TEORIA LITERARĂ CA PARADOX

Primul volum este intitulat Aspecte generale. Personajul în literatură. Pornind de la premisa că omul dă raționalitate lumii, umanizând-o, şi că este ființă iconică, purtătoare a chipului lui Dumnezeu (țintind şi asemănarea), cunoaşterea cea adevărată se face prin şi în spiritul Creatorului, folosind ca metodă revelația: „Metoda teologică pe care o utilizăm în aceste expuneri de teoria literaturii este singura aptă să reveleze dimensiunea spirituală a artei cuvântului, respectiv relația firească dintre imanența şi transcendența textului” (p. 19). Pentru a obține o tratare cât mai obiectivă, autorul apelează la instrumente proprii unor domenii ale rigorii, logica formată, sintactica, cercetarea istorică şi empirică, descrierea fenomenologică, analiza şi sinteza. Se subliniază, însă: „Toate demonstrațiile din acest tratat de teoria literaturii implică problema transcendenței” (p. 22). Dumnezeu este modelul frumuseții, al inefabilității şi al impecabilității. La metoda teologică asumată, adaugă pe cea axiomatică.

Mihail Diaconescu pleacă de la premisa că atât logica (speculația filosofică) şi teologia, cât şi teoria literaturii au ca instrument comun cuvântul (logosul). Trebuie să recunoaştem că teoria literaturii este intrinsecă oricărei creații literare, că se aplică în timpul elaborării acesteia. Pentru a o pune în evidență, autorul ne prezintă o evoluție a textelor (care îşi includ ideologia), din cele mai vechi timpuri, adică de la scrieri din perioada geto-dacică, sau de la primele scrieri patristice, de pe teritoriul țării noastre, începând cu secolul al IV-lea. Se presupune (pe bună dreptate) că, în perioada preromană, a existat un epos consistent, creații lirice (oda, peanul, imnul, cântecul eroic), precum şi incantații ritualice. Mărturii despre existența unei poezii trace (getice) oferă Ovidiu (care şi-a petrecut ultimii opt ani de viață în exil, la Tomis). Există dovezi că în cetățile greceşti de pe țărmul Mării Negre s-au produs interferențe (politice, economice, culturale) între geto-daci şi lumea greacă sau romană. Pentru colonişti au funcționat şcoli de tip atenian. Acest fapt a făcut ca din Dacia Pontică să pornească o serie de erudiți, autori de tratate, studii, biografii, chiar opere literare. După cucerirea Daciei de către romani, textele epigrafice atestă cunoaşterea unei limbi latine corecte, confirmând existența unui învățământ organizat. În asemenea împrejurări, s-a dezvoltat, cu siguranță, şi exegeză biblică (bazându-se, în principal, pe hermeneutică), precum şi retorica.

În perioada străromână (cea a formării limbii române, sec III-VII), s-au format, pe teritoriul de la nord de Dunăre, o serie de personalități teologice, care, călătorind în spațiul european creştin, au scris în limbile greacă sau latină, luând parte la disputele religioase, politice şi sociale ale vremii. Unul dintre aceştia, Sfântul Niceta de Remesiana, scrie un tratat, De psalmodie bono, în care comentează cântările imnice creştine şi, implicit, suportul lor liric, fiind el însuşi imnograf. La sfârşitul secolului al IX-lea, românii adoptă, în biserică, limba slavonă şi scrierea chirilică. Sunt menționate şcoli în care se preda şi retorica (cea mai veche, 1028, este şcoala latină de la Cenad). Mai târziu, la şcoala fondată pe timpul lui, Ştefan cel Mare, la Putna, sunt amintiți ritorii Eustatie, Antonie şi Lucaci. Alți umanişti erudiți sunt Dometian de la Bistrița şi Gavril Uric, de la Mânăstirea Neamț. În Transilvania, Nicolaus Olahus contribuie la dezvoltarea învățământului (catolic) şi este cărturar şi poet. În Țara Românească, umanistul Udrişte Năsturel este sfătuitorul lui Matei Basarab. Retorică s-a predat şi la Colegiul de la Iaşi, înființat de Vasile Lupu. La Alba-Iulia, Martin Opitz a predat poetica şi retorica. Acestea au fost predate, cu mare succes, la Academia Domnească din Bucureşti şi la cea din Iaşi. Retorica începe să fie percepută ca o formă de denaturare şi de emfază a limbajului, încă de la Dimitrie Cantemir. Susținători şi practicanți ai retoricii rămân Stolnicul Constantin Cantacuzino şi Mitropolitul Antim Ivireanul.

