Miscellanea
M. B.
O CARTE-REPER ÎN STUDIUL ISTORIEI EUROPEI RĂSĂRITENE
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008
Pe coperta a patra a voluminoasei lucrări Prezențe rabinice în perimetrul românesc (secolele XVI-XXI), apărută recent la Ed. Hasefer, Andrei Marga, cunoscutul om de cultură de la Cluj spune, în rezumat, exact ce reprezintă această apariție. Autorii, originari din România, trăitori în Israel sunt Baruch Tercatin (n. 1928, Iaşi), autor a mai multor cărți editate de Hasefer şi istoricul Lucian – Zeev Herşcovici (n. 1947, Galați), doctorand şi cadru didactic la Universitatea din Montpellier, unde activează şi binecunoscutul istoric al evreimii din România, prof. univ. dr. Carol Iancu. Coperta este ilustrată de dăruitul pictor Toma Hirth, redactor al cărții fiind Sonia Herman, iar consultant Liviu Moscovici, tot din Israel.
După mesajul şef Rabinului Israel Meir Lau (Tel Aviv), eseul Marelui Rabin Menahem Hacohen despre esența funcției rabinului la poporul lui Israel , asupra căruia vom mai reveni, urmează eseul prof.dr. Andrei Marga, de unde ne-am inspirat pentru titlul acestei prezentări, apoi cuvântul Preşedintelui FCER, dr. Aurel Vainer, care îşi exprimă opțiunea asupra necesității unei asemenea lucrări. De aici intrăm în materia propriu-zisă a lucrării, de peste 700 de pagini, cu sute de nume şi biografii de rabini din localitățile unde erau evrei încă din secolul XVI, oameni pe care unii i-au numit venetici şi care nici astăzi nu înțeleg rolul şi contribuția evreilor la civilizația patriei noastre comune. Prefața autorilor se constituie într-un foarte util studiu istoric de circa 30 de pagini, iar în finalul cărții ni se oferă frumoase ilustrații cu sinagogi din România, interioare, apoi o listă a rabinilor ucişi în Holocaust (or fi fost ei iudeo-bolşevici, cum îi sataniza Antonescu, iudeo-plutocrați, masoni, etc.?). O bibliografie cu sute de surse demonstrează soliditatea construcției acestei cărți. În Talmud, cuvântul raban înseamnă învățător. Primul mare rabin, prin curajul şi înțelepciunea sa a fost Rabi Akiva, cel care l-a îndrumat pe Bar Kochba şi a murit schingiuit de romani, în anul 134 e.a. Se spune că însuşi Moşe Rabeinu a dorit să-l cunoască, acolo, în lumea drepților. Fiecare kehila (comunitate) a fost condusă timp de aproape 2000 de ani de învățători-rabini. Cu timpul, fiul ori ginerele unui rabin era pregătit şi apoi ales rabin, când înaintaşul său pleca dintre cei vii. La hasidimi obiceiul a devenit obligatoriu. A fost una dintre căile de păstrare a tradiției şi unității în cadrul comunității. Tot hasidimii au adus în tradiția iudaică un nou calificativ – țadik – adică om drept, la început neacceptat de rabinii ortodocşi, dar apoi considerat ca un elogiu adus învățaților cu merite față de obşte, chiar prin pomenirea lor postumă. În secolul XIX apar curentele reformist şi conservativ. Rolul rabinului se limitează la acela de predicator, în cazul reformaților (rabini culturali), spre deosebire de ortodocşi care considerau că rabinul este păstrătorul unui ritual. Consevativii, prin rabinul Zacharias Fraenkel (1801-1875), înființează Seminarul Rabinic de la Breslau, unde au studiat, printre alții şi primul mare istoric al evreilor, Heinrich Graetz, filologul Moses Gaster ş.a. În Anglia apare funcția de şef Rabin, dar în țările române exista încă mai înainte un reprezentant numit Hahambaşa, (după etimologia turcă – başa – şef, haham în ebraică fiind înțelept). Dacă Haskala a influențat apariția reformismului, sionismul a atras şi el rabini care au aderat la mişcarea Mizrahi (Orient) şi la partidul Agudat Israel. Din păcate, au apărut şi ultrareligioşii, care neagă şi astăzi dreptul la un stat al evreilor, evocând venirea lui