Cronica plasticii
Florin Toma

LIBERTATEA DE IMPRESIE

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2015

 Acest început de an – zgomotos, pomădat cu funebru de Paris şi, totodată, înspăimântător de nedelicat – lasă multora dintre noi un inconfundabil de amar gust, cu care – vrem-nu vrem – vom analiza situația noastră existențială mult timp de acum încolo. Poate chiar până la sfârşitul vieții. Fiindcă, repetând vorbele mari ale analiştilor şi istoricilor de profesie – care se exprimă grav la fiecare răspântie a Timpului – după atacul odios la libertatea de expresie (lăsând la o parte, fireşte, acea controversă în aversă asupra detaliilor morale!), nimic nu va mai fi la fel în jurul nostru. Nimic, adică, totul: viața, senzațiile, deciziile, speranțele, odihna, petrecerile, iubirea, liniştea... Totul. 
În acest măcel care a avut ca pretext credința, au fost atacate şi impresiile asupra Frumosului, asupra Artei, acelea care, de regulă, ne fac trăirea mai suportabilă şi mai rânduită. Au fost violate, au fost deformate. Turtite. Aplatizate. 
De aceea, întru salvarea lor, trebuie să purcedem rapid, fiindcă e nevoie de o terapie serioasă. Mai întâi, pe toate, trebuie să ni le păstrăm. N-avem voie să le pierdem. Apoi, trebuie să le prezervăm intacte, pe fiecare, căci suntem legați de impresie, tot la fel cum suntem de expresie. 
Mai departe, cred că nu trebuie să ne fie frică. Deoarece, oricum, ştiți că murim puțin câte puțin, în fiecare zi. Negreşit. Politicos, tăcut şi rece, precum sudoarea de răpunere frumoasă, din zori. Căci, oare ce este viața noastră, dacă nu o succesiune de decese, însă neînregistrate niciodată în registrul Stării Incomode pe acest pământ? În fiecare clipă, nici nu ne mai dăm seama că ni se stinge câte un gând, o vrednicie, un timp, că în fiecare moment ni se răpune un cromozom îndepărtat sau o iubire apropiată, că în fiecare secundă ni se risipesc aiurea, în neant, precum rugurile de fum, toamna, o ambiție, o speranță, un aproape, o aromă, un simțământ, un extaz. Toate – de ce oare? – perfect posibile până atunci. 
Deci, important e să nu ne pierdem capul (cu tot cu gânduri şi cu vreri!), să menținem controlul asupra complexului nostru identitar, pentru ca, astfel, să putem face față dezgustului, groazei, spaimei – acea urmă ca de gasteropodă, pe care, în general, orice pierdere, orice absență, orice distrugere, orice lipsă, orice pagubă sau orice executare silită din paradigmă o lasă în sufletul nostru. Sinonim cu ruina. Aşadar, tratamentul asupra impresiilor trebuie să pornească de la acea amicală butadă a lui William James: Întâi să continui şi de-abia după aceea să începi. 
Cu toate că acum, în viața cu care suntem contemporani, ne simțim părăsiți de îmbinările iscusite ale unor şanse fundamentale. Acelea care te fac cât de cât fericit şi îți mai înlesnesc câte un ocol la drumul inexorabil către pierdere. Te mai scapă de o amendă. Ți se amână o datorie. Mai închide ochii soarta. Îți mai scoate în cale pe cineva providențial. Sau dispar norii de furtună – temporar, fireşte! – taman când te aştepți mai puțin... Cu toate acestea, un lucru e cert: ceea ce rămâne în urmă este pachetul de impresii. Recipientul cu senzații, flaconul cu esențe. Acolo, de fapt, se află adevărata realitate. Ceea ce numim îndeobşte realitate nu este decât impresia gestantă. Para-realitatea in nuce.
