Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
REVISTA PRESEI LITERARE
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008
MOZAICUL 10/2008. Apare lunar de zece ani la Craiova. Adrian Marino observa că Mozaicul este, de fapt, „seria a doua a unei reviste paşoptiste, făcute de C. Lecca” (la 1838) şi că „paşoptismul actual a reînviat prin Mozaicul. Deci, suntem într-o fază neopaşoptistă, de liberalism, de spirit critic, de europenism şi de inițiative locale creatoare”. Suntem încă într-o fază neopaşoptistă? E legată de nesfârşita tranziție românească de la comunism la „democrație”? Conceptul neopaşoptismului (național), lansat de Adrian Marino, e paradoxal în vremuri de globalizare. Redactorul-şef Constantin M. Popa se întreabă dacă mai este de actualitate neopaşoptismul (azi, când România a devenit membră UE şi NATO şi se „re-modernizează”): „În sfera culturii, să observăm că, deşi s-a discutat enorm pe tema crizei identitare, nu s-au găsit rezolvări satisfăcătoare la angoasele globalizării. Dacă proclamarea libertății de expresie a devenit o realitate, ea trebuie dublată de exercitarea spiritului critic în sens raționalist, antidogmatic, antimistic şi antiintolerant. Înfăptuirea lucrărilor de referință, de sinteză şi de documentare înaintează lent, principiul enciclopedismului trebuind a fi reactualizat. Regăsirea organicității culturii, după decenii de dictatură, cenzură şi represiune spirituală, impune acțiunea fermă de profesionalizare a domeniului prin eliminarea improvizației, superficialității, nepotismului, partizanatului politic, prin acceptarea exigențelor cerute de exactitate, rigoare, organizare, originalitate. Iată sensul alternativei la izolaționism, nivelare intelectuală, imitație pasivă, aculturație, naționalism agresiv… Poate ideologia neopaşoptistă, suspectată pe nedrept de anacronism, ar putea fi numită astăzi, când tânăra generație se implică atât de pragmatic în efortul de regenerare a spiritului românesc, restabilind o nouă relație cu trecutul, programul regenerației”. Gabriela Gheorghişor reaminteşte: «Conceptul de neopaşoptism s-a clarificat şi mai mult prin teoretizarea „celui de-al treilea discurs”, unde ideea occidentalizării individualizante apărea formulată în sintagmele „românism prin europenizare” sau „europenizare prin românism” (Adrian Marino)». Mai exact, subliniază Luminița Corneanu: «„Al treilea discurs” propunea o nouă perspectivă asupra relației dintre autohtonism (primul discurs) şi „europenism” (al doilea discurs), respectiv găsirea unei modalități de a le îngloba pe ambele într-o sinteză utilă».
LUCEAFåRUL 36. Din 29 octombrie 2008, apare săptămânal. Tot despre efectul noilor noştri „paşoptişti”… Alexandru George observă (într-un text intitulat „Definirea în colectivitate şi în globalitate”): „Unul din fenomenele care alarmează pe mulți în ceasul de față, când efectele liberalizării, ale deschiderii şi putinței de a circula au început să se simtă şi pentru noi, românii, ținuți în «lagăr» şi blocați într-un areal cultural din ce în ce mai strâmt, este proporția neaşteptat de mare a celor ce pleacă – şi o fac nu doar ca să scape, ca pe vremuri, de un regim tiranic, ci pur şi simplu dintr-o dorință vagă, dar irepresibilă de schimbare. Asistăm la o adevărată expatriere care afectează mai des energie tânără, pe cei îndrăzneți şi care se cred dotați cu talente, capacitate de efort, putere de muncă, ingeniozitate în afaceri de tot soiul”. În spiritul acestor rânduri, revista bucureşteană cuprinde în paginile ei relatări de la fața locului ale unor „îndrăzneți”, neapărat „dotați cu talente”: Gabriel Chifu, cu „câteva impresii despre Bruxelles, oraşul cu poeți” (în altă pagină a revistei apare şi „Desant poetic în capitala Belgiei”, cu lista „neopaşoptiştilor” preumblați, nesemnat) sau Horia Gârbea cu impresiile sale de la Târgul de carte de la Frankfurt. Ba chiar de la „Revista revistelor” aflăm că „România a fost bine reprezentată şi la Târgul de carte de la Goteborg” – rulându-se cam peste tot aceiaşi scriitori români „ingenioşi”, ştiți, de valoare…
