POETUL ÎN BAZARUL TEXTUAL SAU LUMEA DE HÂRTIE A LUI IOAN FLORA

Însă Ioan Flora, poet cu o dublă ascendență artistică, română şi iugoslavă, a adus, în sânul generației sale, o configurație cu totul specială a raporturilor creatorului cu propriul discurs. Această configurație rezultă dintr-o înțelegere diferită, față de ceilalți componenți de frunte ai generației sale, a rolului şi rostului poeziei, ca act de limbaj şi ca stare de existență, dar şi dintr-o situare aparte în raport cu tradiția poeziei şi cu modelele postmoderne în vogă la momentul debutului său. Astfel, Flora mizează pe o continuitate cu modelele anterioare – în primul rând, cu Nichita Stănescu, din poezia românească, şi cu Vasko Popa, din cea sârbă –, în locul obişnuitelor rupturi şi contestații, dar şi pe o asumare curajoasă a unei poetici personale, distincte în raport cu poetica de grup a generației sale.

Intertextualitatea – procedeu predilect, cum spuneam, al poeților postmoderni – are drept referent, la Ioan Flora, nu modalități şi discursuri culturale, ci tezaurul cultural anonim, implicat arhetipal în lexic. Din acest uriaş Lexicon al limbii române, Ioan Flora culege, după o regulă care doar pare (dar nu este) asemănătoare suprarealiştilor, elementele ce alcătuiesc, vers cu vers, un imens bazar textual, în care poetul este deopotrivă prezent (actor al propriei sale piese) şi absent (regizor al ei).

Un cronicar liric al absenței

 

Problematica prezenței/ absenței poetului în/ din propriul său discurs capătă, spuneam, valențe particulare în opera lui Ioan Flora. Biologic, un optzecist, Flora şi-a creat o poetică proprie, în care intră multe elemente străine textualismului, parodiei şi pastişei, care definesc, de regulă, discursul generației sale. Nu îl preocupă nici elegia minuțioasă – şi vag ironică – a chiuvetei, nici epopeea tandră a expresului de navetişti. Referentul poeziei sale este însuşi limbajul. Mai exact spus, limbajul mort, tezaurizat în Dicționar ca într-un sarcofag antic sau, dacă vreți, ca într-o piramidă de cuvinte: „ Faimoase dicționare, savante enciclopedii!// Limbi vechi, bolovănoase, abrupte,/ limbaje tehnice, limbaje secrete,/ codri de sinonime,/ expresii şi locuțiuni.// Moarte bună, moarte în suflet,/ unghi mort,/ timp mort, cumplit, dureros, înverşunat,/ molimi,/ victime şi asasini,/ viață fără de moarte.// Moarte fizică, limbă moartă,/ limbă de aur, de şarpe, de miere,/ limbă scurtă, țepoasă,/ limbă de foc,/ urmele paşilor tăi pe zăpadă.// Limbă lăsată cu limbă de moarte.” (Dicționare/ enciclopedii)1.

Față de acest referent, întâia condiție a poetului, spune critica literară, este cea a cronicarului2, care evocă o realitate moartă şi împietrită, pe care o dezgroapă cu scalpelul scriptorului-arheolog. Poetul îşi asumă programatic condiția de cronicar, de scriptor neutru al realității, chiar din titlul unuia dintre primele sale volume, care se numeşte, transparent, Fişe poetice (1977). 

Ipostaza de cronicar pe care o arborează, uneori, poetul este echivalentul  absenței sale din propriul discurs. Un discurs impersonal, împietrit în cuvinte, în fața spectacolului atroce al istoriei: „ La Fabrica de confecții Stalin, din strada Stalin, din oraşul Stalin, izbucnise, în luna Stalin a anului Stalin, Marele Incendiu Stalin. Pompierii de la Asociația pompierilor voluntari Stalin sosiseră cât ai bate din palme cu roşiile lor vehicule Stalin, cu nemărginitele, cu feericele, cu voluntarele lor furtunuri şi căşti Stalin şi reuşiseră să stingă în timp record Marele Incendiu Stalin. Elevii de la Şcoala generală Stalin, din cartierul Stalin, din Piața Stalin, înmânaseră mai apoi, îngenunchind până la pământ, vajnicilor pompieri mari buchete de trandafiri şi garoafe.// Era o atmosferă de reală însuflețire Stalin şi-n ochii trecătorilor apăruseră scânteind uşoare şuvițe de lacrimi.” (Lupta voluntară a pompierilor cu incendiul)3. 