În perioada medievală, se înmulțesc şi cărțile de poetică, preocupate, în principal, de regulile de versificație. Cea mai veche scriere prozodică aparține lui Staicu Grămăticul (1667-1669), dascăl la Mitropolia din Târgovişte. Şi primul poet român, Mitropolitul Dosoftei, face notații corecte despre arta poetică. Conştient de misiunea sa artistică era şi Miron Costin. Câțiva gramaticieni au tratat şi regulile versificației: Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, dascălul Macarie Ieromonahul. În aşa-numita perioadă de tranziție, o serie de autori sunt interesați de retorică şi poetică: Ioan Piuariu-Molnar, Ienăchiță Văcărescu, Radu Tempea, Constantin Diaconovici-Loga, Ioan Alexi, Dr. Vasile Popp, Iordache Golescu, Costache Conachi, Gheorghe Săulescu.

Problema teoriei a preocupat filosofii antichității, care au fost interesați de cunoaşterea realității la un nivel speculativ (reflexiv) şi contemplativ (bazat pe observare, examinare şi studiu). În mistica Sfinților Părinți, contemplația (theoria) reprezintă a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc, către îndumnezeire. Este, deci, o cale de cunoaştere spre transcendent. Primul stadiu al teoriei îl reprezintă inventarul de obiecte (cercetarea empirică). Deoarece, susține autorul, domeniul filosofiei îl constituie gândirea speculativă, adică transcendența, „filosofia se desăvârşeşte şi se împlineşte în teologie” (p. 13). Cei care au dus filosofia către impas au fost iluminiştii, materialiştii marxişti, psihanaliştii, adică cei care au mărginit-o, reducând-o la preocupări mecaniciste, „ştiințifice”, „revoluționare”, pozitiv-logice, pragmatice. În artă, criza a fost declanşată de curentele avangardiste. Mihail Diaconescu este drastic şi inflexibil, acuzând ideologiile şi crimele comise de orientări extremiste (de stânga), de anarhişti, nihilişti, ateişti. Contestând legitimitatea freudismului, el susține: „În realitate, omul nu e în primul rând sex (instinct) sau chiar numai sex, cum afirmă Freud, ci altceva, mult mai complex. El e chip nemuritor al lui Dumnezeu, chemat la îndumnezeire; el este şi rațiune, şi credință, şi sentiment, şi realitate socială, şi produs al istoriei, şi trăire morală, şi vocație spirituală, şi anatomie funcțională, şi multe altele.” (pp. 115-116). Autorul radiografiază ultimele secole (în principal, pe criterii morale), relevând, pe de-o parte, spiritul constructiv, umanist şi metafizic, iar, pe de alta, pe cel care susține persistent şi preponderent nivelul imanenței, declinul umanității şi al valorilor, fondul alienat, detracat al omului. Această situație contradictorie îl face să constate că există o filosofie autentică, în spiritul tradiției, şi alta falsă, subversivă.

În continuare, sunt făcute conexiuni între teoria literară şi alte domenii de cunoaştere: teologia, filosofia, logica, estetica, axiologia, antropologia, etnografia şi folcloristica, lingvistica. Lucrarea este una de sinteză, ordonând, definind, structurând, dar şi una eseistică, digresivă, extinzându-se şi acaparând o cantitate mare şi diversă de referințe. Ea este un tratat multidisciplinar, având şi un obiectiv didactic. Pornind de la o mathesis universalis, autorul constată o asociere a cercetării matematice cu forma de organizare poetică, având ca numitor comun metafora. Chiar, se constată că literatura însăşi îndeplineşte condiția de mathesis universalis, fiind capabilă să ordoneze întregi categorii umane, prin personaje sau situații particulare, să exprime valori şi aspecte existențiale de o diversitate infinită. O operă literară este o structură complexă, având un sens (o direcție semantică) şi o intenționalitate (o agregare a tuturor componentelor), manifestate în relația autor-cititor. În ceea ce priveşte imaginea artistică, aceasta este creatoare şi euristică (declanşând imaginația intelectuală), bazându-se pe o percepție subiectivă, aptă să-şi afle rezonanță în general.

Fin practicant, el însuşi, al artei retorice, Mihail Diaconescu apelează la mijloace de fixare concentrică a ideilor, la focalizări, la reiterări, la excursuri, complementarități, paralelisme, la relaționări dintre cele mai surprinzătoare. Se fac comentarii despre corelația limbă-literatură sau stil-artă literară, despre importanța atmosferei create de o operă literară, despre identificarea cititorului cu personaje sau situații literare, despre culoarea locală şi istorică, despre opera literară ca sistem coerent de elemente constitutive, despre necesitatea autocontrolului şi a autocorecției, despre semiotică, despre simbol, despre modul cum scriitorul transformă limbajul interior în limbaj exterior (adică meditația în comunicare artistică), despre stil, despre temă şi motiv... Toate aceste date supraabundente sunt prezentate într-un stil copleşitor (epopeic), cu numeroase ramificații şi adiționări, cu analogii culturale, cu preferințe şi cu antipatii, mimând dispersia, dar adoptând rigoarea, adresându-se neofitului, precum şi inițiatului. Avem un fel de construcție organică, având țesuturi, nervi, fiziologie, apelând, însă, şi la rigorile logicii formale – o scriere enciclopedică.

