DESPRE SOLOMON MARCUS, CU EMOȚIE ?I CU BUCURIE

 Pe Profesorul Solomon Marcus l-am întâlnit prima oară în anul 1953, când eram studentă în anul I  la Facultatea de Matematică a Universității din Bucureşti. Cursul de Analiză Matematică era predat de C. T. Ionescu Tulcea în mod elegant, axiomatic – stil Bourbaki – care însă pe multi studenti îi intimida. Asistentul universitar care conducea seminarul de Analiză Matematică era Solomon Marcus. El  reuşea să facă teoria abstractă de la curs accesibilă, venea la Seminar cu un entuziasm efervescent, cu tolba plină  de exemple şi probleme, care de care mai incitante, toate splendid documentate. Grija şi atenția sa față de studenți l-au făcut drag tuturor şi au rămas legendare. Totuşi, nici unul dintre noi nu şi-ar fi imaginat atunci că tânărul nostru asistent va traversa frontiere culturale nebănuite, va acumula cunoştințe enciclopedice, va deveni intelectualul de elită de azi, cu care ne putem mândri; intelectualul care cu numai doi trei ani in urma dialoga cu atâta finețe şi măiestrie, pe scena Ateneului Român,  cu Luc Montagnier, unul din cei mai mari savanti ai lumii.

După 1989, am revenit în România de trei ori, pentru scurte vizite: în 2007, in 2010 si in 2014. De fiecare dată, l-am intâlnit pe Solomon Marcus. 

Prima oară când am venit, în 2007, la Congresul Matematicienilor Români, se împlineau 50 de ani de când plecasem din țară. Marcus nu era la Bucureşti. Era plecat la Sibiu, care-şi sărbătorea noul statut de Capitală Culturală a Europei. Semne încurajatoare, mi-am spus, pentru cultura română, pentru Sibiu, pentru Matematică. Intâlnirea noastră la Bucureşti, la Congresul  matematicienilor,  după atâția ani, a fost emoționantă şi memorabilă. Comentariile făcute de Marcus pe marginea comunicării mele au fost deosebit de interesante şi relevante.  Marcus a insistat să mă conducă până la hotel, aşa că am mers pe jos, pe Calea Victoriei,  înfruntând canicula. Aceasta a  fost, pentru mine, din punct de vedere fizic, o încercare herculeană, pentru Marcus în schimb, o bagatelă. Atunci am înțeles că Marcus face parte din acea categorie de ființe umane pentru care rezistența fizică, energía vitala, lucrează în tandem cu o enormă capacitate intelectuală. A real phenom, ar spune despre Marcus tinerii de la noi de la Chicago.

 A trea oară când am revenit iî tară a fost în 2014, tot in toiul verii. M-am intâlnit cu Marcus la Institutul de Matematică al Academiei Române. Mai toata lumea era plecată în vacanță. Era totuşi prezent Secretarul ştiintific al Institutului, Profesorul Cezar Joita; mai era o tânără şi simpatică bibliotecară. Am colindat tot institutul. Ne-am oprit la salonul cu volumele recente de reviste matematice. Şi aici am avut o surpriză. Răsfoind rapid revistele, Marcus a ajuns la  numărul recent din Commentationes Mathematicae Universitatis Carolinae de la Praga. Cu ochiul lui versat, a dat de un articol care se referea la două lucrări ale mele din anii 70 ; eram, trebuie sa recunosc, mândră de aceste vechi lucrări,  printre altele şi pentru că Lucien Le Cam – marele matematician şi statistician de la Berkeley – le găsise „frumoase”, mă felicitase şi prezisese că vor avea ecou. Cu o reacție de spontană surpriză şi bucurie, Marcus a exclamat: „Formidabil!  E un lucru obişnuit să fii citat după 2, după 5, sau chiar după 10 ani, dar după 40 ?!.…”  Această capacitate de bucurie copilărească, această inepuizabilă generozitate de spirit au rămas constante de-a-lungul anilor la Solomon Marcus. Ele  au şi azi darul de a mă emoționa.