Cronicarul apare, de fapt, ca ipostază, atunci când poetul, doborât de aspirația către starea originară din care se naşte poezia, renunță la căutare. Este momentul în care discursul consemnează sec, ca un proces-verbal, obiectele din care se compune realitatea secundă a limbajului, aşa cum apare ea în „inventarul” impersonal al aceluiaşi atotputernic Dicționar. Condiția cronicarului se apropie, în această moment, de aceea a corului din tragedia antică. Ca şi acesta, cronicarul-absență este mesagerul unui regizor: destinul, în primul caz, poetul în cel de-al doilea: „Focul grecesc purtat de asini,/ alcoolul, gazul, oțetul, torțe purtate de om sau stafii,/ catâri, bivoli, câini, pisici, şobolani cât muntele,/ bombarde, cerbotane, scopete,/ nave de acostare,/ nave aruncătoare de caratele, spărgătoare de vase şi cetăți,/ smoală, sulf, mărăcini şi câlți, şoareci incendiari,/ vinul, păcura, uleiul,/ arme fierbinți deşertate în viscerele inamice.” (Medeea şi maşinile ei de război)4. 

O adevărată artă poetică a violenței lexicale ne întâmpină în Medeea şi maşinile ei de război, volum care îngemănează toate cele trei ipostaze pe care critica i le atribuie poetului Ioan Flora: cea de cronicar, cea de insurgent şi cea de alchimist5. O artă care îşi află un corespondent îndepărtat în poetica Blestemelor argheziene şi în ceea ce Nicolae Balotă numea „noaptea valpurgică a Florilor de mucegai”6, mai degrabă decât în textualismul postmodern. Renunțarea la metaforă şi la stilul înalt, caracteristice poeziei generației ’80, nu se traduc, în opera lui Flora, prin abordarea unui discurs „fotografic”, glosând pe marginea obiectelor identificabile, cu tot bagajul lor poetic, în realitatea înconjurătoare, ci prin identificarea impersonală a poetului cu Lexiconul. Realitatea pe care o consemnează discursul poetic este una a cuvintelor, nu a lucrurilor. Pe cale de consecință, lumea poetului este o lume de hârtie. Cum la alcătuirea ei nu prezidează nici o regulă, în afara stării de poezie a autorului, această lume de hârtie are înfățişarea multicoloră şi cuprinzătoare a unui bazar.

 

Violență lexicală şi insurgență stilistică 

 

În raport cu bazarul textual al propriei scriituri, ipostazele prezenței poetului se configurează sub masca insurgentului, respectiv a alchimistului (conform terminologiei propuse de criticul Srba Ignjatovi?, primul exeget al operei lui Flora). 

Ca insurgent, Ioan Flora răscoleşte latențele violente ale lexicului, prin aglutinarea lexemelor din sfera semantică a armelor şi a războiului: „Aici discursul virtual se întrerupe brusc/ şi inexplicabil,/ exact cu un deceniu în urmă./ Aici/ acum, la transcrierea sa neutră şi bine temperată,/ bombardiere B-52, Mirage şi Jaguar,/ Harrier, F/A-18, F-117/ brăzdează cerul, însămânțând/ cu cele trei rânduri de dinți ai şarpelui lui Marte/ pământul meu natal,/ Cum ar reîntemeia Theba.// Privesc prin peretele de fum înspre/ ceea ce ar trebui să văd cu ochiul liber:/ înspre caii arşi din marginea câmpiei, înspre caii/ cu câte şase gheare de corbi argintii/ înfipte-n laringe, zăriți de mine în visul visat ieri de mine.// Şi nu mai apuc cu dreapta ceainicul fosforescent/ de pe masă şi nu mai dau să torn în ceşti/ obişnuita licoare.” (Aici discursul se întrerupe brusc)7. Gestul din finalul acestui fragment sugerează şi o deconstrucție a limbajului liric, până la readucerea poeziei la stadiul ei originar: de rostire mistică a unui logos primitiv, încărcat de denotații şi de „înțelesuri secrete”.. 

