G. CĂLINESCU. DOSARUL DE SECURITATE

I. Oprişan e un cercetător de cursă lungă, cu o forță de muncă ieşită din comun. Şi, dacă s-ar putea spune aşa, destul de norocos. Când era în anul terminal la Filologie, 1962-1963, întâmplarea a făcut  ca seria lui să fi fost „singura serie de după 1949 care a trecut prin fața Profesorului la un examen”, ceea ce absolvenților le-a stârnit mândria de a se autodeclara „Promoția G. Călinescu”. În data de 23 IV 1964, discipolul primeşte autograf  pe un exemplar din Viața lui Mihai Eminescu: „Lui Ionel Oprişan amintire afectuoasă de la G. Călinescu”. Cultul pentru magistru s-a amplificat la Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române, unde s-au întâlnit faimosul Director şi debutantul într-ale cercetării. În 1999, încununarea interesului şi afecțiunii față de marele critic e impozantul volum G. Călinescu. Spectacolul personalității. Dialoguri adnotate, iar în 2010, I. Oprişan redactează Institutul de Istorie şi Teorie literară „G. Călinescu”. De curând, a publicat în colecția „Documente Revelatorii” a Editurii Saeculum o carte de aproape 600 de pagini, Asaltul Cetății. Dosarul de securitate al lui G. Călinescu.

Volumul se instituie ca un punct de plecare pentru o nouă explicare a personalității scriitorului. Unele inițiative de acest gen au mai avut loc, dar abia acum, cu majoritatea documentelor la dispoziție şi cu noutăți surprinzătoare, se poate vedea cea mai veridică față a lui. Autorul lasă „sursele” să vorbească şi numai din când în când invită la revizuirea imaginii încetățenite şi la restaurarea biografică. Chiar şi aşa, volumul se citeşte ca un roman cu alură de policier, „secretul” aflându-se în ingeniozitatea structurării materiei, fără a se deranja cronologia. De altfel, vocația epică a lui I. Oprişan s-a dat totdeauna în vileag.

 Încă din 1941 autorul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent a intrat pe mâna Direcției Generale a Poliției – Poliția de Siguranță, printr-o incriminare infamă a unui profesor de muzică, Gh. A. C. Cuza,  sub titlul: Profanare scelerată sau act de demență? Cazul G. Călinescu. Acuzația de căpătâi: prezentarea denigratoare a valorilor româneşti şi supraevaluarea contribuțiilor alogene. Limbajul e de invectivă vulgară: „pângăritor până la cinism”, autor al unor „scabroase impertinențe”, „omul intereselor iudaice”, „laudă tâmpă” a „jidovilor”, „un dement”, „iresponsabil”, „vrăjmaş al intereselor naționale”. Şi asta tocmai în anul de 1941, când „biruința … e a Svasticei”! Întreaga injurie, 22 de pagini compacte, se găseşte în Addenda II a cărții de față. Noi, cititorii de obşte, abia acum facem cunoştință cu smintita delațiune, pornită din fanatism politic. Tot cam la acelaşi nivel „ideologic”, dar cu sens invers, se situează şi acuzațiile proletcultiste potrivit cărora demersurile călinesciene sunt „rasiste şi şovine”, că scriitorii evrei ori  au fost reduşi „la o valoare minimă”, ori „desființați pur şi simplu”.

Din 1947, „încep să se adune sesizările” la adresa  lui Călinescu, tocmai când cărturarul se declarase trup şi suflet ataşat noului regim al dictaturii proletariatului. Într-o notă biografică pentru „deputatul de Botoşani” e consemnată boala de nervi (Al. Rosetti îl numea, cu ascunsă simpatie, „Nebunul”) şi este menționat că „nu se întrebuințează politiceşte”. Apoi, din alte note informative transpare conflictul cu I. Vitner, „ofițerul de securitate” notează în josul paginii: „Trebuie să ne ocupăm de G. Călinescu, să facem o pătrundere pe lângă el”. Sursa „Costache” („Sache Botez ? – prieten cu Profesorul”, încearcă identificarea I. Oprişan) află despre conflict de la lectorul Zoe Dumitrescu care mai spune că Vitner a reclamat la CC „atitudinea nejustă, antimarxistă a lui Călinescu” şi nu s-a întâmplat nimic. Mai scrie sursa că Profesorul a afirmat despre Ion Antonescu că „în felul lui, a fost un  erou”. 

