Erostirile lui Şuşară.

 Cine nu-l cunoaşte pe criticul de artă şi pe causeur-ul Pavel Şuşară, cine nu l-a ascultat vreodată, ar putea cădea numaidecât victimă inocentă farmecului său. Crezând că e încă un alt hedonist, dandyst, artist, egotist şi solist care face parte din corul de boematici români (sau ce-a mai rămas din el!). Ei bine, acela se va fi înşelat. Căci Pavel Şuşară face parte din regnul, tot mai subțire în ultima vreme, de oameni de cultură nepotcoviți de niciun teoretician, de niciun rubricolog şi de nicio taxonomie. E singur şi dezvoltat doar prin el însuşi. Aidoma unei plante bizare, căreia rădăcinile îi sunt şi tulpină, şi frunze, şi flori. Şi polen! Există însă la Pavel Şuşară şi o dimensiune surprinzătoare. Şi care este, atunci când o descoperi, o revelație. Cealaltă față a lui Ianus Bifrons. Precum partea nevăzută a Lunii. Misterioasă. Tainică. Ascunsă sub obrocul aparent al exuberanței şi expresivității. Recentul său volum de poezie (sau măcar asta pare că sunt textele sale!), intitulat – nu cu puțină ironie – „Amore, more, ore, re” (cu trimitere solemn-academică la binecunoscutul dicton latin Amore, more, ore, re probantur amicitiae!), scos anul trecut la Editura Tracus Arte (ilustrații: Alexandru Trifu), dezvăluie o latură nouă care, într-o primă cheie, lasă impresia de plăpând, de fraged şi de moale (ba, de ce nu, în cele din urmă, şi de vulnerabil?) în adâncul personalității sale. Deci, cum ar veni, Zmeul o iubeşte pe Ileana Cosânzeana. Bravos, s-au întors maşina lumii!... Însă, după ce-i citeşti „scrisorile întârziate” – acesta e subtitlul volumului – adică, rostirile, descântecele, pildele, tablourile zugrăvite à main de maître (iată aici un fabulos exemplu: „ca o explozie orbitoare a ieşit albul din măruntaiele zidurilor colorate, / albul care nu este culoare, care nu este realitate, / care nu este carne mustoasă, fragedă, fumegândă, / pe care să o smulgi şi să o sfâşii cu dinții tăi lați, / de fiară înfometată / care comprimă aerul cu privirea şi veştejeşte lumina în zori...” – ziua întâi: alba ca zăpada), constați că erosul lui Pavel Şuşară nu este deloc unul stins, anemic, abreviat, palid sau inconsistent. Nu este cel al unui „chevalier”, cu accese trubadureşti evmediocre(!), nu! Ci, dimpotrivă, el nu iese nici cu un milimetru afară din paradigma fundamentală a staturii sale binecunoscute, masive, impunătoare, stâncoase, statuare: este croit pe măsura aceluiaşi galop năvalnic şi viforos, cotropitor, şi năprasnic, debordant şi vijelios, ce devastează orice mediu bănuit de mediocritate sau de încropeală căldicică. Încărcată de o superbie arogantă (perfect legitimă, dacă urmăreşti demonstrația autorului!) este piesa dintâi a volumului, „scrisoare deschisă... unui tânăr prieten”, în care sexagenarul nostru (vine de la sex, normal!) ține o admirabilă lecție de viață unui tânăr prieten, despre femeia acestuia, de aceeaşi vârstă şi despre nevoia ei nu atât de sexul igienic, performant fizic şi conştiincios, ci şi de iubire, de inefabil, de răsfăț, de profunzime, de contemplație, de analiză, de adorație şi de idealizare. Pe care, din păcate, tânărul de azi (decăzut din toate calitățile spirituale, aşa-s vremurile!!) nu doar nu ştie a le aplica vreodată şi în ce momente, dar nici măcar nu le cunoaşte. Astfel că: „... şi mă vei găsi / – amenință autorul – în propriul tău pat / ca o sabie aşezată între tine şi ea, / nu pentru că acolo mi-ar fi locul, / ci pentru că eu am răbdare să văd ceea ce tu ignori, / să visez ceea ce tu refuzi, / să pătrund ceea ce tu crezi că se găseşte, / mult mai simplu, / chiar la suprafață (...)”. Acesta ar fi, pe foarte scurt, la o ochire nici prea părelnică, dar nici prea străfundă, micul manual de erotomagie semnat de Pavel Şuşară, în onoarea celui mai important tablou din pinacoteca lui personală: Femeia!