Mesia. Mesia a venit, poate, prin victoria sionismului, spune un iubitor al Sionului. În România interbelică trăiau circa 750000 evrei de religie declarat mozaică, numărul evreilor fiind mai mare, dacă adăugăm pe cei nereligioşi. Pe de altă parte, unii evrei din Ardeal se declarau unguri de religie mozaică, deci numărul real putea fi şi mai mare. Evreii constituiau, după cifrele oficiale peste 4% din totalul populației, ceea ce era departe de aşa zisul „potop” de evrei, invocat de cei care nu-i iubeau. Este adevărat că numărul lor era mai ridicat în oraşele mari, astfel la Bucureşti ei constituiau circa 12%, la Cernăuți 46%, la Iaşi 35%, la Chişinău 36%, iar în Basarabia erau mici localități unde populația majoritară era evreiască, ca şi în Galiția. Aceasta era o urmare a politicii țariste din secolul XIX, când evreii au fost obligați să locuiască la marginea imperiului rus, trasându-se o limită (polosa, în rusă).
Majoritatea evreilor erau aşkenazimi şi vorbeau idiş, sefarzii vorbeau ladino, dar aproape toți evreii cunoşteau limba română, ca să nu uităm că mari filologi evrei au adus contribuții la studiul limbii şi literaturii române (printre ei şi rabinul Moses Gaster). În cele trei principate româneşti s-au format aşa numitele „curți rabinice”, încă din secolele XVIII-XIX, conduse de rabini hasidici, care îşi moşteneau titulatura de la părintele sau socrul său, cu adausul denumirii localității (Ştefăneşti, Buhuşi, Paşcani, Adjud, Sadagura, Satu Mare, Cluj, Oradea, Sighet). Viitorii rabini studiau fie la Breslau, fie la Viena, Berlin, Paris.
În 1868, la Congresul evreilor din Ungaria, s-a stabilit delimitarea comunităților după ritul adoptat – ortodox, reformist (neolog), conservativ (status quo). În Transilvania s-a introdus orga, sub influență catolică. Comunitățile au coexistat armonios, ca şi aşkenazimii cu sefarzii. Exista o multiculturalitate între evrei , ca şi a evreilor cu alte etnii.
Rabinii I.J.Niemirower, Haim Brezis au adus în secolul XX un nou suflu, fiind formați la şcoala sionismului cultural al lui Ahad Haam, Şimon Dubnov. Un învățat cu mari merite a fost şi rabinul dr. M.A. Halevy, despre care ar trebui să se scrie mai des, în viitor. Un rol pozitiv în viața evreimii din România l-a avut Alliance Israelite Universelle, cu centrul în Franța. Ea a acordat permanent sprijin pentru recunoaşterea drepturilor cetățeneşti ale evreilor născuți în România, unii dintre ei, eroi în Războiul de Întregire a Neamului, ca şi în urmă cu patru decenii, în cel pentru Independență. Existența rabinilor, influența lor nu au fost străine de evoluția ideologiilor din Europa, socialismul şi naționalismul, astfel că a existat o organizație laică, Bund, socialistă şi ateistă, ca şi numeroase organizații sioniste cu un eşichier complet, de la dreapta la stânga.Bundul era de inspirație rusă, iar bolşevicii şi-au lichidat rapid aliații, după Revoluția din Octombrie 1917. Dintre numele ce au intrat în istoria rabinică trebuie amintite – Friedmann (bunic, fiu, nepot) în Moldova, Paneth, în Ardeal, rabinul reformist din Arad, Aron Chorin (1766-1844) ş.a. Cartea cuprinde rabini din toate provinciile româneşti, indiferent de apartenența lor actuală, ceea ce constituie un merit în plus. Ne bucură, de asemenea că după un număr de pagini dedicate fostului şef Rabin dr. Moses Rosen (1912-1994), citim despre noul Prim Rabin Şlomo Sorin Rosen (n.1978, Bucureşti) cu studii inginereşti la Politehnică şi teologice la şcoala Rabinică din New York, una dintre cele mai prestigioase, în domeniu, la ora actuală. Marele Rabin Menachem Hacohen (n.1932, Ierusalim), conducătorul spiritual al evreilor din România este prezent, desigur, în această neprețuită lucrare. Felicitări realizatorilor.