Țintind exhaustivitatea, autorul nu ratează niciun aspect teoretic, legat de literatură: reprezentarea literaturii ca sistem, scopul şi funcțiile literaturii (şi ale limbii), căutarea arhetipului identitar (cu referire la Sfinții Părinți, C. G. Jung, Mircea Eliade), critica structuralistă, text, context, intertextualitate, Formalismul rus şi Şcoala naratologică franceză, opera literară ca sumă de constante dialectice (antinomice), recurgerea la o terminologie specifică, instituirea unei taxonomii. Un capitol este dedicat Diaconiei literare: scriitorul se pune în serviciul oamenilor (cititorilor), cu care realizează o relație de încredere, de dragoste, de prețuire, o comuniune sufletească şi o comunicare artistică, „încercând să-i facă părtaşi la modul său de a vedea şi interpreta lumea” (p. 301). Artiştii au de îndeplinit o misiune, să slujească îmbunătățirii umane a celorlalți, devenind prin harul lor modele sociale. Un asemenea caz l-a constituit Mircea Vulcănescu, exemplu moral, spiritual, existențial, martirizat în închisorile comuniste. Despre curentele literare, crede că sunt indefinisabile, acceptate axiomatic, însă instrumente absolut necesare sistematizării şi evaluării operelor literare.

Un capitol important este rezervat istoriei literare, criticii literare, literaturii comparate, teoriei literaturii şi relațiilor dintre ele. Autorul se foloseşte de genul proxim şi de diferența specifică. După o introducere în filosofia istoriei, se face un inventar al principalelor istorii literare şi al criteriilor după care au fost elaborate. Este însuşită caracterizarea lui George Călinescu, de ştiință inefabilă şi de sinteză epică. În ceea ce priveşte pandantul istoriei literare, sunt tratate sistematic componentele criticii literare, metodele şi evoluția acesteia. Concluzia este că ştiințele literaturii (istoria, critica, teoria şi literatura comparată) funcționează sinergic, completându-se, folosindu-şi reciproc instrumentarul de lucru, având scopuri şi valori comune. Contribuția lui Mihail Diaconescu este, în afară de atitudinea stenică, vivace, prezentă continuu, importul de metode, informații, terminologie, din domeniul filosofic, în cel literar. Consideră literatura ca fenomen integrat într-un sistem de valori sociale multiple, religioase, morale, istorice, antropologice, filosofice, filologice etc., valoarea estetică fiind o marcă, un atribut al operelor, un însoțitor (cum afrmă Noica), nicidecum un scop în sine. Este acuzată tendința exclusivistă a celor pe care îi numeşte estetizanți, opunându-le modelul interbelic al trăiriştilor, ilustrat de Nae Ionescu şi de disciopolii săi (deloc nesemnificativi). Consideră literatura ca un fel de carte de vizită a unei epoci istorice, culturale, dar şi a unei națiuni. Toate literaturile naționale se varsă în literatura universală, aducând particularități care îmbogățesc.

Ultimul capitol este dedicat teoriei personajului literar. Ca de obicei, autorul face excursuri în psihologie, sociologie, etică, teologie. Vorbeşte despre personalitate, caracter, empatie, inventariază categorii de personaje. Acestea din urmă exprimă caractere individuale, dar absorb şi trăsăturile mediului social şi istoric în care trăiesc. Autorul se ocupă şi de arta portretistică, de autenticitate, de adâncimea psihologică, de travestirea ideii în imagini artistice, de simboluri, de viziunea behavioristă (care simplifică şi automatizează comportamentele), de construirea personajului de inspirație istorică (despre obligația documentării), de clasarea personajelor în funcție de diverse criterii (categorie socială, tipologie psihologică, idealizare mitică, reconstituire istorică, vârstă, imaginar SF). În cazul cărților de amintiri, memorialistică, jurnale, autorul vorbeşte despre sine, scoțându-se din sine, proiectându-se într-o exterioritate evocată, obiectivându-se, dedublându-se, transformându-se în personaj (dezirabil, analizabil, justificabil, credibil).

Teza de bază a cărții este că artistul trebuie să reflecte valorile sădite de Dumezeu în lume, frumosul, adevărul, virtuțile, astfel încât literatura să aibă o importantă componentă teologică. Impresionează, la Mihail Diaconescu, forța discursului, abundența informației, a referințelor, caracterul său paradoxal (termen folosit frecvent, aplicabil teoriei literaturii), alternând temperamentul efuziv, cu stilul didactic, precis, riguros. Autorul este un voluptos al citatelor, al extinderilor pluridisciplinare, are o gândire dinamică, flexibilă, expresivă. Avem o carte spectacol, incitantă, capabilă să provoace opinii, polemici, adeziuni.