MAESTRUL DE PROZĂ ŞI MAESTRUL DE GO

După Restaurația Meiji, din 1868, Japonia porneşte pe calea modernizării literare, având ca model de bază civilizația europeană. Aceasta e perioada când creează mari romancieri cum sunt, între alții, Junichiro Tanizaki, Yasunari Kawabata sau Yukio Mishima, care vor fi urmați, de la jumătatea secolului XX încolo, de autori precum Kobo Abe ori Kenzaburo Oe. Abia acum proza va depăşi, în sfârşit, inferioritatea de care păruse a suferi veacuri de-a rândul şi va atinge un nivel cel puțin egal, dacă nu chiar superior poeziei, considerată multă vreme arta supremă a cuvântului în Japonia. Au loc, acum, importante modificări estetice, scriitorii acestei perioade căutând să ignore moştenirea culturală a epocii anterioare care se condusese după principiul „Răsplăteşte virtutea şi pedepseşte răul”, deoarece, afirmând în diverse articole programatice că proza nu trebuie să fie nici frivolă şi nici didactică, ci să caute să redea problemele umane în termeni realişti, autorii reprezentativi ai perioadei au reuşit să imprime o nouă orientare în plan literar. Există şi preocupări teoretice în această perioadă, exemplul cel mai edificator fiind al lui Tsubouchi Shoyo, cel care publică, în 1885, lucrarea Esența romanului. Problema ridicată era aceea a necesității depăşirii limitelor literaturii lipsite de valoare a vremii, iar soluția propusă era acceptarea influențelor occidentale şi abandonarea vechii concepții care privea proza doar ca pe un instrument didactic. Cerințele amintesc, pe alocuri, celebra doctrină a artei pentru artă, numai că autorul nu se mulțumeşte doar cu îndemnul adresat scriitorilor de a depăşi închistarea specific niponă, ci doreşte şi adoptarea unor forme literare noi, considerate superioare față de acele cultivate secole de-a rândul în Japonia. 

În acest context, dar, deopotrivă, şi în acela al literaturii universale, Yasunari Kawabata (1899-1972), prozator de marcă al erei Showa (1926-1989), se prezintă drept o figură aparte, desigur un mare scriitor modern, dar, cel puțin în egală măsură, deoarece are legături estetice profunde cu trecutul cultural nipon, şi unul tradițional, în cel mai bun sens al cuvântului. El este, de altfel, şi primul japonez a cărui operă a fost încununată cu Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 1968, la exact o sută de ani de la Restaurația Meiji, pentru „deosebita afinitate pe care opera sa o prezintă cu tradițiile japoneze şi pentru măiestria narativă cu care înfățişează esența gândirii japoneze.” Ca reprezentant al literaturii specific nipone, Kawabata poate fi considerat, pe drept cuvânt, a aparține structural tradiției nu doar prin limbaj, ci poate mai ales prin dezinteresul – nu o dată total – față de intrigă, acțiunea romanelor sale fiind episodică, în sensul pe care acest termen îl are încă din perioada Heian. Va scrie, astfel, romane de atmosferă, în descendența Doamnei Murasaki Shikibu şi a vechilor nikki şi monogatari, nu descriind, ci doar sugerând mutațiile sufleteşti prin intermediul unei simbolistici a obiectelor şi, mai cu seamă, printr-o surprinzătoare comunicare afectivă cu peisajul. Coordonatele de bază ale prozei japoneze, stabilite cu mai bine de un mileniu în urmă, prin Povestirile din Ise, prin jurnalul curtezanei Izumi Shikibu şi mai ales prin Povestea lui Genji, marea carte a Doamnei Murasaki, vor continua, astfel, să existe, cu nebănuită vitalitate până în secolul XX, regăsindu-se în aproape toate paginile operei kawabatiene, străbătută la tot pasul de sentimentul naturii, de afirmarea senină a vieții, dublată discret de recunoaşterea perisabilității tuturor lucrurilor, de familiaritatea uimitoare cu moartea. Poate mai ales această familiaritate cu moartea, căci aşteptarea sau presimțirea ei, adesea nuanțate sau îmblânzite de iubire ori împlinire pe plan artistic, constituie temele majore ale principalelor sale romane, de la Țara zăpezilor sau Vuietul muntelui, şi până la O mie de cocori sau Frumusețe şi întristare. 

