Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
breviar editorial
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2015
Harald şi luna verde, de Nora Iuga, Editura Polirom, 2014, 300 pag.
Cine poate scrie despre iubire şi despre suferință fără să epateze, ca într-o coregrafie când tandră din cale-afară, când terifiantă până la atingerea viscerelor, sub semnul unui obsedant „Trebuie să trăiesc. Trebuie să trăiesc. Trebuie să trăiesc.”? Cine? Poate un poet, poate o poetă. Nimic nu scapă condeiului Norei Iuga (n. 1931) – nici migrația sefarzilor, nici durerea nemărturisită a Eriniei Daniol, mama balerinului Leo Schall/ Leon Schallmon, nici violarea unui trup mort sub ochii amenințători ai gardienilor, nici sacii cu dinți de aur ori cei cu păr adunat şi sortat de la cadavrele lagărului de exterminare din Berlin, Sachsenhausen, nici răpăitul mitralierelor îndreptate spre „Studenții regelui” ori spre „Băieții lui Maniu” la demonstrația din 8 noiembrie 1945 din Piața Palatului Regal, nici „minerii ăia salvatori în salopetele lor nou-nouțe” care n-au venit în 1990 „de capul lor la Bucureşti” . Şi nici, într-un alt timp şi într-un alt spațiu, limitele puse la încercare în 1911-1912 de Amundsen şi Scott în explorarea unor geografii nemaiatinse de picior omenesc – aici nefiind vorba „numai” de frig şi de împuținarea resurselor, ci şi de altceva, de sacrificiul înțeles în moduri atât de diferite: „Dar eu, eu ce-am să fac cu viața mea, Erinia? Eu, care vreau să înving ca Amundsen, dar îl iubesc pe Scott. Ce-am să fac eu cu viața mea?”. Uneori de neatins devine miezul Istoriei, ca şi cum ar avea o invizibilă centură de castitate – ea, tocmai ea, Istoria. Pentru că atunci „când stai cu frica la masă. când te culci cu frica, iubirea devine un animal preistoric, spunea”. Şi totuşi: „Sigur iubirea e cel mai puternic sentiment. Oamenii se iubesc în ghetouri, în canale, în camerele de gazare, te agăți de-o mână, de-o privire. Anda se uită în jos, vede frunza fărâmițată ca o scrisoare scoasă din foc. Lonko scrie în caiet că Leo, tatăl meu arian, când lucra la umplerea sacilor cu păr şi dinți de aur, expediați la marile firme de produse de lux şi galanterie, reuşise să facă rost de nişte fâşii înguste de hârtie de împachetat pe care scria cu un ciot de creion, găsit pe jos la vespasiană, «Te iubesc, ai încredere!». Răsucea fâşiile alea până ajungeau de grosimea unei țigări şi le înfăşură într-o bucățică de branț putred care se desprindea uşor din bocanc... era lipicioasă de la căldura tălpii. Lăsa «chiştocul» ăla să-i cadă din mână când treceau din întâmplare unul pe lângă altul pe alee, printre barăci. Era o fată rasă în cap cu care nu vorbise niciodată. O vedea cum se apleacă să-şi închidă bareta. Şi, când se ridica, asfaltul aleii rămânea curat, pentru că aici «Sauberkeif era über alles», ca Deutschland. Radia de fericire. Iubirea ne însoțeşte până la sfârşitul lumii. Dar Germania e plină de victime din Est cu vulve pipernicite, eretice, strivite sub centura de castitate. Pricepi ce vreau să spun. în Germania, victima mănâncă poetul cum pe vremuri în Anglia oaia mânca omul, dar scopul scuză mijloacele. Bagă-ți bine în cap, spune ca ei, că nu «supraoamenii» au făcut Holocaustul, «suboamenii» au ucis mai mulți! Şi-ai să fii decorat. Dacă aş şti că sângele meu arian mi s-a strâns tot într-un cheag bine delimitat în trup, mi-aş smulge bucata aia de carne şi-aş da-o la câini.”