Apoi, nu trebuie să uităm că imaginarul colectiv nu poate exista fără impresii. Miliardele, miile de miliarde de opere de artă – cărți, tablouri, sculpturi, monumente, palate şi tot ce vreți dvs. – nu trăiesc decât prin impresii. Ele, aşa, fizic cum se prezintă, ca o aglomerare de materiale, au doar valoare de patrimoniu estetic. Dar, fără să fi fost transformate în impresii, strălucirea lor este nereuşită. Ele se împlinesc pur şi simplu, plesnesc de sănătate catharctică, doar atunci când asupra lor se coboară, ca un văl, poleindu-le, impresiile noastre. Vălul de impresii. Se poate spune, deci, că le-am „impresionat”, adică le-am supus impresiilor. Viața lor este impresia noastră. Fără noi, ele n-ar ființa. Le-am deduce doar. La fel cum cea mai frumoasă povestire e totdeauna cea pe care n-ai scris-o. Sau, în cel mai rău caz, doar ai visat că ai scris-o ori a scris-o altul, ca un nesimțit ce e. 
Aşadar, având libertatea de impresie, câştigată foarte greu, cronicart-ului nu-i mai rămâne decât să vă transfere câteva impresii ce vă pot transforma. Vorba lui George Eliot: Nu e niciodată prea târziu ca să devenim ceea ce am fi putut fi.
 
DAN BOTA sau Culoarea căzută din ochi
Există o nuvelă a scriitorului american H.P. Lovecraft (1890-1937), unul dintre pionierii literaturii de tip horror şi science fiction, weird, macabru, gothik, dark fantasy (aproape necunoscut în timpul vieții şi publicat doar în revistele „de groază” ale vremii, dar, despre care, celebrul autor Stephen King spunea că este „cel mai mare reprezentant din secolul XX al genului horror tale”!), există, vasăzică, în bibliografia sa, o nuvelă intitulată „Culoarea căzută din Cer” (The Colour Out of Space). Şi pe care, nota bene, am citit-o prima oară, prin anii ’70, în absolut extraordinara revistă de cultură „Secolul XX” (una dintre cele mai reuşit-subversive instituții de literatură din perioada dictaturii comuniste, care ne conecta în fiecare lună la Occident, la spiritul, la cultura, la literatura, la civilizația şi la mişcarea de idei de acolo!). Mi-a răsărit în memorie acest titlu, exact în momentul în care, purcedând la alcătuirea titlului, am scris cuvântul „culoarea”, cu referire la prevalența acesteia în opera pictorului Dan Bota. Şi, cum-necum, a țâşnit numaidecât parafraza: „Culoarea căzută din ochi”. E singura asemănare. Singura analogie. Singura potriveală. Pentru că, dacă la scriitorul american, „culoarea” era ceva terifiant, o entitate îngrozitoare, la pictorul nostru, „culoarea” e benefică şi inocentă. Ea curge liniştit, iese în afară prin ochii artistului – însoțind nălucirile acestuia – şi se aşterne, cuminte şi docilă, pe pânză. În 2013, după expoziția de la Palatul Academiei de Studii Economice (un spațiu nu neapărat propice pentru picturile lui!), scriam despre Dan Bota, tot aici, că: „abilitățile picturii sale întotdeauna s-au desprins uşor ca o părere, zefirelnic, fiindcă nu provin din nicio mişcare, din niciun curent, deşi lecțiile din Cézanne sau Matisse sunt ştiute pe dinafară, iar fervoarea culorii îl încarcă serios cu păcatul identitar al fauvismului. Calitățile sale nu se preling din nicio pinacotecă savantă sau din cine ştie ce galerie maiestuoasă, din niciun album şi din niciun muzeu. Artistul instaurează unilateral dictatura propriei sale năzăriri (...)”