În contextul literaturii japoneze moderne, marcată de curentele opuse ale tradiției şi ale unei „tutele” occidentale, proza lui Kawabata reprezintă un exemplu de expresie a sensibilității tradiționale, scriitorul arătându-se preocupat de conştiința estetică venită pe filiera vechii literaturi dinastice. De fapt, caracterul cu adevărat unic al stilului său nu este identificabil în imitarea modernismului european, ci, mai degrabă, în readucerea în prim-plan a unei sensibilități tipic japoneze. Iar între granițele propriei sale activități literare, Kawabata îşi modifică prea puțin preocupările tematice şi modul de a scrie, dovedind, astfel, un conservatorism tipic insular, la fel cum pe planul mai larg al istoriei cultuii, formele de artă nipone îşi păstrează caracteristicile inițiale vreme de veacuri în cadrul unei atitudini estetice formulate pe deplin cu aproape un mileniu în urmă. Iar din reala şi profunda apartenență la tradiție a scriitorului japonez se trage, în parte, dificultatea receptării prozei sale. Conservatorismul scriitorului, aspect adesea abordat în interpretările critice, nu rezidă atât în tematică, şi nici chiar în maniera stilistică adoptată, ci, mai cu seamă, în chiar atitudinea sa estetică. Pentru că Yasunari Kawabata are o adevărată incapacitate specific japoneză de a construi un text în proză pe baza unui nucleu de acțiune. Epicul rămâne uşor convențional şi fragil, păstrându-se mereu cumva într-un plan secundar de semnificații. Cu toate acestea, ceea ce critica literară a numit „non-acțiune kawabatiană” nu dăunează operei, dimpotrivă. Kawabata narează întotdeauna simplu, lăsându-şi, parcă, textele să curgă la întâmplare, nu materia epică fiind cea desemnată a susține planul general al operei. Pentru că, întotdeauna, scrierile lui Kawabata conțin un spațiu epic gol, se axează pe non-acțiune şi pe o reducere extremă a problematicii la câteva date care favorizează deplasarea accentului către episod şi detaliu, înscriindu-se în sfera acelui tip de discurs romanesc specific japonez, în care legăturile dintre nucleele narative sunt abia sugerate, iar trăirile sunt ridicate la rang suprem. 

Toate aceste aspecte sunt evidente şi în romanul Maestrul de go (excelent transpus în româneşte de către Flavius Florea, aceeaşi calitate având-o şi alte mari texte ale literaturii nipone pe care le-a tălmăcit) care, deşi scris, într-o primă variantă, încă din 1938, în urma participării lui Kawabata însuşi la legendara partidă de go dintre Honinbo Shusai meijin şi Kitani Minoru 7-dan, va fi publicat abia în anul 1954. Romanul porneşte de la datele partidei reale, pe care, însă, scriitorul le restructurează pentru a oferi, dincolo de o relatare a unei neobişnuite – dacă nu prin altceva, măcar prin durata sa absolut excepțională de şase luni – confruntări a doi adversari în fața mesei de go, deopotrivă o parabolă a transformărilor pe care Japonia însăşi le suferea în epoca respectivă. Astfel, Shusai, maestrul considerat aproape invincibil, îşi pune titlul în joc şi-l va pierde, în mare măsură, şi pentru că regulile sunt altele decât cele pe care le ştia el. Dar şi pentru că lumea s-a schimbat, iar oamenii, inclusiv jucătorii de go, cum este şi avidul de glorie Otake 7-dan, sunt altfel. Cadrul desfăşurării acțiunii – câtă este – e specific nipon: un han tradițional cu o grădină imensă şi superbă. Dar dincolo de aceste amănunte, trenurile sunt din ce în ce mai multe, iar pe cerul atât de iubit de bătrânul maestru trec tot mai frecvent avioane gălăgioase sau amenințătoare. Tânărul şi ambițiosul Otake nu este ajutat, aşadar, numai de propria dorință de glorie, ci şi de sensul istoriei... Sau, cine ştie, poate că de cruzimea ei – mai cu seamă dacă avem în vedere amănuntul că, din perspectiva regulilor tradiționale ale jocului de go, la care se va şi reveni după câteva decenii din felurite rațiuni, cel care câştigă este, totuşi, Shusei. Care, însă, în conformitate cu noile reglementări, îşi pierde nu doar titlul pus în joc, ci şi dorința de a mai trăi, doar astfel putând fi înțeleasă sau explicată stingerea sa la numai câteva zile după încheierea legendarei partide. 