Frankfurter Allgemeine Zeitung scrie despre Nora Iuga: „Limba ei este imprevizibilă, capricioasă, ascunde un mare mister. (…) Cât de periculoase, cât de superbe sunt capriciile acestei scriitoare!”.
Scărarul, de Emil Iulian Sude, col. Poezie 9, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2014, 72 pag.
Emil Iulian Sude (n. 1974) se joacă de-a v-ați ascunselea cu viața şi cu moartea, până ce le goleşte de sensurile lor convenționale, apoi poetul îşi apropriază cu har hipnotic noile lor semnificații: „problema principală era boala mea necunoscută/ plecam la plimbare boala după mine/ mâncam un fel boala mea mânca două feluri/ într-o zi am început să-mi iubesc boala/ o alintam o pieptănam/ fundițe roşii îi puneam/ ne jucam de-a mama şi de-a tata/ până când boala mea necunoscută s-a risipit/ cu tot sufletul ei/ în ziua mea de naştere ca o moarte nouă” (Confesiunea unui mort).
Jocul se dă de-a rostogolul şi se transformă în altceva, tot într-un joc, dar la altă scară, cu alte mize: de-a prinselea, până ce poezia – sau numai himera poeziei – lasă impresia că poate fi întrezărită ori atinsă: „Sunt acela care alungă câinele alb/ şi revine să moară pe lanț,/ din Cain în Cain mă spun cum îl ucid pe Abel/ şi împart fericit sărbătorile între noi,/ pe cruciulița de la gâtul pruncului/ eu răstignesc ziua de naştere/ şi-n tort înfig degetele mortului// Atât te urăsc poezie, eşti pisica neagră/ în rochie de mireasă ce îşi dă de suflet/ pisoii orbi şi nu văd pe cine mănânc de pe masă,/ atât te urăsc poezie, eşti uşa care se închide/ şi de câte ori se deschide te iubesc” (Atât te urăsc poezie).
Ilustrații interior şi copertă: Sorin Dumitrescu Mihăeşti.
Nora Iuga recomandă acest volum, fără rezerve: „Îmi place Emil Iulian Sude fiindcă e un poet născut, nu făcut. (…) El nu-şi ajustează cămaşa altuia pe măsura lui, el intră cu foarfeca în propria piele şi ne face demonstrația că poezia nu e o disciplină pe care o înveți la facultate. Ea este însoțitoarea ta permanentă, singura care ştie să te ducă de mână în casa celor mari care vorbesc o limbă străină pe care constați că o vorbeşti şi tu dintotdeauna, cum se întâmplă în vis. Emil Iulian trăieşte în poezie. Să-l primim cu atenția care i se cuvine.”
Când vor veni extratereştrii, de Ion Maria, Editura Eikon, 2013, 80 pag.
Pământul cu ale pământului. Ale cerului rămân iubirea, idealul, fervoarea, spune Ion Maria (n. 1961) prin toate volumele sale, nu numai prin acesta, care are un titlu explicit. Din păcate, numai ale cerului, în exclusivitate, de parcă ar aparține unui spațiu para-terestru, de parcă ființele iubitoare (ori măcar binevoitoare) ar putea să se coboare numai din albastrul cerului, cum se întâmplă şi în poemul vino şi tu cu un ozn, care poartă dedicația „pentru M”: „şi eu sunt hărțuit de vecini şi bănci/ sunt un om ca toți ceilalți/ iubesc o femeie frumoasă şi inteligentă/ ce nu mă iubeşte/ viața mea este ca a pietrelor/ lustruite de lumina lunii/ strălucesc numai privite de sub pământ/ viața mea e fântâna din care nu ai vrut să bei/ mă usuc printre mărăcinii câmpiei/ chura liya hai tumne jo dil ko/ nazar naihin churaana sanam/ ochii tăi mi-ar da un sens vieții ca lancea lui ahile/ m-ar ucide şi m-ar vindeca cu aceeaşi lovitură/ sunt singur aici pe pământ/ lekar hum deewaanaa dil firate hain majil majil/ vino şi tu cu un ozn/ cucereşte-mă împreună cu extratereştrii/ dispuşi să cunoască un poet/ aapke kamre mein koi rehta hai/ hum nain kehte zamana kehta ha”.