. Şi iată că, după nici doi ani, venerabilul pictor de 80 de ani atinge performanța de a avea două expoziții una după alta, la o zi diferență. Fabulos pentru orice artist, pe de o parte. Iar, pe de alta, un act de consacrament legitim. Prima, de pictură, la Muzeul Țăranului Român, în sala Tancred Bănățeanu, cea mai mare incintă din complexul muzeal, extraordinar de ofertantă şi de generoasă. Aici îşi găsesc loc, în sfârşit, tablourile sale uluitoare, de mari dimensiuni (unele, uriaşe, chiar de 4x5 m., pe care le văzusem în casa artistului, cum le desfăşura – avea un sistem de prindere a modulelor prin spate foarte dibaci – aproape atingând tavanul!). Dezlănțuire halucinantă de culori, unele de-a dreptul vitriolante, de tonuri subsidiare neaşteptate, apoi, compoziții fascinante şi groteşti, dar nu mai puțin provocatoare (amintind parcă de un Daumier full-colour!), nuduri sau portrete imense, viziuni de un abnorm incomensurabil, poveşti bizare şi funambuleşti, sau cu etichete încărcate de ironie şi sarcasm (de pildă, numai un artist foarte sigur pe el, având un curaj nebun, poate să-şi intituleze un tablou a cărui magnificență este indiscutabilă – un stol numeros de porumbei zburătăcind pe o suprafață de vreo 12 m2 – astfel: „Păsăret”!). Toate aceste repere fulminante, puse în valoare şi de spațiul de expunere generos, dau expoziției de la MȚR a lui Dan Bota un fel de măreție autorizată, sățioasă, de un hedonism incredibil. Exact cum se întâmplă în cazul unui eveniment absolut de excepție şi meritat cu asupra de măsură de unul dintre cei mai puternici pictori ai momentului. Ca un cutremur. A doua, mai discretă, mai rafinată, mai finuță, s-a deschis la Colony Art, micuța şi simpatica galerie a familiei Şuşară, cu cealaltă dimensiune a stilului Dan Bota (tot atât de surprinzătoare şi de inedită!), adică tablouri în format mic: desene. Lucrări de o acuratețe manieristă sfioasă, ca nişte stampe, aproape blânde, gingaşe, cu aplecări spre orfevrerie sau filigran, cu migăloase şi infinite linii în peniță, cu contururi deliberat efasate (cerneala umedă este întinsă puțin!), dar cu aceleaşi îndrăzneli tematice coşmareşti sau descifrabile în cheie grotescă. Sunt dovezile de vitalitate ale unui spirit neobosit, ale unei mâini de maestru ce se încăpățânează să se scalde, nestingherite de nimic, în fervoare şi stăruință. Concluzie: această „dublă intenție a limbajului” artistic al pictorului şi jocul între colosal şi minuscul, între policromie şi alb-negru, între pictură şi grafică, deschid în jurul lui Dan Bota o aură de o originalitate nebănuită la un artist atât de discret ca prezență, în lumea zgomotoasă a plasticii contemporane. O linie de orizont gravă, puternic luminată de seducția galantă a harului excepțional, dublat de curajul modestiei. 
