Miscellanea
I. Z.
CE MAI FACE POETUL ION GHEORGHE?
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008
Imediat după 1989, poetul Ion Gheorghe s-a înscris în partidul lui Ilie Verdeț doar pe criteriul că a fost singura formațiune care a acceptat să-i treacă, în continuare, cotizația de partid în vechiul şi dragul carnet roşu, de membru PCR. După ce a fost trimis de tovarăşii de idealuri iliesciene ca ataşat cultural la ambasada noastră din Marea Chină comunistă, de unde s-a întors cu nețărmuritul entuziasm stârnit de fluturarea uriaşelor steaguri roşii ale mărețului Partid Comunist Chinez, pe zidurile însângerate ale Pieții Tien An Men, după ce a desfăşurat lungi cearceafuri de texte resentimentare în România Mare, împotriva principalelor valori actuale ale literaturii române, scrise într-un registru pamfletar atât de jos şi mizer, încât n-ar fi putut fi publicate nicăieri în țara asta, decât de oficina securistă a lui Vadim Tudor, după ce a intonat recent un imn de slavă primarului pesedist Boscorodeală, într-o publicație obscută din Mizil, pentru că
l-a făcut “Cetățean de onoare” al Buzăului natal, prilej cu care a găsit de cuviință să tune şi să fulgere împotriva “curvăsăriei globalizării”, iată că poetul Ion Gheorghe revine din subteranele în care a întârziat în retragere aproape 20 de ani şi iese la suprafața vieții literare cu un amplu poem, Recviem: De periplul Psihei, cu un titlu evident imposibil, ce stârneşte o mirare la fel de mare ca şi cea a publicării lui pe două pagini în România literară, nr. 44/ 7 noiembrie 2008.
Straniul descântec e scris în memoria arheologului Aurelius Gavril Bălan, ucis de colegii săi, din invidie pentru colecția inestimabilă de pietre “anteneolitice”, zice poetul, crimă odioasă care îi declanşează un delir poetic situat în vecinătatatea emisiilor oraculare ale preoteselor din anticele sanctuare greceşti, inspirate de emanațiile halucinogene subterane, în care mici insule răzlețe ale unor semanteme lizibile, cu uşoare valențe poetice, plutesc într-un ocean paralogic şi paralingvistic, scăpat de sub orice control. Sigur că magia absolută a limbajului, pe care a mizat lirica modernă, într-o bună parte din textele poetice ale trecutului secol, cu totul ermetice, sau ale celor care scriau sub autoritatea suprarealistă a narcoticelor, ar putea recupera, în ordine teoretică, secvențe din erupțiile freatice ale lui Ion Gheorghe, în comunicare directă cu vechea sa atlantidă scufundată, numită Dacia Phoenix, epopee fonetică ale cărei texte puteau fi interpretate, la limită, în contextul ideologizant al dictaturii comuniste, ca tentative de evadare în zona incontrolabilă a unei nebunii genezice simulate, cu abisuri generative, greu de recuperat, însă, în ordine poetică. Această dificultate rămâne şi în noul poem publicat în România literară, de aceeaşi sorginte, dar pentru că poetul pare să fie, totuşi, conştient că e greu de stabilit unde sfârşeşte poezia şi unde începe nebunia, Ion Gheorghe revine în finalul cântului-descântului său cu o precizare folosită în mod recurent,
de-a lungul anilor: “acest poem este de fapt traducerea unei inscripții, în lectura dextrogiratorie, metodă complet ignorată de toți epigrafii” (dextrogir – care se roteşte la dreapta, levogir – la stânga, n.n.). Pasă-mi-te demersul scriptural transcende literatura prin valențele sale ştiințifice! În realitate, textul e dincolo şi de poezie şi de ştiință, părând să atingă magmaticul etimon arhetipal, al tuturor limbilor posibile, punct din care orice metamorfoză semiotică sau semantică e posibilă, în orice direcție. Din această mâzgă prelingvistică de basm oracular preistoric, se salvează doar mici plauri plutitori, cu unele irizări poetice de descântec arhaic: Fericit cel prins în pământul pioşilor regi roitori…/ A noua stare de sine a Psihei în luminoasă rotirea Metamorfozelor…/ ție Lauda Toponomastică ți-a fost acordată, ca să se scufunde irecuperabil în somnul rațiunii care zămisleşte astfel de neliniştitoare incantații şamanice, numai de Ion Gheorghe înțelese: Acestea m-a descântat Syrmia Syria Ka Tiamant/ Ka Syrmia Prima cu A Mia Athena – este Camui Tamiris Zeea Oaie/ şi cu Io Al Ei Fiu…
Şi, din păcate, etc, etc, etc. (Z.I.)
