Evocări
Gheorghe Simon
RĂNIT E RAIUL...
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2015
I. Creştetul ghețarului
Netrăitele (ll) Constanței Buzea au fost, pentru mine, o lecție de poetică asumată, precum şi Creştetul ghețarului, figurînd, mai întîi, ca titlul unui poem din volumul Umbră pentru cer, şi tot acolo găsind şi ceea ce ar putea fi înscris ca epigraf pentru întreaga creație poetică: Depind, deci exist. Paginile scrise nu sunt simple ciorne, întrucît viață înseamnă clipe trăite, clipe invariante, precum cele din Jurnalul publicat pînă acum şi în care mărturisirea e făcută o dată pentru totdeauna, fără rest, fără umbră, altfel: un jurnal ar fi o treabă prea uşoară, dacă ai avea facultatea de a-l modifica în urmă, dregînd ceea ce din capul locului a fost prost gîndit. Nu poți drege fără să simulezi. (Mihail Sebastian)
Cît de uşoară ne-ar fi viața şi cît de fascinant trecutul, dacă ne-am putea folosi de tastatura prezentului, prezent care nu poate fi atins şi, grație acestei înlesniri, el pare, de aceea, netrăit. Actul creației şi-a pierdut aura inspirației, iar întruparea imaginarului ia forma unei orgii diabolice, subminată uneori de o demiurgie simbolică, de o simulare mecanică a anamnesisului. E suficient doar un simplu click şi te trezeşti că ai în față splendoarea unui început, interfața unui absolut, fără umbra nici unui gînd.
Or, poetul e creuzetul memoriei ca entitate a omenității, în miezul ei cel mai fragil şi mai transparent, pecete princiară a Logosului, în amprenta-i unică, deşi treimică, prin înduhovnicire.
Am început să citesc, mîngîind filele cărții, pregătindu-mi sufletul ca pentru împărtăşire, şi mi-am dat seama că nu pot citi repede, din paginile albe mă întîmpină cuvinte vii, zvîcnind de puritate, dar, şi de o blîndă amenințare, prin uşoara gravitate a încumetării de a fi prezent, surprins de idee, mai mult decît de expresie, şi de pauze scurte de respirare, doar atît cît să nu-ți fugă gîndul în altă parte.
II. Copil etern
Poezia din Netrăitele(II) are durata unei clipe eterne, atît cît are timp duhul să stăruie în suflet, să se întrupeze, copil etern, în făptura unui text: Mai am de jertfit, mai am de unde jertfi,/ mai am de unde pierde-n adaos abundent,/ ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat,/ ci doar în durată Cuvîntul întrupîndu-se/ Am semn că timpul textului este/ mereu un amestec, prezent în prezent,/ nimic nu trece ca să vină, ci stă în sine/ sosit, ca în Treime în ipostaze neîntîmplat/ întîmplîndu-se. Poezia Constanței Buzea refuză dintru început îngînarea lălîie, îngăimarea emfatică, impunîndu-şi cu severitate un cod ermetic, fără false zorzoane profetice, dar, fericit încununată de iluminări metafizice, pentru a face din răsfrîngerea sufletului o cumpănire a duhului, în fața uriaşei avalanşe ditirambice, sfidătoare, mortificatoare, față de inexpresivul letal al neputinței, atît de frecvent în alienări postmoderne: Larma e de/ neîndurat unde Marea depune pe nisip texte/ efemere, fără urmaşi şi fără cititori.Cîtă/ zădărnicie!/ Lumea-i umbrită fără scăpare/ de indexul lui Dumnezeu.
Fiecare poem e o artă poetică, rotunjindu-se, prin înlănțuire, ca fața şi reversul, în combustia interioară şi culminația uluitoare, prin ceea ce are mai sfînt sufletul uman, surprins într-o clipă de maximă tensionare, un suflet ardent, ca semn al unei entități integratoare, ca fruct al imaginarului, al suferinței atroce: Nici înăuntru şi nici afară, gol rămîi/ halucinînd între lumi, pe lîngă poarta mişcată/ de-a pururi, între ai cărei stîlpi înnourați te/ aduc în ecou şi te leagănă îngeri.
