Un prozator remarcabil: Iulian Moreanu.

 Este un mister încă nedezvăluit de oarecine din ce motiv, la un moment dat, unii autori (remarcabili) de proză scurtă îşi încearcă puterile şi în a scrie roman. Evident că avem de-a face cu două modalități diferite de abordare a înălțimilor ficțiunii, fie şi numai din pricina complexității şi a dificultății trecerii la un alt tip de coerență narativă. Sunt numeroase exemplele de eşecuri la trecerea de la o categorie la alta. E, poate, vorba şi de urma unui bovarism al autorului, care îşi închipuie că ascende odată ce dă proba cantității păstrând, pe cât îi este cu putință, semnele calității; dar şi de manifestarea acelei opere de camuflaj, care ar fi literatura, gustul pentru măşti şi pentru identități multiple ca atitudine ofensivă la întâlnirea (adesea, contondentă) cu realitatea. Se poate rata profunzimea din orice direcție ai veni spre scrierea de roman (sau ai pleca dinspre scrierea de roman), acesta e tot într-o criză de bune decenii, a acumulat numeroase experiențe formale în ultima sută de ani – de la madlena proustiană, fluxul conştiinței, portmanteau word, absurdul kafkian şi cel existențialist, la noul roman francez, la puzzle-ul din Rayuela lui Cortázar şi realismul magic sud-american... Din criză în criză, romanul îşi demonstrează vitalitatea şi viabilitatea, devine tot mai expansiv față de genurile „vecine”, liric şi dramatic, locuind tot mai stabil centrul de interes al literaturii. În acest context atât de variat, după câteva volume de proză scurtă (Ruleta mincinoasă, 2007, Cerbul însetat, 2012, Febra, 2013) în care se observă lesne un algoritm personal de dezvoltare a povestirii, de creare a unei atmosfere care alunecă pe neobservate spre fantasticul cu sensuri etice, fără să se rupă cumva de epicul verosimil în accepțiunea clasică, Iulian Moreanu (atenție! debutat de Viața Românească!) ne propune un roman care îndrăzneşte să refuze mòdele şi modélele post- ori trans-moderne şi rămâne legat de narațiunea modernă solidă, chiar nutrindu-se din expresionism şi existențialism, cu subtile atingeri de aripă ale absurdului benign, caracteristic la jumătatea secolului anterior şi niciodată absent după aceea. Personajele sale par a fi citit cu toatele Mitul lui Sisif camusian şi îl replică în trăirile lor interioare, într-un permanent şi inevitabil triumf al eşecului sentimental, într-o viață cotidiană anostă, pe un meleag românesc oarecare, în timpuri istorice în care oamenii sunt fără speranță sub vremi. Acțiunea curge după un ritm particular, lesne creator de suspans, în care situațiile conduc adesea spre soluții imprevizibile, dar întrutotul verosimile. Iulian Moreanu este, şi în roman, un excelent povestitor. Proza lui „are carne”, textul se desfăşoară firesc, precis, într-o aparentă lentoare, pentru ca surpriza să vină cu precădere din acumularea de imagini mai degrabă statice. Trama este țesută în jurul tribulațiilor sentimentale ale unui profesor cu veleități literare încă din adolescență, prin inserții ale unor întâlniri semnificative, la diferite vârste, care să îi definească profilul: fronda tinereții, anchete ale Securității, şedințe de partid sau de UTC, atmosfera îmbâcsită din mediul profesoral al unui orăşel de provincie, marile greşeli şi micile laşități care presară o viață cu numeroase răspântii şi destule ratări. Facem cunoştință cu Cristian Anghel în timp ce, preocupat de aranjarea cărților într-o nouă bibliotecă, reciteşte manuscrisul romanului al cărui personaj, Sandu Albu, este un inginer acuzat cândva că vrea să fugă în Occident. Conform cunoscutului procedeu mise en abyme, cei doi par a fi personaje complementare, viețile li se întrepătrund cumva, la nivele subterane, ceea ce-i permite autorului romanului să ofere scene memorabile, povestiri în ramă – a se vedea cu deosebire vizita la cimitir şi inevitabila întâlnire cu groparul-paznic parcă ieşit din urzeala shakespeariană, sau ciudata călătorie cu trenul, într-o atmosferă de margine a lumii. Linia principală a narațiunii este, însă, pendularea lui Cristian între două iubiri, cea pentru Ioana, de care-l despărțise repartiția guvernamentală şi un malentendu niciodată clarificat, şi cea „interzisă”, pentru zvăpăiata elevă de liceu Rodica, un continuu joc de-a şoarecele şi pisica, un fel de „lasă-mă, dar nu-mi da pace” tensionant şi tragic, în cele din urmă. Finalul, romanului, imprevizibil, dar întrutotul verosimil, rezolvă pe deplin toate intrigile pornite de-a lungul textului, adună toate firele, dar lasă, în acelaşi timp, porți deschise pentru noi direcții de dezvoltare. În fine, o ratare, două ratări, trei ratări sentimentale, fugi şi refugii spre spații nesigure, cu alte cuvinte, viață de-adevăratelea, cu luminile şi mai ales cu umbrele ei, cu amenințarea inevitabilă a întunericului ce se strecoară aproape insesizabil în inima fiecăruia şi-l consumă fără oprire. Năvala norilor (Editura Bibliotheca din Târgovişte), primul roman al excelentului autor de proză scurtă Iulian Moreanu, dă seama de buna ştiință a construcției romaneşti, confirmă o voce distinctă şi proaspătă a prozei contemporane.