Boris Marian
După mesajul şef Rabinului Israel Meir Lau (Tel Aviv), eseul Marelui Rabin Menahem Hacohen despre esența funcției rabinului la poporul lui Israel , asupra căruia vom mai reveni, urmează eseul prof.dr. Andrei Marga, de unde ne-am inspirat pentru titlul acestei prezentări, apoi cuvântul Preşedintelui FCER, dr. Aurel Vainer, care îşi exprimă opțiunea asupra necesității unei asemenea lucrări. De aici intrăm în materia propriu-zisă a lucrării, de peste 700 de pagini, cu sute de nume şi biografii de rabini din localitățile unde erau evrei încă din secolul XVI, oameni pe care unii i-au numit venetici şi care nici astăzi nu înțeleg rolul şi contribuția evreilor la civilizația patriei noastre comune. Prefața autorilor se constituie într-un foarte util studiu istoric de circa 30 de pagini, iar în finalul cărții ni se oferă frumoase ilustrații cu sinagogi din România, interioare, apoi o listă a rabinilor ucişi în Holocaust (or fi fost ei iudeo-bolşevici, cum îi sataniza Antonescu, iudeo-plutocrați, masoni, etc.?). O bibliografie cu sute de surse demonstrează soliditatea construcției acestei cărți. În Talmud, cuvântul raban înseamnă învățător. Primul mare rabin, prin curajul şi înțelepciunea sa a fost Rabi Akiva, cel care l-a îndrumat pe Bar Kochba şi a murit schingiuit de romani, în anul 134 e.a. Se spune că însuşi Moşe Rabeinu a dorit să-l cunoască, acolo, în lumea drepților. Fiecare kehila (comunitate) a fost condusă timp de aproape 2000 de ani de învățători-rabini. Cu timpul, fiul ori ginerele unui rabin era pregătit şi apoi ales rabin, când înaintaşul său pleca dintre cei vii. La hasidimi obiceiul a devenit obligatoriu. A fost una dintre căile de păstrare a tradiției şi unității în cadrul comunității. Tot hasidimii au adus în tradiția iudaică un nou calificativ – țadik – adică om drept, la început neacceptat de rabinii ortodocşi, dar apoi considerat ca un elogiu adus învățaților cu merite față de obşte, chiar prin pomenirea lor postumă. În secolul XIX apar curentele reformist şi conservativ. Rolul rabinului se limitează la acela de predicator, în cazul reformaților (rabini culturali), spre deosebire de ortodocşi care considerau că rabinul este păstrătorul unui ritual. Consevativii, prin rabinul Zacharias Fraenkel (1801-1875), înființează Seminarul Rabinic de la Breslau, unde au studiat, printre alții şi primul mare istoric al evreilor, Heinrich Graetz, filologul Moses Gaster ş.a. În Anglia apare funcția de şef Rabin, dar în țările române exista încă mai înainte un reprezentant numit Hahambaşa, (după etimologia turcă – başa – şef, haham în ebraică fiind înțelept). Dacă Haskala a influențat apariția reformismului, sionismul a atras şi el rabini care au aderat la mişcarea Mizrahi (Orient) şi la partidul Agudat Israel. Din păcate, au apărut şi ultrareligioşii, care neagă şi astăzi dreptul la un stat al evreilor, evocând venirea lui Mesia. Mesia a venit, poate, prin victoria sionismului, spune un iubitor al Sionului. În România interbelică trăiau circa 750000 evrei de religie declarat mozaică, numărul evreilor fiind mai mare, dacă adăugăm pe cei nereligioşi. Pe de altă parte, unii evrei din Ardeal se declarau unguri de religie mozaică, deci numărul real putea fi şi mai mare. Evreii constituiau, după cifrele oficiale peste 4% din totalul populației, ceea ce era departe de aşa zisul „potop” de evrei, invocat de cei care nu-i iubeau. Este adevărat că numărul lor era mai ridicat în oraşele mari, astfel la Bucureşti ei constituiau circa 12%, la Cernăuți 46%, la Iaşi 35%, la Chişinău 36%, iar în Basarabia erau mici localități unde populația majoritară era evreiască, ca şi în Galiția. Aceasta era o urmare a politicii țariste din secolul XIX, când evreii au fost obligați să locuiască la marginea imperiului rus, trasându-se o limită (polosa, în rusă).