Printre lacrimi şi suspine, în ultima clipă a jertfei supreme, sufletul uman, prin transfigurare, devine imun la orice încercare de sfidătoare simulare a sublimului inoportun: Copil fără naştere/ sunt la picioarele Tale. Jilțul Tău/ izvorăşte azur ce se lipeşte de buzele/ mele, goale de plînsul cuvintelor/ ce se vor naşte cu mine.
În registrul uman al pătimirii şi al ispăşirii, poezia Constanței Buzea e una a săvîrşirii, a pățirii, într-o lume în care Verbul nu-i scutit de context, de contingentul agrest: Cum Te uiți, Doamne, la mine/ cel nefăcut, plin de răni şi de/ păcatul făcutului, cu surîsul pe/ față ca desenat?/ Plîng fără răcoarea iertării/ poate pentru că n-am putut să pot,/ dar nici să nu pot n-am putut,/ m-am rătăcit într-o stare pe loc/ sub care locul se risipeşte.
III. Roua plural
Recuperate din cotidianul eminent, ca un derivat iminent, Netrăitele(II)sunt, toate, în întregul lor, o poezie eveniment, o epifanie a întregirii, a fragmentului recuperator şi nu a restului uzurpator, o poetică a revelației canonice şi nu doar una a întîmplării univoce: Niciodată după, nu printre, ci înaintea/ trăitelor netrăitele sunt. De aici se înfiripă roua plural, şi, poate, nestatornicul joc al cuvintelor care cedează în fața echivocului insuportabil, trezindu-te în abisul suprimării prin rostire: Acea teribilă relație între astfel şi/altfel, rostirea în care ți-e sete să afli, dar/nu pînă la capăt, de partea cui eşti, cărei/tagme aparții, păcatelor, faptelor bune,/proporția, insuportabilul cum. În dedublarea/păcătoasă afli averile singurătății, golul/în care substanțele nu se amestecă, şi numele/se aliază pentru a suprima un biet verb.
Prezentul, în care ți-e dat să locuieşti, devine, prin acuitatea vie a sufletului, ocazie unică, primenită prin mărturisire, întrucît poezia Constanței Buzea e o gravă, dar şi suavă, mărturie a însingurării, prin dezvăluire a ceea ce pare să ne salveze de la oroarea contenirii de a fi, precum şi de teroarea de a mărturisi, ca o adeverire înfricoşătoare a acelui Nimeni, nu atît de agresiv, pe cît e de posesiv, simulînd şi pervertind puternicia, cînd se ştie că doar prin jertfire şi prin rostire, prin iubire şi pietate, puterea purcede din putință: Aşa începi muzica morții mult înainte/ să fii părăsit la uşa muzeului unde se/ pierd lumi întregi. Aşa începi şi vindecarea (…)// Cît de prezent/erai în plutire, eu neaşteptîndu-te.(…)/ De-a pururi/ la capătul lumii trimis nenăscut, nenumit/ trupul numelui tău nu te primeşte.(…)// Dacă ar fi cu putință/ să aud vaierul umbrei, duhul ei fără somn/ de plantă ca fumul (…)A nu vedea/ vederea ta văzînd, căită repet în acel vaier/ candid, vocea ta nehrănită în vocea mea/ s-a uscat. Cuvintele încearcă să tacă arse, atrase în somnul amurgului. Sufletul tău/ în sînul cerului speră o stare de bine,/ o prefigurare, între înotători şi frunze/ eşuate, imagini ale muzicii născînd mereu/ ființa apei. Ciudate cuvinte în valuri,/ despre un trup ce nu ne aparține, încearcă/ să spună, să tacă, atrase în sorbul amurgului.
Cu adevărat protectoare şi înălțătoare, atingînd treapta desăvîrşirii, e doar poezia care nu mai îngăduie nici un comentariu, nici o divagație, fiind ea însăşi expunere, susținîndu-se, paradoxal, prin ceea ce o şi amenință, precum Verbul cuminecător, Verbul creator, care e şi conținut şi conținător: Rănit e raiul, păsările-s ținte,/ şi tu, sufletul meu de-aci-nainte,/ rabzi palid nervii putrezi de cuvinte/ şi ritmuri fără număr, rugi mişcate/ de umbre duşmănindu-se-mpăcate.