Amintirile unui însingurat, de Nicolae Sirius, col. Punct.Ro Proză, Editura Adenium, 2013, 330 pag.
Poveşti de viață, în care lipsurile aferente perioadei comuniste, lipsurile inerente tinereții şi privațiunile de tot felul se mixează şi limitează – sau nu! – opțiunile unui cuplu, cei doi regăsindu-se peste ani (cam 20), după ce timpul i-a pus față în față cu oameni şi întâmplări, alți oameni şi alte întâmplări: Doru, unchiul Marin Iftene, Claudia, Stăncuță, domnul Zăvodeanu, Carol, Anda ş.a.m.d.
Straniu, femeia îndrăgostită, Elena, îşi păstrase în taină, cu orice risc şi fără spirit revanşard opțiunile, şi, în ciuda tuturor piedicilor, copilul născut din dragostea tinereții.
Reflecțiile bărbatului, fost hippy, acum „îmbrăcat ca un om de afaceri, aproape chel, cu ochelari fumurii”, vizează relațiile interumane în general, deşi relația primordială părea a fi fost dragostea: „Pe de altă parte, făcând o paralelă între felul cum Stăncuță, atunci când a vrut să-mi spună ceva cu iz politic la pizzeria unde lucra «nărăvaşa» la care se tot gândea, se apleca peste masă de teamă să nu fie auzit de altcineva, şi domnul Zăvodeanu, care striga de la geamul apartamentului său tot ce-l măcina despre perioada când a lucrat ca activist de partid, precum şi în legătură cu întorsătura politică în care se afla acum țara, sigur că aş fi putut spune că primul dădea dovadă de delicatețe sau că nu era interesat de aspectul politic, pe când cel din urmă şi-a dat drumul la gură numai când libertatea i-a bătut la uşă. Ceea ce într-un fel e corect. Dar n-aş putea să-1 compar pe Stăncuță cu unchiul Valentin, care s-a zbătut cu o carte ce nu fusese pe plac cenzurii mai mult de douăzeci de ani, până când, în sfârşit, a publicat-o şi, odată cu ea, a putut să-şi motiveze public felul de a gândi. Sau cu tata, care îşi păstrase toate invențiile, chiar dacă ele, una după alta, îi fuseseră respinse şi uneori fusese chiar sfătuit să se îndeletnicească cu altceva. Nici Stăncuță şi nici eu, e adevărat, n-am avut nici măcar curajul să spunem un cuvânt împotriva dictaturii care ne controla destinele. Iar aceşti trei bărbați, care erau acum în fata mea, umilindu-mă, mi-au dat de gândit, deşi peste puțin timp am trecut peste acel lucru fără să încerc în vreun fel să mă schimb. Pentru mine, înainte de revoluție, doar femeile au reprezentat zona de refugiu în care încercam să-mi găsesc bucuriile vieții. Iar după revoluție nimic din comportamentul meu nu s-a schimbat. Deşi nu era ceva după care umblam. La puțin timp, de exemplu, după ce am ajuns la Bârlad şi Claudia s-a apropiat de mine, mi s-a părut c-o văd pe Elena în ochii ei. Atunci eram convins că, indiferent de împrejurare, n-am s-o pot înlocui pe Elena.
Numai că, din acel moment până la extazul iubirii pe care l-am trăit alături de Claudia, n-a fost decât un pas pe care nici nu ştiu când l-am făcut.
Atunci am crezut iar că n-aş mai fi în stare nici măcar să mai flirtez cu o altă femeie, că n-o să-mi mai treacă prin cap nimic din ce mă tot iluzionam când cădeam pe gânduri şi mă vedeam în compania unei femei a cărei realitate nu era clădită decât prin truda imaginației la care mă înhămam. Şi totuşi, într-o zi a fost altfel.”
