea unor derulări epice) şi Nora Iuga (capriciile memoriei, care aduce aleatoriu la suprafață chipuri, replici, întâmplări, sentimente, din epoci diferite). Totul se topeşte într-o scriere de mare frumusețe, o adevărată simfonie a Eu-lui profund al unui om care îşi rememorează cu delicatețe şi infinită grijă pentru nuanțe întâmplările esențiale ale existenței”.
Culorile rândunicii, cel mai recent roman al lui Marius Daniel Popescu reia aproape integral formula de succes din Simfonia lupului. Dacă acolo axul central al cărții, în jurul căruia se brodau toate amintirile ?i trăirile era dat de înmormântarea tatălui, de această dată tot universul narativ gravitează în jurul morții mamei personajului pe care este focalizată privirea autorului. A? fi fost tentat să scriu „personajului narator”, dar la fel ca în precedentul roman, narațiunea este dusă la persoana a II-a singular, ca în romanele lui Michel Butor sau ca în unele pelicule cinematografice din perioada „nouvelle vague”. În felul acesta, personajul se obiectivează, behaviorismul său cotidian este privit din afară, prin ochiul neutru, aseptic emoțional al unei camere de filmat care surprinde imparțial micile lumini, umbrele ?i zgura unei existențe cât se poate de banale. Întregul roman este scris în ceea ce s-ar putea numi o tehnică cinematografică a contrapunctului. Elementul central, axul de forță al cărții, îl reprezintă prezența fiului la morga sordidă a unui ora? de provincie din România pentru a ridica trupul mort al mamei sale (descrisă cu un realism împins la limita suportabilului). Gândurile ?i trăirile, sentimentele, ?ocul fiului defunctei, venit din Elveția, sunt dublate, scurt-circuitate continuu de flash-uri de existență, care trimit, fie pe verticală, spre trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, al unei existențe aproape uitate, fie pe orizontală, spre scene casnice din noua viață elvețiană a personajului în mijlocul familiei sale. Malaxorul existenței amestecă non stop nostalgia trecutului, imaginile dureroase ale prezentului ?i dragostea pentru fiica sa ( alcătuită, la rândul ei din flash-uri care leagă momentul na?terii ei, la care a fost martor direct, cu întâmplări din copilărie ?i scene din adolescență). Totul sugerează contrapunctul cinematografic, cadrele se schimbă cu repeziciune, decorurile alternează continuu, liniile melodice î?i modifică tonalitatea pentru a sugera un alt air du temps. La fel ca Nora Iuga în romanele sale, Marius Daniel Popescu se lasă purtat de fluxul gândurilor care îi năvălesc aleatoriu în minte, le reproduce pe baza unui soi de dicteu automat, pentru ca toate aceste elemente disparate în timp ?i spațiu să ofere în final spectacolul unei existențe credibile, plenare, foarte bine conturate. De altfel, într-unul dintre puținele fragmente ale cărții, scrise la persoana I, autorul î?i descrie cu precizie maniera cinematografică în care î?i contemplă propria existență: „Aveam adesea astfel de imagini care mi se opreau în minte ?i care mă desprindeau de realitate. Scene cu fiica mea sau cu soția mea. Scene cu colegii de redacție sau cu scriitorii pe care îi intervievasem. De data aceasta, realitatea mea se oprea asupra ei înse?i, îl priveam pe chelner care a?eza sticla pe masă ?i aveam certitudinea că asist la un film ?i nu la o frântură din viața mea.” (p. 50)
Fire?te, tot acest puzzle narativ nu este u?or de asamblat ?i de descifrat. Mai ales că în subtext se poate citi ?i un splendid eseu despre ce este ?i ce nu este o operă de ficțiune. Care sunt dozele de real ?i ficțiune pe care le suportă un roman? Ce fel de roman este acesta care conține pagini în care reproduce regulamente ale jocurilor din copilărie, temele pentru acasă ale fiicei ?colărițe, ofertele de prețuri de la supermarket, anunțurile din scara blocului, discuțiile politice în care recuno?ti u?or retorica ?i argumentele (destul de dubioase) ale unei persoane cât se poate de reale ?i lesne de recunoscut? Dacă există o doză de ficțiune în această operă bazată pe elemente „strict autentice” aceasta stă la nivelul organizării materiei, al fluxului trăirilor ?i amintirilor, precum ?i la cel al esteticii construcției.