Poezia Constanței Buzea nu cunoaşte nici timp nici loc, întrucît, locuirea în cuvînt induce exilarea în cele ce nu sunt, iar risipirea clipelor, prin rostire şi zbor epifanic interior, subminează însăşi trăirea, ca întrerupere şi întruchipare a netrăitului, încît, ceeea ce pare că ne înfioară şi ne înalță, tînguitor şi sfîşietor, nu e decît o zădărnicie a precarității, precum duhul, nimbat de celeritate, face să auzim, în ecou, zvonul de eternitate: O carte deschisă, cu literă arsă, tocită. Pe mîini îmi rămîn/ pulberi vechi. Priveliştea mă înmărmureşte,/ ca între munți valea îngustă şi rîul/ misterios ca hîrtia./ Citesc neîmpăcată, mă pierd în răsfrîngeri,/ în jungle de-argint. Cu ochii tăi caut şi/ găsesc sensul cald, ca de piatră, şi tare,/ al textului./ Visare şi vrajă, ruptură şi foşnet.
Deşi pare abrupt, învăluit şi-nvălurit, rotunjit aforistic, tăios, fără a fi sentențios, enunțul poetic ne apare în toată splendoarea uimirii, încununînd suferința şi trăirea, prin nerăbdarea Verbului de a-şi configura făptura, ca imersiune în abisul textului, ca rezonanță a eternului eminescian, preamărind nimicnicia, răsfrîntă, la rîndu-i, prin reverberări semantice, mîntuitoare, în sufletul cititorului, prin sacra imunitate interioară de a surprinde ceea ce pare a-l umbri, luminîndu-l: Şi cartea-mi ține mîna pe litera amară,/ precum un sorb din sine s-ar răsturna spre/ nor – maree în oglinda ce dubla lună ține,/ liman la orbul capăt plutind istovitor./ Şi sufletul nostalgic urcînd la cer,/ coboară de şase ori pe rugul a şase prunci/ de ceară, în primăvara strictă trecînd peste/ fiord, ca steaua ocrotită mereu de micul lord./ Rămîne istovirea ochilor în imagini,/ ritm prins în destrămarea unui străvechi acord,/ adaos de splendoare cuvintelor în pagini/ silabisind vîslire la bărci de sare-n nord.“
IV.Umbră pentru cer
Netrăitele( II) poeme pot fi citite doar în răgaz, în răstimp de gînd, ca o îngînare de ecou tîrziu a ceea ce e mai viu în ființa uzurpată, prin chiar transfigurarea ei, ratată. Recitate, aceleaşi poeme, ar avea timbrul vocii lui Emil Botta, iar, configurate, pe un portativ imaginar, ar grava şi mai înalt căderea sunetelor, din Arta fugii, repercutate: Acum se-alege-i a fi ori a nu fire. Cît Dumnezeu/ topeşte-n cristelniță un Nume, şi Mirul, Cruciu/ lița Botezului curat. Acum se-alege drumul cel/ fără regăsire, din mila Lui în veci alunecat.// Să mă conving că nu-mi semeni, semănătorule,/ fața ta din întuneric să absoarbă tot albul. Fața ta, nu cuvintele să-mi arate ce nu vrei să/ aflu.Între noi, timp iluzoriu ca praful în moară./(…) Dar se petrece şi altfel. Mîna ta e odihna pe care/ o caut. E un semn somnoros între semne. Cu fluturi/ în frunte timizi căutăm lumina ferestrei.Vîntul/ bate, afară, din vrăbii. Bate din vrăbii.
Între timp, am citit mult cîte puțin, surprins, fericit, singur, însuflețit de ardoarea şi îndurarea celei care nu s-a sustras încercării şi încumetării de a mărturisi, ci doar s-a smerit. M-au însoțit acuratețea imaginii poetice, cleştarul ideii care submerge, sugerînd solemnitate, dar şi o persistentă lumină neînserată, sporind miezul fragil ca o entitate ce îşi pîrguieşte făptura în nerăbdarea rostirii, precum şi o cumpănire pe marginea abisului, cînd, imaginîndu-ți-l doar, devine indicibil, la limita suportabilului, aşa cum ceea ce se întrevede e o mai cumplită vedere a ceea ce nu se vede: Din mîntuirea cît cerul/ gust doar ideea umbrei unei ființe/ ce plînge uscat. Imaginea, cum de mi-e/ plină de răni şi de păcatul făcutului?/ Plîng plîns neascuns, ci el nu se vede.