l-a făcut “Cetățean de onoare” al Buzăului natal, prilej cu care a găsit de cuviință să tune şi să fulgere împotriva “curvăsăriei globalizării”, iată că poetul Ion Gheorghe revine din subteranele în care a întârziat în retragere aproape 20 de ani şi iese la suprafața vieții literare cu un amplu poem, Recviem: De periplul Psihei, cu un titlu evident imposibil, ce stârneşte o mirare la fel de mare ca şi cea a publicării lui pe două pagini în România literară, nr. 44/ 7 noiembrie 2008.
Straniul descântec e scris în memoria arheologului Aurelius Gavril Bălan, ucis de colegii săi, din invidie pentru colecția inestimabilă de pietre “anteneolitice”, zice poetul, crimă odioasă care îi declanşează un delir poetic situat în vecinătatatea emisiilor oraculare ale preoteselor din anticele sanctuare greceşti, inspirate de emanațiile halucinogene subterane, în care mici insule răzlețe ale unor semanteme lizibile, cu uşoare valențe poetice, plutesc într-un ocean paralogic şi paralingvistic, scăpat de sub orice control. Sigur că magia absolută a limbajului, pe care a mizat lirica modernă, într-o bună parte din textele poetice ale trecutului secol, cu totul ermetice, sau ale celor care scriau sub autoritatea suprarealistă a narcoticelor, ar putea recupera, în ordine teoretică, secvențe din erupțiile freatice ale lui Ion Gheorghe, în comunicare directă cu vechea sa atlantidă scufundată, numită Dacia Phoenix, epopee fonetică ale cărei texte puteau fi interpretate, la limită, în contextul ideologizant al dictaturii comuniste, ca tentative de evadare în zona incontrolabilă a unei nebunii genezice simulate, cu abisuri generative, greu de recuperat, însă, în ordine poetică. Această dificultate rămâne şi în noul poem publicat în România literară, de aceeaşi sorginte, dar pentru că poetul pare să fie, totuşi, conştient că e greu de stabilit unde sfârşeşte poezia şi unde începe nebunia, Ion Gheorghe revine în finalul cântului-descântului său cu o precizare folosită în mod recurent,
de-a lungul anilor: “acest poem este de fapt traducerea unei inscripții, în lectura dextrogiratorie, metodă complet ignorată de toți epigrafii” (dextrogir – care se roteşte la dreapta, levogir – la stânga, n.n.). Pasă-mi-te demersul scriptural transcende literatura prin valențele sale ştiințifice! În realitate, textul e dincolo şi de poezie şi de ştiință, părând să atingă magmaticul etimon arhetipal, al tuturor limbilor posibile, punct din care orice metamorfoză semiotică sau semantică e posibilă, în orice direcție. Din această mâzgă prelingvistică de basm oracular preistoric, se salvează doar mici plauri plutitori, cu unele irizări poetice de descântec arhaic: Fericit cel prins în pământul pioşilor regi roitori…/ A noua stare de sine a Psihei în luminoasă rotirea Metamorfozelor…/ ție Lauda Toponomastică ți-a fost acordată, ca să se scufunde irecuperabil în somnul rațiunii care zămisleşte astfel de neliniştitoare incantații şamanice, numai de Ion Gheorghe înțelese: Acestea m-a descântat Syrmia Syria Ka Tiamant/ Ka Syrmia Prima cu A Mia Athena – este Camui Tamiris Zeea Oaie/ şi cu Io Al Ei Fiu…
Şi, din păcate, etc, etc, etc. (Z.I.)