Ca în toate cărțile lui Kawabata, nu acțiunea în sine contează, ci fiecare moment, trăit în intensitatea sa pură este acela care imprimă sensul. În plus, Maestrul de go este dominat, pe tot parcursul său, de încă o noțiune specific japoneză, provenită din estetica haiku-ului, de care Kawabata a fost extrem de atras, şi anume „mono no aware” care, tradusă în sens strict înseamnă „patos al lucrurilor”, dar conceptul reuneşte în sfera sa şi alte noțiuni cum sunt „fugacitatea impresiilor”, „simțire adâncă”, „tristețe a lucrurilor”. Ideea pe care merge scriitorul în acest roman, venită tot pe filiera tradiției nipone este aceea că toate lucrurile din natură sunt frumoase, tocmai pentru că viața lor este atât de efemeră. De aici sugerarea permanentă a melancoliei existente în natură la tot pasul, precum şi a necesității de a privi cu înțelegere şi compasiune tot ceea ce ne înconjoară. Exemplul cel mai potrivit este de găsit chiar în ceremonia contemplării florilor sau a naturii, în care Shusei încearcă să-şi găsească un sprijin pe parcursul epuizantei partide de go. Tocmai de aceea, înşirarea într-un plan unic a nucleelor epice nu sărăceşte romanul, pentru că el operează cu alte pârghii epice, capabile să creeze intensitate şi concentrare. Nu vom găsi, deci, conflict, surpriză, şi nici vreun portret psihologic coerent al personajelor, ci o senzorialitate impersonală, activată de contemplarea naturii sau de sentimentul perisabilității. Acest vid epic are tocmai rolul de a potența vibrația trăirii imediate în puritatea ei primară, care constituie substanța operei, izvorâtă din cultul dintotdeauna al literaturii japoneze pentru momentul revelator şi suprem. 

De altfel, în discursul de acceptare a Premiului Nobel, intitulat semnificativ Japonia, frumosul şi eu însumi, Kawabata spunea, în acest sens: „Discipolul Zen se îndepărtează de sine şi intră în lumea nimicului. Acesta nu e nimicul sau golul occidental. E, mai degrabă, reversul, un spirit universal în care orice comunică liber cu orice, depăşind granițe, fără limite. Adevărul constă în alungarea cuvintelor, este dincolo de cuvinte.” Iată, deci, că bucuria vidului, kyomu no arigatasa, este chiar expresia care se potriveşte cel mai bine pentru a caracteriza opera lui Kawabata, cel care, în acelaşi discurs, continua: „Aici avem vidul, nimicul Orientului. Operele mele proprii au fost descrise ca opere ale vidului, dar acesta nu trebuie confundat cu nihilismul. Fundamentul spiritual e complet deosebit.” Iar peste toate detaliile exterioare pluteşte sentimentul solidarității cu natura înconjurătoare, modificările din natură oglindindu-se în trăirile personajelor; pentru că personajul kawabatian, la fel ca şi marele scriitor nipon, are pe deplin conştiința efemerității tuturor lucrurilor şi ființelor, începând cu el însuşi. 

 

Yasunari Kawabata, Maestrul de go.

Traducere de Flavius Florea, Editura Humanitas Fiction, 2014