 
FLORIN STOICIU – Un artist din Balcani, coleg cu Dürer
Numele lui se trage din Stoikovici (aşa se numeau strămoşii săi); ministrul învățământului din Bulgaria, între 1954 şi 1956, era văr cu tatăl lui. Tot de aceea, s-a simțit ca acasă la bulgari, dar şi în Serbia, unde se întinde cealaltă ramură a arborelui. De aceea, îmi spune că pentru el este valabil celebrul cântec (de leagăn etnic): „M-am născut între Carpați, dintr-o mamă şi doi tați”. Lucru deloc de neluat în seamă: locuieşte în Bucureşti, pe strada Patrioților. Coborând scările în capul cărora stă copia „Ecorché”-ului lui Brâncuşi, l-am găsit la demisolul Universității Naționale de Artă. Atelierele de gravură, grafică. Impresie de underground. Sus, la etajele de deasupra probabil că stau solarii, pictorii, care au nevoie de lumină. Cred că i-a intrat în sânge. I s-a fixat în hemoglobină catedra (licențiat în grafică, doctor în arte vizuale). Ca o butadă, pot spune că, între tactic şi didactic, face el ce face şi până la urmă le alege pe amândouă. Proiecțiile sale pe termen scurt şi mediu, încleştările cu efemerul, orientarea tactică nu ies din afara paradigmei didactice pe care şi-a forjat-o. Pedagogia înseamnă pentru el altruism, un mod de a da, de a oferi. Iar tot ceea ce face, îmi spune, face pentru generația care îi urmează. Dă senzația că îi poartă pe toți în spate, dar nu aşa cum şi-ar fi dorit. „Ideal ar fi să ai un discipol măcar la 4 ani după tine, fiindcă e foarte greu să-l înveți pe unul cu 24 de ani mai tânăr. Se educă greu. S-au ros şi dârlogii de care să-l ții.” A amenajat subsolul clădirii ca pe o galerie – Galeria Demisol UNArte. Şcoala este pentru Florin Stoiciu a doua dimensiune existențială, de fapt, însă domeniul de definiție al unei aceleiaşi vieți. Tot ce-i aparține din meserie se găseşte la şcoală. Acolo e tărâmul unde viseză, lucrează şi-i învață pe ceilalți, cinstindu-i cu învățătura lui. Acolo sunt proiecte, lucrări, hârtie, prese, cerneluri, plăci, forme, acizi, entuziasm, şuete, proiecții, colegi şi studenți. Acolo sunt expozițiile lui. Este inițiatorul unui proiect expozițional unic: „O lucrare – o expoziție”. Acum câțiva ani, la „galeria” Demisol UNArte, a expus, timp de două ore (atât!) o singură lucrare, „Lecția despre nemurire”, de mari dimensiuni, executată în aquatinta, un puzzle de 50 de planşe ce recompune imaginea unui nud. Proiectul a fost disponibil publicului în totalitate – de la execuție la finalizare – prin relatarea video a evenimentului. Prejudecată: gravura are multe şi nepătrunse mistere ne-curate. În plus, e departe de curățenia picturii, unde, big deal! nu faci decât să ştergi pensula cu cârpa pe care o ții în cealaltă mână. În rest, nicio mizerie. Doar fantezie, viziune, grație a mişcării, ca în „Boleroul” lui Ravel. Pe când, dincolo, uitându-mă de foarte aproape la artiştii gravurii, nu numai că am observat că aceştia nu au manichiura la timp făcută, dar că, până ajung la rezultatul final – care este, să ne înțelegem, o operă de artă – îşi bagă mâinile în tot felul de tuşuri, de cerneluri, de acizi şi alte substanțe puturoase (altfel spus, lipsite total de orice fior estetic!). Şi atunci, de unde iese frumusețea? Un profesor de-al breslei a scris o carte, „Retorică şi candoare în limbajul graficii”. Superb spus! Auziți şi dvs.: retorică şi candoare! De unde? Artă sau meşteşug? „Eu am o vorbă: un gravor analizează ca un pictor, vede ca un sculptor şi se explică şi redă materialitatea ca un grafician.” Încotro se îndreaptă gravura? „A devenit un gen artistic în sine, un însoțitor al tiparului. Partea rea este că nu poate fi executată decât pe material perisabil. Dar există şi o parte bună: poți să expui în 10 locuri aceeaşi lucrare!”. Cum se are cu Dumnezeu? „Respect pentru Marele Arhitect! Mă bucură că-L ştiu acolo. Îmi dă o siguranță anume. Deoarece, concomitent, El creează, dar şi evaluează. Ceea ce nu e puțin lucru. Adică e suprem. Deja nu te simți şi tu mai bine?...”.