STEAUA 10/2008, apare lunar. Dacă ne-am lămurit ce e cu neopaşoptiştii noştri de viitor, să vedem cine a mai fost „retrogradul” acestor vremuri postcomuniste – pe la ruşi, de exemplu. Ioan Muşlea, despre premiatul Nobel, Alexandr Soljenițîn (Nobel conferit în 1970 „pentru forța morală cu care a continuat marile tradiții ale literaturii ruse”; în 1974 Alexandrî Soljenițîn avea să fie surghiunit de KGB) – „in memoriam”: „Ciudat îmi apare faptul că des-țărarea lui Soljenițîn a produs în scrisul şi în mintea acestuia mutații de neînțeles. Orientării şi convingerilor sale anticomuniste de până la plecarea în exil, le va lua locul o preocupare aproape bolnăvicioasă pentru dezlegarea tainelor / misterelor Rusiei anilor 1914-1917, la care se va adăuga denunțarea falimentului Lumii Libere sau jelania înfricoşată în fața spectacolului dezintegrării măreței Rusii Sovietice. Reîntoarcerea sa în patrie, după 1994, nu va mai schimba nimic; Soljenițîn pare un străin, un necunoscut neînstare să mai trezească vreun interes decât în mințile nostalgicilor. Discursurile sale îmbracă pe nesimțite forme amintind un naționalism anacronic, iar miezul spuselor sale se dezvăluie ca fiind unul de-a dreptul retrograd”…
TRIBUNA /16-31 octombrie 2008, prin vigilentul publicist Laszlo Alexandru ne reaminteşte de „reacționarul” C. Noica: „Înscrierea zgomotoasă a lui Noica în Mişcarea legionară, printr-o telegramă trimisă de la Paris, în semn de protest împotriva uciderii lui Corneliu Zelea Codreanu, venea ca o continuare şi o împlinire firească a unei direcții reacționare de gândire, nicidecum ca o decizie pripită, teribilistă. Germenii naționalismului şi ai xenofobiei erau deja adânc implantați în convingerile sale”.
SUD 9-10 / 2008, apare lunar. Fiind atât de reacționar în gândire, nu se putea ca vigilenta Securitate să nu-i facă lui C. Noica „un dosar de proporții balzaciene”. C. Stănescu, din dosar: «în vara anului 1971, Sanda Stolojan, colaboratoare a Europei Libere, comunică prietenilor din țară, Noica, Paleologu, Steinhardt, intenția de a-şi petrece vacanța în România, alături de ei. Inevitabila Securitate e pe recepție şi începe să ia măsuri: de la recrutarea de ofițeri şi informatori – unii, prieteni ai lui Noica – spre locurile de întâlnire din timpul vizitei anunțate şi până la supravegherea cu „mijloace specifice” a câtorva zeci de familii din Bucureşti şi din țară, apropiate „infractorilor” potențiali». E doar o pildă.
ORIGINI / 132-133-134, număr apărut în toamna lui 2008, e intitulat „Eliade după Eliade”. Cine nu ştie că Eliade e alt proscris al adepților corectitudinii politice? Redactorul-şef Gabriel Stănescu scrie că lui Mircea Eliade „i se pun în cârcă o mulțime de vini. Cea mai gravă e opțiunea de tinerețe pentru dreapta sau extrema dreaptă. Mişcarea legionară, în limitele fixate de Corneliu Zelea Codreanu, milita însă, spre deosebire de fascism, bolşevism sau hitlerism, pentru o revoluție spirituală, pe fondul unei spiritualități ortodoxe, fără a accede la impunerea în arena socială a unui program politic”… În condițiile în care (spune Ştefan Stoenescu, în altă pagină a revistei): „Legionarii n-au fost clasificați de Tribunalul internațional de la Nurnberg drept criminali de război. Drept care căpeteniile lor (puțini dintre ei rămaşi în viață) nu au compărut în fața acelei instanțe”… Dar te poți pune cu moraliştii de azi?