„Razia” capătă proporții nebănuite pentru un intelectual de o asemenea anvergură, democrat,  hotărât să se implice în viața publică, pentru făurirea unei lumi noi etc. Deputatul în Marea Adunare Națională, academicianul e, mai întâi, suspectat de abatere de la linia ideologică prin romanul Bietul Ioanide (între altele, sursa „Rică” îl invocă pe Demostene Botez, ca fost informator al mişcării legionare (!), care e de acord că romanul are unele aspecte de apologie a numitei mişcări). Agentul „Sibiu” notează şi nemulțumirile Zoei Dumitrescu Buşulenga, care ar fi spus că G. Călinescu este „inegal, rău, duşman din punct de vedere politic”, „persecută cadrele tinere, caută să discrediteze membrii de partid… Directorul „definitiv” al Institutului de Istorie Literară şi Folclor, Profesorul „onorific” la Universitate şi şeful de catedră „onorific” are adversari ireconciliabili (Leonte Răutu, I. Vitner, M. Novicov, V. Mândra),  dar şi susținători dintre cei mai de sus (Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Emil Bodnăraş, Alexandru Bârlădeanu, Pavel Țugui), ceea ce îi dă siguranța de a se crede „mai puternic decât vă închipuiți”. Şi, la modul călinescian: „Sunt un leu cu cinci picioare. Sunt un stăpân absolut şi totdeauna victorios în hotărârile şi acțiunile mele. Fac ceea ce vreau eu şi toată lumea este dispusă să-mi primească toate cererile mele, oricare al fi ele” (CNSAS, dosar I 066960, f. 163). Îşi mai închipuie că este un mare vizionar politic, în acest punct se întâlneşte cu Camil Petrescu şi, de ce nu, cu încă mulți alți intelectuali de factură egolatră. Mă gândesc, mai aproape de noi, la Adrian Marino, la autoproclamatele „repere” cultural-politizate, unele foarte slab culturale.

 

Ca un detectiv profesionist, I. Oprişan caută, stabileşte conexiunii, pune lucrurile cap la cap şi trage scurte concluzii. Din 1959, e urmărit pe toate căile. Acum e ancheta propriu-zisă, vastă şi senzațioanală a Dosarului cu nume de cod : Scriitorul, Obiectivul: Gheorghe Călinescu.