 
 
VASILE TOLAN şi Biroul de comunicări vizuale
Nu e ce pare a fi. Nici chiar că e vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici. Pare a fi un rus (şi alb, căci barba îi e albă, dar şi roşu, pentru că obrajii-i sunt îmbujorați!), cu şapca-i binecunoscută, uşor dogmatic-leninistă şi cu mantaua neagră, lungă, uşor gogoliană. Zici că-i un revoluționar din Odesa, care, din plictiseală, a emigrat direct în miezul Transilvaniei. În Buru, la poalele Apusenilor (a cărui primă atestare, aşa, ca fapt, divers, datează de la 1470!), locul unde s-a născut, acum 61 de ani, Vasile Tolan. A terminat „Ion Andreescu” din Cluj şi a fost şase ani profesor de desen pe undeva, într-un sat rătăcit printre văile din Bistrița-Năsăud, la o şcoală care avea 12(!) elevi. Acolo i-au mijit primele priviri altfel asupra acestei lumi cam strâmbe. Acolo, în liniştea total izolată a aşezării aceleia neelectrificate – primii trei ani i-a petrecut pictând la lampa cu gaz („e o lumină nelumească, pur şi simplu!”) – i s-au strecurat, în minte şi sub penel, fundamentele, parfumurile distilate ale odoarelor interioare ce i-au fost transmise de Sus. Şi care l-au urmărit tot timpul şi-i țin în viață, şi astăzi, lucrarea. Altminteri, nu poți să nu te miri, n-are cum să nu ți se pară uluitor cum poate face acest fermecător hazard, uneori, în zidirile sale de destine, ca, într-un minuscul adăpost cu o mână de viețuitori (în 2002, satul Buru avea 219 suflete!), să se ivească un artist atât de cosmic şi gospodăreşte hărțuit de frumusețea esențelor. Ce absconse determinări universale, ce înțelegeri secrete între Cer şi Pământ, ce sincronii moleculare, ce energii vertiginoase trebuie să fi avut loc şi să se fi încălecat atât de fericit, pentru ca, într-un final, în ziua de 10 martie 1953, să se zămislească – fix acolo – miracolul artistic al unei priviri insolite? Pictura lui Vasile Tolan este experimentul unui ochi invers. Un ochi care nu priveşte în afară, ci e întors mereu spre înăuntru. Spre el. Spre adâncime. Străbătând într-o cădere amețitoare genuinul personal şi scotocind magma biologică până aproape de spiralele adeneice. Acolo, în profunzime, unde se găsesc nu imaginile deformate din afară, nu proasta aşezare a lucrurilor, nu poveştile mincinoase ale lumii, nu metaforele căznite ale poeților, ci fragmentele, fărâmele, firimiturile, zdrențele tuturor viselor sale de dinainte. Chiar şi de dinainte de a fi existat el, ca ființă. Aceea e, de fapt, „materia brută”, despre care artistul, ca un intermediar harnic, raportează cu har. Ea, materia „de bază”, ştiut fiind că aparține strict Marelui Creator, care e Temelia. El e cel care dictează. Deşi par non-figurative – mixtate pe alocuri cu colaje sau invenții de materiale derutante, într-o cromatică aiuritoare uneori – tablourile lui Vasile Tolan sunt enervant de provocatoare. Incită la rezolvarea unui joc de puzzle, la o realcătuire a unui întreg topos oniric. Acela al artistului, ca oglindă a Demiurgului. O regerminare a spațiului de dinlăuntru. O reinventare a fulgurațiilor. Ca nişte ectoplasme revelatoare. Ca nişte epifanii. Ca nişte iluminări ale boltei sale interioare. Ele au, fără îndoială, o anume noimă (sunt noimatice!), formează o normă (sunt normative!), au o coerență retorică impresionantă. Nu e nimic la întâmplare acolo, nu e ca dezordinea unei camere în care trebuie să faci curat. Ci fiecare detaliu este la locul său. Are o precizie a aşezării, ce datează din illo tempore! Există acolo o rânduială ancestrală, impusă de exigențele sănătoase ale teritoriului desemnat (chiar dacă artistul are plăcerea sadică de a-şi intitula multe dintre lucrări „Fără titlu”!). Într-un testimonial din 2002, în prefața unei expoziții, Vasile Tolan spunea într-o frază totul despre ceea ce vede artistul Vasile Tolan: „(...) De cele mai multe ori, obiectul creat (pictură, grafică, fotografie sau obiect pur şi simplu) caut să aibă doar un mesaj comunicat vizual, direct, fără conotații, simbolistică sau alte trimiteri în zona conceptualistă”. Deci, din spatele Biroului de comunicări vizuale, el doar aduce la cunoştința sufletului nostru nălucirile de deasupra sa. Astfel că, privit cu luare-aminte – dincolo de pământeştile şi efemerele dregătorii, demnități, funcțiuni sau ranguri – Vasile Tolan poate fi cel mult vicepreşedintele Operei sale. Preşedinte e Demiurgul. 