PRO SAECULUM 51, octombrie 2008, apare la două luni. Apropo de exil, de indezirabil, de „legionar” şi Securitate. Scrie Ionel Necula: „Probabil că dintre emigrații români la Paris, Emil Cioran dădea cel mai puțin bătaie de cap Securității româneşti. Se cumințise. După toate agresiunile îndurate de la foştii săi camarazi, care-l consideră un trădător al jurământului legionar, înțelesese să se țină la distanță de conaționalii săi; nu participa la mitinguri şi manifestări anticomuniste şi se ferea să semneze apeluri inițiate de confrații săi din exil. Înțelesese că mişcările sale din capitala Franței erau resimțite imediat de familia sa, rămasă ostatică la Sibiu, la discreția aparatului securistic românesc”…
AMFITRION 3/2008, trimestrial, redactor-şef Ileana Roman. Număr dedicat „Omului din Belleville”, incomodul exilat Paul Goma – un Soljenițîn al românilor (neapărat „retrograd”), nu? Îi citez pe Liviu Cangeopol: „Ignorarea lui Goma este pentru români elixirul care le prelungeşte boala, drogul care îi ajută să-şi suporte mai uşor trecutul falsei glorii şi prezentul dezonorant al mizeriei”... şi pe Magda Ursache: „Fără teamă de castranta corectitudine politică, Goma nu-i indulgent (eşti indulgent, ai parte de indulgență/e) cu nimeni, mai ales cu aceia care-şi folosesc rău-deliberat-memoria”…
Liviu Ioan Stoiciu
LUCEAFåRUL 36. Din 29 octombrie 2008, apare săptămânal. Tot despre efectul noilor noştri „paşoptişti”… Alexandru George observă (într-un text intitulat „Definirea în colectivitate şi în globalitate”): „Unul din fenomenele care alarmează pe mulți în ceasul de față, când efectele liberalizării, ale deschiderii şi putinței de a circula au început să se simtă şi pentru noi, românii, ținuți în «lagăr» şi blocați într-un areal cultural din ce în ce mai strâmt, este proporția neaşteptat de mare a celor ce pleacă – şi o fac nu doar ca să scape, ca pe vremuri, de un regim tiranic, ci pur şi simplu dintr-o dorință vagă, dar irepresibilă de schimbare. Asistăm la o adevărată expatriere care afectează mai des energie tânără, pe cei îndrăzneți şi care se cred dotați cu talente, capacitate de efort, putere de muncă, ingeniozitate în afaceri de tot soiul”. În spiritul acestor rânduri, revista bucureşteană cuprinde în paginile ei relatări de la fața locului ale unor „îndrăzneți”, neapărat „dotați cu talente”: Gabriel Chifu, cu „câteva impresii despre Bruxelles, oraşul cu poeți” (în altă pagină a revistei apare şi „Desant poetic în capitala Belgiei”, cu lista „neopaşoptiştilor” preumblați, nesemnat) sau Horia Gârbea cu impresiile sale de la Târgul de carte de la Frankfurt. Ba chiar de la „Revista revistelor” aflăm că „România a fost bine reprezentată şi la Târgul de carte de la Goteborg” – rulându-se cam peste tot aceiaşi scriitori români „ingenioşi”, ştiți, de valoare…
STEAUA 10/2008, apare lunar. Dacă ne-am lămurit ce e cu neopaşoptiştii noştri de viitor, să vedem cine a mai fost „retrogradul” acestor vremuri postcomuniste – pe la ruşi, de exemplu. Ioan Muşlea, despre premiatul Nobel, Alexandr Soljenițîn (Nobel conferit în 1970 „pentru forța morală cu care a continuat marile tradiții ale literaturii ruse”; în 1974 Alexandrî Soljenițîn avea să fie surghiunit de KGB) – „in memoriam”: „Ciudat îmi apare faptul că des-țărarea lui Soljenițîn a produs în scrisul şi în mintea acestuia mutații de neînțeles. Orientării şi convingerilor sale anticomuniste de până la plecarea în exil, le va lua locul o preocupare aproape bolnăvicioasă pentru dezlegarea tainelor / misterelor Rusiei anilor 1914-1917, la care se va adăuga denunțarea falimentului Lumii Libere sau jelania înfricoşată în fața spectacolului dezintegrării măreței Rusii Sovietice. Reîntoarcerea sa în patrie, după 1994, nu va mai schimba nimic; Soljenițîn pare un străin, un necunoscut neînstare să mai trezească vreun interes decât în mințile nostalgicilor. Discursurile sale îmbracă pe nesimțite forme amintind un naționalism anacronic, iar miezul spuselor sale se dezvăluie ca fiind unul de-a dreptul retrograd”…
TRIBUNA /16-31 octombrie 2008, prin vigilentul publicist Laszlo Alexandru ne reaminteşte de „reacționarul” C. Noica: „Înscrierea zgomotoasă a lui Noica în Mişcarea legionară, printr-o telegramă trimisă de la Paris, în semn de protest împotriva uciderii lui Corneliu Zelea Codreanu, venea ca o continuare şi o împlinire firească a unei direcții reacționare de gândire, nicidecum ca o decizie pripită, teribilistă. Germenii naționalismului şi ai xenofobiei erau deja adânc implantați în convingerile sale”.