Răpus, prin surprindere, şi lămurit, prin răsfrîngere, sufletul omului e supus unei crîncene încercări. Anihilat, prin cultul unei corporalități agresive, substituit unei fantasme a încorporării anonime, sufletul nu mai poate fi părtaş unui virtual seducător, nemaifiind semnul întrupării şi nici confirmare a duhului, sufletul s-a refugiat pe un tărîm, de unde, pînă mai ieri îl contemplam, acum ni se arată mutilat, desfigurat, amputat, şi mai grav, supralicitat, devenindu-ne duşman nevăzut, promovat pînă la exaltare, prin imaginarul metamorfic, posesiv: Ca foc ce umblă pe zăpadă/ cu grijă a nu degera,/ vin împreună la spovadă/ cu sufletul albind în ea./ Vin ostenită de primejdii,/ vin cu greşeli şi cu păcate,/ caut cuvintele nădejdii/ şi nu le aflu pentru toate.// Asurzitoare ca un clopot/ cu dangăt dublu viața mea,/ mă rog să pot şi simt că n-o pot/ nici amăgi, nici mîngîia./ Greşelile ca năduşeala/ Mă ruşinează, mă vădesc./ Vin, Doamne, stinsă de sfială/ la tronul Tău duhovnicesc.
Şi iată acum prefigurarea sufletului senin, suflet răvăşit în pretutindenea unei privelişti transfigurate: În spatele casei, pe acoperiş,/ îngerul fiului îşi strivea aripile/ stînd singur şi încercînd să-ndure/ seninul, cu ochii deschişi.// Durerea aceea/ el n-a mai simțit-o demult,/ durerea aceea el nici n-a mai căutat-o,/ durerea aceea soră cu desfigurarea/ care se-ntîmplă în zile senine, albastre,// cînd fiul devine deodată ascultător,/ şi se duce în spatele casei, care nu mai/ există, strivindu-şi umbra de acoperişul/ care nu mai există, desfigurat încercînd/ să îndure seninul, care nu mai există.
Sufletul rămîne undeva, dislocat în paragina uitării, împovărat de mutilarea aprigă a ființei, răsfrîngîndu-se în agonia imaginii, a unei imagini fracturate, aşa cum loc nu mai înseamnă locuire, aşezare, statornicie, ci înlocuire şi substituire, prin clipire, însuflețire a nimicului, surpare a clipei în precaritate, solemnă doar prin moarte: Şi mie mi-e sete de repaos/ şi îi înțeleg aproapelui meu setea./ Miezul lumii e putred, întregul distrus./ Are un plan meschin cel ce zice trist/ După mine Potopul! Bolnav în situații-/ limită.Rămîne cu vinovăția fragmentul./ Impasul, de partea cui? Nu se rezolvă nimic/niciodată.(…)/ Şi ca o frază isterică lumea,/ neoprită de nimeni la punct. Setea de absolut/ s-a uzat, poezia despare, se stinge.Cîtă/ nebunie manifestă în peisajul disperat./ Orice text continuă să-şi consume combustia/în sine, fără autor, fără glorie, fără urmaşi,/ fără cititor. Unde să fie dus ca să fie/ corect descifrat? Poate numai în sus…
Într-un alt registru de lectură, Netrăitele(II) sunt semnul jertfei rostite, împărtăşite prin cuvinte vii, depotrivă asumate în pragul frîngerii interioare, ca răsfrîngere a luminii sfîşiate şi sfîşietoare, o metafizică a disjungerii, ca adumbrire neîndurătoare. De departe, din departele ocrotitor, din pretutindenea mîntuitoare, se întrupează aproapele, însoțitor, ca primejduire a mărturisirii, în fața avalanşei seducătoare a lumii, ca un text revelat, dintr-un palimpsest erodat: Locul amînă, timpul sufocă/ locul înveleşte semnele.// Timpul geme, locul tace şi rabdă,/ timpul ia în derîdere.// Locul intră în ou, timpul umbreşte/ oval locul murind.// Dacă poți vorbeşte-mi/ fără să te înclini.// Tu cu mine vorbind/mă ridici la cer.// Acum aştept să se-ntîmple, atunci/ în cutremur, acum în polen mă zbat.// Atunci înmărmurită, acum în/ singurătate, atunci în singurătate.