Insurgența sa este, evident, un act de rebeliune față de o întreagă tradiție a poeziei moderne, lirică prin definiție, interesată de metaforă şi de stilul înalt. Poetul devine un aed al dezordinii, un autor de bestiarii livreşti şi un explorator neo-expresionist al spaimelor inconştientului (Moartea, Războiul), tezaurizate de limbaj: „Apă, aer, gheață, pământ. Gheață, pământ, apă/ şi aer,/ frigul neutralizând efectul nefast/ al solariilor,/ răceala mântuind continente întregi de bioxid/ de carbon// Cam acesta ar fi mecanismul supraviețuirii noastre,/ ne avertizează îngrijorați specialiştii,/ încă o imprudență, o simplă zvârcolire/ de coadă industrială în apele împietrite ale Nordului/ ar echivala cu o catastrofă planetară în toată regula.// Dar mai e şi bicicleta ecologică, ehei!/ Bicicleta deşănțată şi aproape defectă,/ adăpostind galaxii întregi de aer nealterat/ în pneurile sale subțiri, strecurându-se ca o gheară de guşter/ prin cotloanele ființei noastre/ supuse, dar veşnice.// Apă, aer, gheață, pământ, bicicleta ecologică/ drept animal al viitorului,/ reglând cu blana sa pufoasă mersul pe jos, sărutul/ globulelor roşii şi albe,/ doza de iubire dintre/ eu şi tu.” (Bicicleta ecologică)8.

După cum au subliniat şi alți critici, condiția de insurgent pe care şi-o asumă poetul propulsează discursul în zona tragicului, chiar şi atunci când spaimele care împing la revoltă sunt cele mărunte, personale, dacă nu de-a dreptul fiziologice. Flora este revoltat de precaritatea condiției biologice a poetului, în raport cu eternitatea Lexiconului, a realității conținute în limbaj: „Umblu pe Calea Victoriei cu un mort în brațe./ Prietenul din fotografie avea şi el atunci/ o farfurie şi un pahar cu apă în mâini, scrutând/ prin ochelari uşa cu tocuri înalte/ (de la ieşire? de la intrare?)./ Paharul suie până-nspre nodul pentagonal al cravatei/ albastre.// Umblu pe Calea Victoriei cu un mort în brațe./ Ce moale-i covorul de frunze călcate-n picioare,/ ce frig, chiar dacă nu e o zi geroasă.// Umblu pe Calea Victoriei cu un mort în brațe.” (Calea Victoriei)9. Revolta sa, iată, ia adesea şi chipul ironiei, care este o formă de asumare prin detaşare şi de prezență prin absență.