Apariția Scrinului negru intensifică altercațiile. Laude, puține dar umflate (Dumitru Micu), reproşuri numeroase, unele pe bună dreptate: Paul Georgescu, Marin Preda, Gheorghe Tomozei, Ov. S. Crohmălniceanu, Radu Popescu. Lipsa de autenticitate este izbitoare. Agenții se dau în vânt după abaterile de la linia partidului. Pe de altă parte, Institutul trebuie să alcătuiască un nou Tratat de Istoria literaturii române, potrivit cu noua viziune proletcultistă. G. Călinescu nu crede că e posibil, deocamdată, aşa ceva, cercetătorii sunt antrenați pe căi improprii. „Sursele” îl denunță de accese paranoice, de „bolnăvicioasă megalomanie”, de insistența reconsiderării lui Maiorescu, elogierea lui Mircea Eliade şi Emil Cioran. Mai este denunțat că îşi însuşeşte cercetările subalternilor şi le publică sub nume personal, că şi-a ales pe sprânceană pe unii colaboratori, Dinu Pillat, Ovidiu Papadima, Cornelia Ştefănescu (pe care îi apără în fața învinuirilor de relații legionare), Liliana Fischer, Rodica Florea. Genialul histrion îşi distribuie subordonații în piesele scrise de el, are slăbiciuni erotice pentru Liliana Fischer căreia îi scrie roluri speciale (Lil) şi îi declară pasional amorul. Nici mai mult, nici mai puțin, îi cere să divorțeze de soțul ei, să se mărite cu el, iar când aceasta refuză, ba chiar divorțează şi se căsătoreşte cu altcineva, îndrăgostitul disperă şi se gândeşte la sinucidere. Ajuns într-o stare jalnică, merge în „pețit”,  pentru George, însăşi doamna Călinescu!  I. Oprişan explică alăturându-se altitudinii călinesciene: „Luând în discuție ipoteza «idealizării» cu care a fost apostrofat de unii, G. Călinescu o nega categoric, arătând că din nimic, nimic nu poate fi înălțat. Şi făcea comparația admirabilă cu statuia lui Apollo din Belvedere, care, sfărâmată, reprezintă neantul, pe când întreagă e «mai vie decât orice om viu» Întâmplarea provoacă, pe ascuns, bârfe, deliciul multora, îngrijorarea altora, iar unor tinere doamne le stimulează gelozia. Aşa se întâmplă cu Cornelia Ştefănescu care, prinsă în chingi de securitate, devine sursa cea mai zeloasă sub numele de „Maria Săndulescu”. În mai multe note subiectul principal este „criza sentimentală” a  „obiectivului”, criză care, zice, s-a răsfrânt şi asupra ei: „De astă dată, chiar de la sosire am fost întâmpinată de un neaşteptat val de sărutări. Eram aşa de uluită şi contrariată că totul mi se citea pe față.«Nici tu nu mă iubeşti, a spus acad. Călinescu, şi eşti amabilă din caritate». M-a rugat să-i spun pe nume măcar o singură dată, să-l tutuiesc. Îmi venea să râd, dar mi-era şi tare milă”. Profesorul o socotea „serioasă ca un mausoleu” şi-i admira „atitudinea corectă şi conduita morală ireproşabilă”. Nu-i de glumă, ştim însă de la el însuşi că a fi prea serios e neserios. 

Colac peste pupăză, a ieşit zvonul că Profesorul are o carte ascunsă, Ororile comunismului în România, de aceea investigațiile Securității sunt dirijate special pentru aflarea documentului cu pricina şi deloc despre Liliana, Roxana (Catargi), Jana, nepoata doamnei Călinescu. Un alt harnic turnător, uneori şi din inițiative proprii, era un „prieten” al casei, „Ştefan Dragomirescu” (alias George Muntean, cercetător la Institut). Nimeni n-a putut să afle despre misterioasa scriere, din motiv că nici n-a existat. 

Autorul – „regizor” al  senzaționalului documentar reproduce textele interceptărilor telefonice şi cu aparatură de interior, tot ce mişcă, zi de zi, ceas de ceas, de pe 15. XI. 1960 până pe 15.01. 1961. Încât îți vine să zici, împreună cu I. Oprişan, că grație acestui abject procedeu securistic,  ni-l apropiem şi mai mult pe omul G. Călinescu. Îl vedem cum tace, ce vorbeşte, cum aprobă sau respinge. „Nimeni – afară de Securitate – nu a mai urmărit existența  lui G. Călinescu 62 de zile, oră de oră, consemnând, în măsura în care se putea distinge auditiv, tot ce se întâmpla în casa Profesorului: reacțiile verbale, cuvintele memorabile, reflecțiile… Importantă e şi tăcerea clipelor de lucru.

Prin intermediul interceptărilor, luăm, de asemenea, cunoştință cu cei care-l căutau (din prietenie sau din interes), cu persoanele apropiate, sau aflăm natura relațiilor avute cu lume în integralitatea ei.

Oricât de puțin relevante, interceptările ne familiarizează cu preocupările Profesorului din perioada respectivă, cu bucuriile şi tristețile lui de moment, precum şi cu starea sănătății sale.

Din mai nimic, făcând legăturile cu ceea ce se ştie din alte surse, specialistul poate afla enorm, întărindu-şi sau relativizându-şi opiniile asupra personalității lui G. Călinescu şi într-o anume măsură, mai mică, şi a operei sale”.