V.Copil fără naştere
Neiertătoare cu sine, Constanța Buzea, suavă în asprime, pe cît de fragilă în conjecturi diafane, îşi supune sufletul unei duble transfigurări: cît, din ceea ce rostesc, are şi puterea unei mărturisiri fără rest, şi, cît, din neputința îndurării pînă la capăt, are şi transparența, relevanța, unei elucidări. Grație acestei răspîntii, calea de urmat, singura, nerătăcitoare, dar şi inevitabilă, e calea sufletului, a Verbului întrupat în poezie, ca o litanie în care suspină duhul jertfitor, ca o regăsire a întregului neînrobitor, purtînd nimbul imponderabilei însuflețiri: În fața Mării singure am compus/ un text ca din memorie. Din resturi de/ suflet jertfit. Un text de nisip, uşor de/ şters cu talpa şi de abandonat.Luna fiind/ la locul ei printre nori, şi Dumnezeu din/ cer cu fața întoarsă de la mine. Cum să/ mi-l cer îndărăt? Cum, Mării ca unei oglinzi?/ Fatalitate din care a continuat să mă/ sfideze apăsat, din toate părțile.(…)/M-am amărît. Mîhnirea şi/ plînsul, şansa pierdută într-o încăierare/ de nimic, şi sufletul cel bun distrus./ I-am găsit pe țărm trupul într-o încăierare/ a păsărilor de pradă. Nici nu bănuiam/ că suferința crescuse în mine ca un alt făt, /ca un copil de pedeapsă, agresiv, revanşard, aşa/ cum mi se pare şi cum devine iar şi iar,/ împotriva cumințeniei şi ascultării.
Se înşală cine crede că pomenind pe Dumnezeu a păşit, ispăşit, pe tărîmul mirific al îndurării, cînd, de fapt, eşti mai mult ispitit de riscul simulării, precum e curată impietate să-l abordezi pe Creator, consimțit doar în clipele faste, punînd în pericol şi în gravă derută sensul creației, cum se întîmplă în jocul teribil de fascinant dintre putere şi putință, sau, în şi mai captivantul proiect de a surprinde ceea ce survine, prin iubire, ca imprevizibil, firesc. Prin tot ce i se arată, ca întrupare şi nu doar ca viziune, Constanța Buzea scrie aşa cum respiră, răpusă fiindu-i viața doar prin ficțiune. De aici, poate, netrăirea, ca întrerupere, sacrificare, şi, de neiertat, gestul incriminator al pruncuciderii, precum, copil fără naştere, pare a fi orice poem, mai mult remuşcare decît resemnare, în fața morții, pe care, din nepricepere sau din prea iscusită simulare, o sfidăm, pe cînd viața e lacrimă, e larmă, e rouă, în răcoarea unei inspirate înfieri, a întîmpinării Verbului pe calea solitară a unei însingurate transfigurări: Albi în iarbă, culcați în iarbă,/ cu nori pe față, nevinovați căutînd/ Inainte de gîndul găsirii./ Sub iarbă, pămînt, sub nori trist şi umed/ pămînt./ Între cele pierite, deodată, cuminți/ şederea, dormirea. Dormirea, şederea/ celor fără de somn şi fără de stare,/ iubire fiind, căutare fiind, înainte de/ gîndul găsirii gîndind.
Creație şi trăire a celor create, lucrare a duhului şi iluminare prin har, ca dezvăluire a tainei, survenire a luminii interioare, aflîndu-te, suspendat, în văzduhul aureolat, cu laur viu, creştetul ghețarului, încununat, poezia Constanței Buzea înseamnă mărturisire a ceea ce nu poate fi ascuns vederii şi supunere față de ceea ce nu se discerne, decît ca expresie a puterii, ca virtual al împuternicirii.
Prin Netrăitele (II) clipe, poeta Constanța Buzea retrăieşte poemele înmiresmate de duhul prefigurării, făcînd cu putință ca Verbul sacrificat să se întrupeze, copil fără naştere, înveşnicit deopotrivă şi de împreună cu Sacrificatorul.