De mare efect poetic este sinceritatea căutării oarbe, a cunoaşterii în cerc, în care se angajează poetul, atunci când nu se revoltă ironic împotriva spaimelor inconştientului. Nici o bravadă, nici o fanfaronadă, nici o ipostază artificială. Poetul ni se livrează, limpede şi curat, înveşmântat în giulgiul spaimelor sale existențiale: „Iarăşi îi vuiau tâmplele, palpitații puternice, crampe la stomac./ Chiar dacă nu lupta cu nimeni, el se simțea azi învins,/ mâine neînvins,/ pământ pururi negru./ Odaia miroase a usturoi şi a naftalină, obrajii lui viorii reflectați într-un ciob de oglindă,/ cubul sau ceasul de sticlă de pe masă,/ o mereu aceeaşi natură, mereu altcineva se îndoieşte/ de aproape orice.” (cum să se spulbere ceva care este)10. Fantasmele care îi bântuie coşmarurile şi declanşază intruziunea poetului revoltat în propriul bazar de hârtie sunt Memoria – Memoria asasină se intitulează un poem11 – şi, mai ales, Limita. Limita realului şi a poeziei deopotrivă: „Vai, ce calamitate! Ce apropiat sfârşit de lume!/ Nu mai ai ce scrie de atâta scris,/ avertizează o inscripție babyloniană/ de acum câteva mii de ani./ Iată la ce duce progresul comunității umane!/ Ce uneltire, ce josnicie, ce vară nefastă!// Vai, ce calamitate şi această planetă a noastră:/ singură şi clocotindă,/ melancolică,/ mecanizată, furioasă, ridicolă,/ numai beton şi ghişee,/ fără şira spinării şi fără limbă,/ fără un program comun de dezvoltare.// Ce trădare,/ ce criză de clar de lună,/ de motive mitologice,/ de patimă şi curaj,/ de cer,/ de aer,/ de iubire, de metafizică, de neant!// Până şi versurile ni se lipesc de cerul negru al gurii/ şi cu ce mai bandajăm atunci/ această, cea mai frumoasă dintre lumi?/ Cu câte perechi de mănuşi apucăm piatra gălbuie/ şi inscripția în cauză/ şi la ce oră o postăm în fața Universității,/ la ce oră o prindem în cuie de scoarța galaxiei,/ ca pe-un strigăt,/ ca pe-o banderolă albastră?// Cât de nefastă şi-această planetă a noastră:/ zeci de mii de morți subnutriți la minut/ şi mai ales/ epuizarea până la sânge a temelor poetice.” (Planeta nefastă)12. Insurgentul Flora este, fără discuție, un mare poet tragic şi chiar, cum sublinia un exeget, un metafizic.

Sentimentul „golului infinit” accentuează, cum scrie Valentin F. Mihăescu, „viziunea clară a poetului relativă la epuizarea unor teme”, observând că „această carte (O bufniță tânără pe patul morții – n.m./ R.V.) este căutarea energică a unor noi formule” şi „o culegere de tranziție spre ceva cu totul diferit”13. Iată de ce insurgența sa se manifestă deopotrivă asupra realului şi livrescului, asupra istoriei şi a istoriei formelor (şi formulelor) poetice. Prezența poetului se manifestă vizibil în deconstrucția formelor desuete şi reciclarea stilurilor tradiționale. Flora, excelent cunoscător al teoriilor moderne ale poeziei şi discursului poetic, se referă la acestea cu suspiciune şi chiar cu ironie. Refuzul metaforei transformă textul poetic într-un soi de criptologie, lectura presupunând o barochistă decodare dinspre „poanta” finală înspre structurile interne ale textului, după o formulă, însă, mereu schimbătoare, de la poem la poem. Poezia rezidă atunci în nichitiana stare de poezie, pe care poetul o induce, cu mijloace specifice artei şamanului, cititorului.

În acest punct, ipostaza de insurgent a poetului se întâlneşte cu cea de alchimist.

 

Alchimia discursului şi metafizica Lexiconului

 

Ca alchimist, Flora reconstruieşte un lirism impersonal, de factură postmodernă, amestecând în alambicul discursului „esențe” care, prin contextul cultural pe care îl poartă, şi-au pierdut inocența şi, din această cauză, nu mai pot să comunice stări de spirit personale, devenind simple spectre ale limbajului. Alchimistul nu vizează, astfel, instituirea unei noi ordini, prin discurs. El nu tinde către crearea unei noi „substanțe”, prin sublimarea celor existente, ci către sporirea – cvasi-blagiană – a dezordinii. Poetul-alchimist este atras de fantasma regăsirii stării de dezordine a limbajului originar, pe care tocmai logos-ul a risipit-o, impunându-i o ordine de factură totalitară, pe care conştiința postmodernă o refuză.