 
IURI ISAR – Stația Cehov, cu peron pe partea înSemnată
Are alura unui personaj cehovian. Aşa cum îl cunosc, pe cap o pălărie cu boruri mari, în picioare cizme înalte, maronii, pantaloni bufanți, vestă de piele şi ceva ca o rubaşcă de flanelă pe dedesubt, după care, în jurul gâtului, o eşarfă înfăşurată neglijent, apoi, cu barba rară, dar înspicată, întreaga față trădând o bonomie fără seamăn, Iuri Isar, mai ales acum, uşor trecut de 50 de ani, pare desprins direct din marea literatură rusă. Seamănă leit cu un moşier din acela scăpătat, pe care-l întâlneşti în fiecare pagină a operei lui Anton Pavlovici, cu ochii pe puşca atârnată de un cui, în salon, şi cu care se va juca drama finală. Dar Iuri nu are nimic din buimăceala depresivă sau răceala sufletească uscată şi zbârcită a acestor personaje de amurg, decadent-plictisite. Ci, dimpotrivă, artistul nostru este înnobilat de o bucurie de viață, de un tonus al creației şi de dorința pătimaşă de a se dărui ce se simt ca o vibrație. Le percepi imediat ce dai mâna cu el, în atelierul său. Ca un curent ce te gâdilă plăcut la suflet. Trei pasiuni îl devorează pe acest clasic al gravurii: meseria de dascăl, teatrul şi Vasile Voiculescu (însemnând iubirea pentru carte, ca obiect de spirit!). Dar, mai întâi, numele. „Ai grijă, Isar, nu Iser!... Şi înseamnă „înzecit” în ebraică; apoi, o mare mândrie a mea a fost când, împreună cu copiii, în autocar, în excursie în Germania, am trecut podul peste râul Isar. Fiți atenți, le-am zis!” Sau cumva de la Isarlîk...? „Nu ştiu. Dar ştiu că m-am născut de Înălțare şi, cu două luni înainte, Gagarin zburase în cosmos, aşa că, s-a gândit tata, de ce nu Iuri?” Dascălul Iuri Isar? „În 1990, aflându-mă cu o treabă la liceul Tonitza, brusc, am avut o revelație... Lucrul cu copiii, care, aveam să aflu mai târziu, e fantastic. Nu numai că-ți pui probleme vorbind cu ceilalți – adică mai mulți decât tu, unul, singur în pustietatea atelierului – dar ai cumva şi o altă responsabilitate.” Un îndrumător, cel care arată drumul?!” „Da, de aceea, vorbeam de răspundere, trebuie să ştii să-i captezi pe copii, pentru a le pune talentul în mişcare... Şi mai e ceva, ştii că şi eu învăț de la ei? Fiindcă au o prospețime, o linie de privire mai crudă, mai nouă, care nu mai poate fi performată de retina noastră îmbătrânită... Metabolism.” Apoi, îmi vorbeşte despre cum, în 2006, 800 de copii din şcoala sa, Liceul de Arte Plastice „N. Tonitza” (de la cei mai mici la cei mai mari) au pictat cea mai lungă pânză, 3.648 de metri, timp de trei săptămâni, înregistrată în Guiness Book, în beneficiul UNICEF. „Ce era interesant era că eu nici nu mai trebuia să-i îndrum, să le dau vreo indicație sau să le arăt vreo direcție. Copiii ajunseseră la un aşa grad de compatibilitate, de voluptate aş zice, încât se completau unul pe celălalt.” Apoi, despre taberele pe care le organizează împreună cu ei, ca să-i deprindă cu gravura, cu lucrul la miniaturi, icoane pe sticlă, pictură după natură... „De fapt, copiii sunt pentru mine o epopee!”