Într-o primă fază a? fi fost tentat să scriu că, pe urmele noilor romancieri francezi, Marius Daniel Popescu este mai preocupat de cum se spune, decât de ce se spune în romanul/romanele sale. La prima vedere, impresia generală este că miza primordială a autorului stă mai degrabă în tehnica de construcție a romanului decât în conținutul propriu-zis al acestuia. De altfel, întrebarea cea mai grea care poate fi pusă unui cititor al lui Marius Daniel Popescu este „despre ce e vorba în carte?”. Este aproape imposibil să rezumi coerent un conținut al întretăierii continue de flash-uri ale memoriei ?i imaginației. Cu toate acestea secvențele de început ale cărții, drumul parcurs pentru ridicarea trupului mort al mamei sunt atât de intense, atât de grele de sens ?i de trăire încât pun în umbră toate jocurile textuale care urmează. A?a cum spuneam, sunt pagini de un naturalism la limita suportabilității, care te urmăresc ?i îți rămân în minte multă vreme după ce ai citit ultima filă a cărții. Iată o mostră: „Pielea ei e neagră ?i privirea ta urmăre?te conturul chipului mamei tale, mâna ta stângă se a?ază pe fruntea ei, cu dreapta înlături complet cear?aful murdar ?i o vezi pe mama ta moartă ?i goală pe masa de ciment, are o cărămidă sub ceafă, cărămida îi sprijină capul ca o pernă, vezi lunga cicatrice de la autopsie, te apleci spre ea ?i o săruți pe obraz, simți mirosul de cadavru amestecat cu cel de formol; o voce de bărbat îți vorbe?te, «n-o atinge, aici e plin de microbi!» (p. 10). 
Cum spuneam, acest plan legat de moartea mamei este axul central al cărții, în jurul căruia gravitează toate celelalte cli?ee din trecut sau din viața cotidiană a personajului. Chiar ?i după lungi rătăciri prin timp ?i spații, cu întâmplări vesele ?i triste, autorul se întoarce constant la acest plan al prezentului narativ, ca la o trezire la sumbra realitate. Acesta conferă romanului o greutate existențială cu totul specială, totul dobânde?te sens, artificiile tehnice ale construcției nu fac decât să rafineze portretul uman al protagonistului ?i să dea credibilitate gândurilor ?i simțirilor sale. Forța narativă a lui Marius Daniel Popescu stă tocmai în această ?tiință pe care o are de a combina dramatismul extrem cu futilul de fiecare zi, momentele grave, cele care contează cu adevărat, cu clipele fără număr ale banalului cotidian, tragicul existenței umane cu ludicul specific vârstei copilăriei sau, de ce nu, al textului. În felul acesta echilibrul textual se restabile?te, iar conținutul dobânde?te în scrierile lui Marius Daniel Popescu o pondere la fel de însemnată ca ?i ingineria textuală.
Despre romanele lui Marius Daniel Popescu se poate spune orice, dar nu că sunt produsul muncii unui ?ofer de autobuz. De altfel, personajul romanului Culorile rândunicii, nici măcar ?ofer de autobuz nu este, ci... lipitor de afi?e. Habar nu am cu ce se ocupă în Elveția Marius Daniel Popescu. Ajuns între străini, un om trebuie să recurgă la tot felul de soluții profesionale de conjunctură pentru a-?i putea asigura existența, mai ales dacă ?i-a întemeiat ?i o familie în țara sa de adopție. Un lucru este însă cert: el este în primul rând un foarte interesant ?i valoros prozator. Un om dotat nu doar cu imaginație ?i talent, dar ?i cu o ?tiință a textului care demonstrează că nu este străin de studiile de naratologie. În mod cert, toate premiile obținute de el sunt binemeritate.
Romanul Culorile rândunicii demonstrează, o dată în plus, excelentele calități de prozator ale lui Marius Daniel Popescu. La fel ca precendentul său roman, elogiatul Simfonia lupului, Culorile rândunicii este o carte „autoportret”, a adevărurilor umane profunde, scrisă direct în limba franceză (excelent tradusă în române?te de Simona Modreanu) de unul dintre cei mai bine cotați scriitori europeni de origine română.
 
Marius Daniel Popescu, Culorile rândunicii, 
traducere din limba franceză de Simona Modreanu, 
Editura Polirom, Ia?i, 2014, 198 pag.