Iată cum ar arăta, în imaginația alchimistului, dicționarul ideal: „Apa vie şi apa moartă sau Puterea de a face bine şi rău./ Cuvinte crunte sau legături cu giurământ./ Ieşirea puilor din pântece sau Ocara carea peste voie vine./ Descântecul bâiguirii sau Cuvântul şi lucrul făcut/ pe taină şi peste ştiința altora./ În lumină ponegrit – În adevăr, în dreptate nerecunoscătoriu.// Hios sau Ostrovul care naşte copaci cum alții în lume nu se află./ Chipul nezugrăvit sau Sfânta năframă./ Mugurul pădureț în hultoană, Cuvântul rău în inima bună./ Inima omului, Rătundzala pământului./ Lipsa nespuselor lumini – Lipsa privelii frumoşilor ochi./ Vinerea sau Steaua ciobanului, carea întâi răsare./ De sus în prăpastie căderea – Din mândrie trecerea în ocară.// Groaza datului cuvânt sau Chizăşiia pentru datorie./ Piei de jder cu țărnă albă sau Blane de sobol şi pungi cu arginți./ Chip de om cu chip de om a vâna,/ Voia cuiva cu bani a plini ori a întoarce./ Gura tartarului, Nesațiul lăcomiii./ Punerea urechii spre ascultare sau A audzi cât şi ce ți se dă.// Chipurile bodzilor sau Mulțimea strâmbătăților./ Potecile până înspre ziuă închise,/ Porțile Cetății încuiate peste noapte,/ Fațele a-şi schimba, vicleşugul a-şi muta,/ Neştiința întoarcerii firii înspre bine./ Cucoşul în vărvul turnului, carile după vânt să întoarce sau/ Cela ce după vreme îşi mută/ voia şi prieteşugul.” (Dicționar ieroglific)14. Splendid exercițiu de îndemânare şi reverențioasă parafrază la scara Istoriei... lui Cantemir, poemul citat este, în sine, un act alchimic de limbaj, deoarece suitele de echivalențe, care la ilustrul înaintaş erau menite să ghideze (dar şi să încurce!) decodarea semnificațiilor simbolologice ale textului, la Ioan Flora nu alcătuiesc, împreună, nici un înțeles. În afara, desigur, a stării de poezie pe care ne-o creează splendidul joc prin straturile istorice ale limbii române. Neajunsul limbajului se converteşte, astfel, în prea-plinul poeziei, aşa cum chimia modernă s-a născut, de fapt, din eşecul alchimiei medievale.