. Într -un colț, un tablou mare, pe doi pereți, în format triptic, care a făcut parte dintr-o expoziție anterioară, ce îmbină viziunea lui de pictor cu aceea de scenograf („Am maturitatea mea în teatru, de aceea, inovația de a recurge la scenografierea gravurilor mele mi-a venit ca un gest, ca un ceva foarte firesc!”). Teatrul – o mare iubire. A fost, până să intre la facultate, repartizat de la liceu la „Bulandra”, pictor, producător de decoruri, zugrav de butaforii, realizator de afişe, caiete-program de sală. Bulandra: rezervația de zimbri a teatrului românesc. „Îți dai seama, când mă gândeam că pun mâna pe aceeaşi clanță a uşilor, că respir acelaşi aer cu... nu ştiu cine să-ți spun, Fory Etterle, Clody Bertola, Victor Rebengiuc, Ion Besoiu... mă lua cu amețeală pur şi simplu.”. Cu timpul, scena a devenit a doua viață a lui Iuri. Nu întâmplarea că era nepotul marii actrițe Coca Andronescu, ci pasiunea, abilitățile, hărnicia şi respectul pentru o lume în care iluzia este luată foarte în serios, devenind un veritabil nutrient natural, au făcut – conjugate toate – ca Iuri Isar să ajungă unul dintre scenografii de renume. Scenografia semnată la „D’ale carnavalului” (la Teatrul Național, în 2002) sau „Ce formidabilă harababură” de Eugen Ionescu (la Teatrul de Comedie) îl plasează în rândul maeştrilor acestui gen, devenind astfel membru al familiei de artişti-scenografi, din care fac parte un Dan Jitianu sau Mihai Mădescu ori Andrei Bot. Apoi, brusc, s-a întors la şevalet. Mai exact, împărțindu-se între atelier şi elevii lui de la şcoală. Pe jos, la baza peretelui, o ladă de zestre superbă, cu capacul în sus, iar, înăuntru, numai cărți. Sunt cărțile ieşite din mâna lui Iuri, pe care le-a migălit de-a lungul anilor, de-a lungul zilelor de visare, de-a lungul nopților de trudă, cărțile pentru care artistul e gata să-şi frângă orice lacrimă şi orice suferință. Îmi povesteşte despre această altă mare iubire. În 2006, expune la Biblioteca Centrală Universitară gravură, ilustrație, carte bibliofilă şi, totodată, lansează volumul Vasile Voiculescu „Proză”, scos cu Editura Nemira. Este un proiect fabulos, prin care sunt expuse manuscrise, publicații, cărți, lucrări aflate în colecțiile private, referitoare la viața şi activitatea scriitorului născut la Pârscov. Ilustrațiile, gravurile, miniaturile şi ediția bibliofilă au fost realizate de un colectiv compus din patru studenți, patru copii de liceu (cu vârste cuprinse între 9 şi 17 ani), soția lui şi el, Iuri Isar. În atelierul de gravură „Mondografia”. Parlamentarii britanici se adresează unii altora întotdeauna cu două formule de politețe: „my right honourable colleague” sau „my honourable and learnt colleague”. Amândouă i se potrivesc de minune lui Iuri Isar. Ca semn. Un semn de artă. Un semn de carte. Un semn de cultură. Un semn de iubire. Un semn de omenie. Un semn=un Om.