Nicolae Sirius (n. 1950) a umblat de la 36 de ani prin toată lumea şi trăieşte de mai bine de 15 ani în Japonia. Cartea de față este prezentată de Aurel Maria Baros şi de Aurel Antonie.
Sconcşii de duminică, de Carmen Focşa, Editura eLiteratura, 2014, 76 pag.
Adolescența idealizează. Uneori „idealizatul” adoră, pentru un timp, idealizarea (cazul actorilor, cazul actriței Dolores Ionescu), alteori nu (idem – cazul actriței Dolores Ionescu). Uneori dorul de libertate şi de adevăr intră în conflict cu idealizarea (cazul Violetei, colega adolescentei Dolores). Alteori – nu! Depinde de vârstă, de „trendul” sociopolitic în vogă sau impus: „«Există, şi din păcate, uimitor de frecvent, oameni-sconcşi. Adică, dacă vor să te-ndepărteze fiindcă nu le eşti necesar, îşi dau arama pe față, aşa cum sconcşii emană mirosuri pestilențiale, ca să-şi îndepărteze adversarii... Nu le pasă că-şi strică imaginea, în fața celor care le sunt inutili... Ce e mai rău, că fenomenul apare şi la oameni importanți ai zilei... Pe ăştia îi numim sconcşii de duminică!» Dolores Ionescu era foarte convingătoare, primea aplauze la scenă deschisă... Văzusem piesa de vreo trei ori pentru replicile-astea... Aş fi vrut s-o întreb la ce sau la cine se gândea în momentele-alea... N-am îndrăznit... Poate altă dată... în orice caz, trebuie s-o întreb...”. Oricum, răspunsul nu e/era garantat adevărat, de vreme ce perioada comunistă (şi nu numai aceea, vedem acum!) era o perioadă a duplicității, răstălmăcirilor, hărțuirii, turnătoriei şi a salvării pielii cu orice preț: „ Mama Violetei se luminează la față:
– Da, e posibil să fie adevărat ce spune fata, tovarăşă dirigintă...
Da, n-ar fi exclus... Apoi, mie:
– Du-te înapoi, în clasă...
în timp ce ies din cancelarie, o aud pe dirigintă:
– Ştiți, e mai bine să lăsăm lucrurile aşa, altfel, dacă află directorul va fi obligat să anunțe...
...Urc treptele, râzând de una singură. Cu ani în urmă, în satul bunică-mii era o bătrână bețivă, Trifira. Odată a ieşit de la cârciumă, pe trei cărări, strigând: Trăiască Gheorghiu-Dej/ Să-l dăm naibii pe vârtej! Lumea a văzut că-i beată şi au lăsat-o-n pace, dar a doua zi au chemat-o la postul de Miliție din comună: «Ascultă, de ce-ai strigat ieri Trăiască Gheorghiu-Dej / Să-1 dăm naibii pe vârtej»?! Trifira, acum trează, a luat poziție de drepți: «Cum, tovarăşe, să strig aşa ceva?! Am strigat: Trăiască Gheorghiu-Dej / Că ne-a scos de la burgheji»!”.
Carmen Focşa (n. 1950) a fost descoperită în urmă cu mai bine de patru decenii de Ana Blandiana. Din 2004 a publicat: Infernul se numea Doina sau radiografia unei sinucideri (carte-document), Părul tău albind – păgânească tămâie (versuri, 2005), Confortabila singurătate (versuri, 2006), Strigăte şi semne (versuri, 2008), Cimitirul zeilor (2010), Granada (2011), Apă şi foc (2011).
Narcotango, de Silvia Caloianu, Editura Vinea, 2013, 120 pag.