Majoritatea evreilor erau aşkenazimi şi vorbeau idiş, sefarzii vorbeau ladino, dar aproape toți evreii cunoşteau limba română, ca să nu uităm că mari filologi evrei au adus contribuții la studiul limbii şi literaturii române (printre ei şi rabinul Moses Gaster). În cele trei principate româneşti s-au format aşa numitele „curți rabinice”, încă din secolele XVIII-XIX, conduse de rabini hasidici, care îşi moşteneau titulatura de la părintele sau socrul său, cu adausul denumirii localității (Ştefăneşti, Buhuşi, Paşcani, Adjud, Sadagura, Satu Mare, Cluj, Oradea, Sighet). Viitorii rabini studiau fie la Breslau, fie la Viena, Berlin, Paris.
În 1868, la Congresul evreilor din Ungaria, s-a stabilit delimitarea comunităților după ritul adoptat – ortodox, reformist (neolog), conservativ (status quo). În Transilvania s-a introdus orga, sub influență catolică. Comunitățile au coexistat armonios, ca şi aşkenazimii cu sefarzii. Exista o multiculturalitate între evrei , ca şi a evreilor cu alte etnii.
Rabinii I.J.Niemirower, Haim Brezis au adus în secolul XX un nou suflu, fiind formați la şcoala sionismului cultural al lui Ahad Haam, Şimon Dubnov. Un învățat cu mari merite a fost şi rabinul dr. M.A. Halevy, despre care ar trebui să se scrie mai des, în viitor. Un rol pozitiv în viața evreimii din România l-a avut Alliance Israelite Universelle, cu centrul în Franța. Ea a acordat permanent sprijin pentru recunoaşterea drepturilor cetățeneşti ale evreilor născuți în România, unii dintre ei, eroi în Războiul de Întregire a Neamului, ca şi în urmă cu patru decenii, în cel pentru Independență. Existența rabinilor, influența lor nu au fost străine de evoluția ideologiilor din Europa, socialismul şi naționalismul, astfel că a existat o organizație laică, Bund, socialistă şi ateistă, ca şi numeroase organizații sioniste cu un eşichier complet, de la dreapta la stânga.Bundul era de inspirație rusă, iar bolşevicii şi-au lichidat rapid aliații, după Revoluția din Octombrie 1917. Dintre numele ce au intrat în istoria rabinică trebuie amintite – Friedmann (bunic, fiu, nepot) în Moldova, Paneth, în Ardeal, rabinul reformist din Arad, Aron Chorin (1766-1844) ş.a. Cartea cuprinde rabini din toate provinciile româneşti, indiferent de apartenența lor actuală, ceea ce constituie un merit în plus. Ne bucură, de asemenea că după un număr de pagini dedicate fostului şef Rabin dr. Moses Rosen (1912-1994), citim despre noul Prim Rabin Şlomo Sorin Rosen (n.1978, Bucureşti) cu studii inginereşti la Politehnică şi teologice la şcoala Rabinică din New York, una dintre cele mai prestigioase, în domeniu, la ora actuală. Marele Rabin Menachem Hacohen (n.1932, Ierusalim), conducătorul spiritual al evreilor din România este prezent, desigur, în această neprețuită lucrare. Felicitări realizatorilor.
Boris Marian