SUD 9-10 / 2008, apare lunar. Fiind atât de reacționar în gândire, nu se putea ca vigilenta Securitate să nu-i facă lui C. Noica „un dosar de proporții balzaciene”. C. Stănescu, din dosar: «în vara anului 1971, Sanda Stolojan, colaboratoare a Europei Libere, comunică prietenilor din țară, Noica, Paleologu, Steinhardt, intenția de a-şi petrece vacanța în România, alături de ei. Inevitabila Securitate e pe recepție şi începe să ia măsuri: de la recrutarea de ofițeri şi informatori – unii, prieteni ai lui Noica – spre locurile de întâlnire din timpul vizitei anunțate şi până la supravegherea cu „mijloace specifice” a câtorva zeci de familii din Bucureşti şi din țară, apropiate „infractorilor” potențiali». E doar o pildă.
ORIGINI / 132-133-134, număr apărut în toamna lui 2008, e intitulat „Eliade după Eliade”. Cine nu ştie că Eliade e alt proscris al adepților corectitudinii politice? Redactorul-şef Gabriel Stănescu scrie că lui Mircea Eliade „i se pun în cârcă o mulțime de vini. Cea mai gravă e opțiunea de tinerețe pentru dreapta sau extrema dreaptă. Mişcarea legionară, în limitele fixate de Corneliu Zelea Codreanu, milita însă, spre deosebire de fascism, bolşevism sau hitlerism, pentru o revoluție spirituală, pe fondul unei spiritualități ortodoxe, fără a accede la impunerea în arena socială a unui program politic”… În condițiile în care (spune Ştefan Stoenescu, în altă pagină a revistei): „Legionarii n-au fost clasificați de Tribunalul internațional de la Nurnberg drept criminali de război. Drept care căpeteniile lor (puțini dintre ei rămaşi în viață) nu au compărut în fața acelei instanțe”… Dar te poți pune cu moraliştii de azi?
PRO SAECULUM 51, octombrie 2008, apare la două luni. Apropo de exil, de indezirabil, de „legionar” şi Securitate. Scrie Ionel Necula: „Probabil că dintre emigrații români la Paris, Emil Cioran dădea cel mai puțin bătaie de cap Securității româneşti. Se cumințise. După toate agresiunile îndurate de la foştii săi camarazi, care-l consideră un trădător al jurământului legionar, înțelesese să se țină la distanță de conaționalii săi; nu participa la mitinguri şi manifestări anticomuniste şi se ferea să semneze apeluri inițiate de confrații săi din exil. Înțelesese că mişcările sale din capitala Franței erau resimțite imediat de familia sa, rămasă ostatică la Sibiu, la discreția aparatului securistic românesc”…
AMFITRION 3/2008, trimestrial, redactor-şef Ileana Roman. Număr dedicat „Omului din Belleville”, incomodul exilat Paul Goma – un Soljenițîn al românilor (neapărat „retrograd”), nu? Îi citez pe Liviu Cangeopol: „Ignorarea lui Goma este pentru români elixirul care le prelungeşte boala, drogul care îi ajută să-şi suporte mai uşor trecutul falsei glorii şi prezentul dezonorant al mizeriei”... şi pe Magda Ursache: „Fără teamă de castranta corectitudine politică, Goma nu-i indulgent (eşti indulgent, ai parte de indulgență/e) cu nimeni, mai ales cu aceia care-şi folosesc rău-deliberat-memoria”…
Liviu Ioan Stoiciu