Silvia Caloianu (n. 1960, Chişinău) adulmecă voluptuos poezia toate simțurile. Cu cât o adulmecă, cu atât simțurile se înmulțesc şi se întețesc, şi nimic nu rămâne străin senzorialității poetei – sau viselor ei de tot felul: „noaptea ca o pagină albă în word îmi arunc ochii/ pe geam la vale/ să ghicesc plopii aceia care mă enervează de atâția ani/ primăverile când îşi vântură puful ruseşte în depărtare/ pe deasupra tăcutelor blocuri cuminți cu deosebire/ şi a căminelor studențeşti şi mai încoace/ pe lângă barul sumbru al lui gheorghe țopa/ sunt ore umile în care unii îşi ard manuscrisele/ şi spun dacă dragoste nu e/ iar alții se visează proprietari de benzinării/ mă uit la monitor aici strada viilor chişinău mileniul trei/ undeva la început/ patru şi un sfert/ stau pe invisible/ chiar vizavi de casa premierului şi lângă/ spitalul cancelariei de stat/ mă uit cum se desface floarea japoneză în ceai/ mă uit la pământul de sub casă/ mă gândesc la trupul meu sănătos ecologic pur/ nu beau/ mă culc/ cu gura uscată ca la diabetici/ visez înflorind în gura mea salcâmii din hatul bunicilor/ şi zâmbesc (noaptea ca o pagină albă în word).
Consumatorul de suflete, de Codin Maticiuc, seria Lista lui Alex. Ştefănescu, col. Turul Contemporan, Editura ALLFA, 2014, 206 pag.
Un vampir, un consumator de suflete, un actant, până la urmă, într-un joc (Dont hate the player. Hate the game): „Doar că eu cu asta mă ocup. Pe când tu... fie ai căcatul ăla de slujbă, fie ai grijă de banii familiei... Penibila ori înălțătoarea ta pasiune, după caz. Nu trebuie să te superi sau să-ți pară rău. Eu rămân cu anonimatul şi cu nemurirea, iar tu poți schimba lumea. Şi, sincer, poți s-o faci cum vrei. Doar că va fi a mea şi eu am s-o fut. Atât. Când tu eşti la birou, eu îmi iau micul dejun printr-o cafenea, cu un ochi înjur şi cu unul pe facebook. Când iei prânzul cu tac’tu, eu mănânc cu gagica pe care vrei s-o suni diseară, iar când te duci la sală eu cutreier străzile după pradă, vorbind la telefon cu o pizdă de care o să-ți placă la anu’, după ce o să ia bacu’. Se prea poate să ne vedem la dinner. Tu zâmbeşti că mă vezi cu patru care nu sunt cine ştie ce. Si eu zâmbesc, pentru că ele sunt scouterițe şi avem şedință. în plus, tipa care e cu tine îmi scrie whatsapp după whatsapp. Aproape sigur ieşim în acelaşi club, dar asta nu te ajută prea mult: sunt în fața ta şi la propriu şi la figurat, am fost aici şi ieri, când tu nu ai putut să ieşi. Dacă mergi cu fata acasă, e pentru că n-am mai vrut-o eu. Şi asta doar pentru că mi-a dat mă-ta un sms că mă doreşte între crăcii ei celulitici, dar excitant de primitori şi dornici. Mesaj text mi-a dat, nu are bbm sau whatsapp, şi asta nu e o figură de stil... Eu sunt vampir, tu eşti orice altceva. Tu eşti băiatul care a visat să ajungă preşedinte, iar eu – nebunul care a vrut doar să pocnească o mascotă, oricare... Cine crezi că are mai mari şanse? Deci, vezi, nu sunt mai bun, n-ai de ce să te superi! Cu asta mă ocup. Don’t hate the player. Hate the game.”
Consumatorul este, ca sa zicem aşa, un cuceritor de inimi: Florin Chilian, Lia Bugnar, Mihai Bendeac, Dan Chişu (pe coperta a patra), dar şi Tudor Călin Zarojanu – implicit. Şi tot implicit, Alex. Ştefănescu, cel care semnează şi prefața „Un scriitor sub acoperire”, remarcând că „acoperirea” funcționează în două sensuri, aşa că autorul „practică un strip-tease bărbătesc, dezbrăcându-se nu de haine, ci de protectoarea noastră ipocrizie, care a ajuns să facă parte din ființa noastră. Renunțarea la ea seamănă cu o jupuire de viu”.