Alchimistul Flora e conştient, însă, spre deosebire de alchimistul medieval, de imposibilitatea demersului său, de insuficiența mijloacelor de a atinge Absolutul: „Tu strecori printre degete cele douăzeci şi şapte/ de mărgele turcoaz dintr-un şirag circular, imaginând/ o gaură neagră într-o lume ideală,/ întorci pe toate fețele silogismul cu pasărea necămilită/ sau cămila nepăsărită/ (Ave, palatinus Moldaviae! Ave!)/, stârneşti volbură în Cetatea Epithimiei, înghețul.// Mi se scurg/ printre degete mătănii de piatră seacă şi aştept/ să ningă./ Povârnişuri sinucigaşe se-nghesuie la geam;/ e clipa când se îngână ziua cu moartea şi limba spre/ închipuirea cuvântului/ nu se mai ajunge.” (Când se îngână ziua cu moartea)15. Prezența alchimistului nu se revelează numai prin apariția persoanei I în discurs, ci şi sub haina altor „personaje”: tu sau altcineva. Poezia alchimică îşi înstrăinează până şi creatorul, ceea ce i-a făcut pe unii comentatori să vorbească de obiectivitate şi chiar de verism. Eu aş prefera să vorbesc de o originală kenoză lirică, în care prezența poetului se întrupează, tremurător, din fumurile alambicurilor în care „fierbe” limbajul: „ Promiscuități, invective, căscaturi cu gură de ştiucă,/ ochi albaştri uşor galvanizați şi privire viorie, mahalaua spirituală,/ scoruşul cu o sută de vârfuri întunecând/ lumea fizică şi restul./ Uneori, el iscodea cerul văratic şi, deci, incert,/ stabilind relații (chiar dacă fanteziste) între mişcarea stelelor/ şi scheletele de diamant ale unor dinozauri minusculi/ de prin Arizona;/ îi vuiau tâmplele, palpitații puternice, crampe la stomac.// Cărți grele, cu colțuri zdrelite, legate în piele de Cordoba;/ părea palid, cu fața trasă, dar asta se întâmpla/ de fiecare dată când pe cer se ostoiau până şi ultimele dâre de lumină./ Să stea cu zilele în bătaia soarelui,/ măcinat de arşiță, să-i ațină (cui?) calea,/ să tune, să fulgere, citându-l, regândindu-l/ mereu pe altcineva./ Fața lui proaspăt bărbierită,/ în nici un caz despre aceeaşi lume, proiectată violent/ în trecut, dar poate că plouă, acea ploaie/ care face ca totul să pară încremenit şi departe,/ surparea reperelor, nevoia imperioasă de moralitate,/ punerea în pericol a propriei vieți interioare;// surpat într-un timp care vine rar, bântuit/ de o conştiință postistorică,/ la douăsprezece fix, el se urnea din loc.” (Din altcineva se întrupează eu)16.

 

 

În loc de concluzie

 

Acest joc al prezenței/ absenței poetului din universul său de hârtie este semnul unei conştiințe ultragiate a limitelor poeziei, ca act de limbaj şi, totodată, ca stare de grație a ființei. Când insurgentul oboseşte de atâta prezență într-un univers în care totul pare tocit, obosit de prea multă folosință (căci ce altceva este memoria limbajului?), alchimistul îi ia locul, în încercarea de a spori, fie şi empiric, înțelesurile ascunse. Cum şi această tentativă este sortită eşecului, poetul se retrage în absența pluri-semantică a discursului cronicarului: un cronicar al propriei absențe, dintr-un bazar de hârtie tot de el inventat.

Până la urmă, deci, prezențele şi absențele poetului sunt un ritual al tragicului condiției poeziei, într-o lume în care logos-ul nici nu mai vatămă, dar nici nu mai mântuieşte.

 

Note şi trimiteri:

 

1 Ioan Flora – Cincizeci de romane şi alte utopii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996, p. 232;

2 Srba Ignjatovi? – Cronicar, insurgent, alchimist. Lumea faptelor, a exoticului şi a ezotericului în poezia lui Ioan Flora, în româneşte de Lucian Alexiu, Colecția revistei “Lumina”, Pancevo, 1991;

3 Ioan Flora – Cincizeci de romane..., p. 108;

4 Ioan Flora –. Medeea şi maşinile ei de război, colecția Biblioteca Ultra, Editura Libertatea, Pancevo, 1999, p. 21;

5 Srba Ignjatovi?, op. cit., p. 9;

6 Nicolae Balotă – Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979, p. 215,

7 Ioan Flora – Medeea…, p. 86-87;

8 Ioan Flora – Tălpile violete, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1998, p. 24;

9 Ioan Flora – Dejun sub iarbă, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, p. 38;

10 Ioan Flora – Iepurele suedez, colecția „Poeții oraşului Bucureşti”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1997, p. 43   ;

11  Ioan Flora – Cincizeci de romane..., p. 100;

12  Ibidem, pp. 114-115;

13 Valentin F. Mihăescu – Starea de fapt, în „Luceafărul”, Bucureşti, an XXX, nr. 38 (1323), 19 septembrie 1987, p. 2;

14 Ioan Flora – Discurs asupra Struțocămilei, Editura Cartea Românească, 1995, pp. 41-42;

15 ibidem, p. 48;

16 Ioan Flora – Medeea…, p. 77-78.