SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL UN RAPSOD MODERN: ARON COTRUŞ

„Mi-a plăcut mai mult să dau decât să primesc.“ 

 

Cînd pleca în 1939 în Spania, în calitate de consilier de presă pe lîngă Legațiile române de la Madrid şi Lisabona, Aron Cotruş era la el acasă unul dintre poeții de remarcabilă notorietate, cu numeroşi admiratori şi destui imitatori „cotruşieni“ (V. Copilu Cheatră sau Ion Th. Ilea, între alții). Şi pentru că prin radicalitate şi prin mesaj, poemele sale se sincronizau nu doar cu expresionismul european, ci şi cu cele două principale ideologii social-politice ale epocii interbelice, opuse ideologiei oficiale a liberalilor sau a țărăniştilor, el a fost disputat, în egală măsură, de simpatizanții sau de militanții acestora. Astăzi se ştie, în anii ’30 poemele pe care le-a publicat au fost recitate cu patos atît de comunişti, cît şi de legionari, în întruniriile de un tip sau de altul. Traian Popescu (exilat şi el în Spania) îşi aminteşte cum legionarii le citeau în şedințele lor de cuib, Miron Radu Paraschivescu le recomanda imperios amicilor săi de stînga, iar Corneliu Zelea Codreanu în persoană îi trimitea poetului, în martie 1937, cartea sa Pentru legionari, cu o dedicație afectuoasă („Domnului Aron Cotruş, cu drag şi admirație“). Interesul egal al stîngii comuniste şi al dreptei legionare față de poezia socială a lui Cotruş a fost confirmată şi de Vlaicu Bârna în memorialistica sa din volumul intitulat Între Capşa şi Corso (Bucureşti, 2014) :

 

Nu mai puțin furtunoase au fost, în anul grevei de la atelierele Grivița şi mai pe urmă, şezătorile pentru muncitori organizate de tânărul comunist, compozitorul Matei Socor, la sala Baraşeum din cartierul evreiesc, unde suit pe scenă el citea şi recita cu o gestică revoluționară din poezia lui Aron Cotruş. Dar n-au trecut apoi decât doi ani până când un tânăr regizor şi două artiste foarte prețuite au organizat, în aula Fundației Carol I, un recital de poezie dat în numele Mişcării Legionare, în care tot verbul lui Cotruş, cu accentele lui detunătoare, era oferit publicului. Trioul acestor interpreți era format din Haig Acterian, Marietta Sadova şi Lili Popovici. 

 

Dacă în legătură cu volumele Printre oameni în mers (Sosnowiec, 1933) şi Minerii (Bucureşti, 1937) s-a putut vorbi de o influență a ideologiei marxiste, pe latura ei de critică socială, şi mai intensă a fost infiltrația legionară din poezia sa, cu trimiteri clare la statul totalitar, la năzdrăvanii „haiduci cu țundra verde“ şi la conducătorul providențial din poemul Țară (Bucureşti, 1937), sau cu aluzii la fel de transparente în poemele alegorice de mai tîrziu. Între acestea din urmă, cu precădere Corabia verde, datată „Mai 1939“ şi reprodusă la loc de cinste în toate antologiile legionare :

 

Corabia se frământă şi se răsuceşte

în luptă cu valurile ce-o izbesc tâlhăreşte

şi apele cresc ca din hău năsdrăvane,

căpitane ! căpitane ! căpitane !

 

Învinsă pe-o clipă, sub valuri se pierde

par’că deapururi, corabia verde

năprasnic muşcată de uragane,

căpitane ! căpitane ! căpitane ! […]

 

Şi iată, de odată se’nalță semeață

iarăşi Crăiasă peste timp, peste ceață,

peste-ale apelor tainice toane,

corabia ta verde, o, căpitane !     

 

Într-un articol memorialistic intitulat „Aron Cotruş : omul şi poetul“, publicat mai întîi în Revista Scriitorilor Români (nr. 3, 1964) şi reluat apoi în volumul intitulat Praful de pe tobă (Editura Mele, Honolulu, 1980), Ştefan Baciu şi-a amintit şi el de o „şezătoare literară“, de data aceasta fără caracter politic, organizată de Societatea Scriitorilor Români „prin 1935 sau 1936“, la Braşov, „într-o sală tixită“. Prilej pentru memorialist de a omagia un al treilea Cotruş, în ipostaza de mare rapsod al Transilvaniei. Întîmpinat de auditoriu cu „un tunet de aplauze“, poetul a citit, atunci cînd i-a venit rîndul (după Peter Neagoe, Ion Agârbiceanu şi George Gregorian, organizatorul), poemul Horia : „Omul în haină albastră, scrie după aproximativ treizeci de ani Ştefan Baciu, nu mai era un poet care declama : prin glasul lui se adresau sălii Horia schinguit pe roată, Iancul doinind din fluier, Mureşianu scandându-şi marşul redeşteptării naționale, întreg Ardealul. […] Când poetul a lăsat să cadă ultimul cuvânt, am avut, pentru câteva clipe, impresia că asist la un cutremur de pământ : sala toată s-a ridicat în picioare, în aşa fel încât lojile ajungeau la galerie, şi galeria se-apropia de cer, ieşind prin tavan, şi aplauzele au devenit tunete de furtună, secunde şi secunde, care, apoi, au devenit minute întregi.“ 

În exil din 1945 şi pînă la sfîrşitul vieții (mai întîi în Spania, iar apoi în S.U.A.), Cotruş aduce cu el prestigiul acesta de rapsod modern, împreună cu aceeaşi disponibilitate totală de a se lăsa considerat vocea lirică a unei anumite stări de spirit, proprii noului context în care s-a fixat. Ca Eliade în Noaptea de Sânziene, dar şi ca Pamfil Şeicaru sau ca Herescu în publicistica lor militantă, exilatul Cotruş tematizează în poezie tot ceea ce în R.P.R. nu se mai putea spune decît cu riscul unor ani grei de închisoare. La activismul social din volumele sale mai vechi sau la naționalismul ardelenesc şi românesc, supus la grea încercare de amenințarea austro-maghiară, şi ilustrat înaintea lui de Octavian Goga, el va adăuga acum revolta față de expansionismul rusesc şi față de cei care rostogolesc peste țara sa tăvălugul comunist. Dar şi suferința „desțăratului“ față cu „străina străinătate“. Instalat definitiv atît în exil, cît şi în convingerile sale de dată mai veche, e de înțeles de ce Cotruş a refuzat avansurile insistente care i s-au făcut la mijlocul anilor ’50, pentru a-l convinge să se întoarcă în România. De fapt, în țara „care-a fost şi nu mai este / decât o urâtă poveste“, cum precizează el în Cântecul desțărării, cu o formulă care aduce aminte de începutul celebrei scrisori pe care Cioran i-a adresat-o lui Noica în 1957 („De ce pays qui fut le nôtre et qui n’est plus à personne“). După 1989, Alexandru Ruja a publicat în revista Orizont (nr. 6, iunie 1999) răspunsul dat în 1957 romanistului Gino Lupi, atunci cînd acesta a încercat să medieze între el şi cei cîțiva mesageri insistenți din țară, printre care Mihail Sadoveanu şi Zaharia Stancu : „O eventuală întoarcere a mea în R.P.R. nu ar fi decât o monstruoasă batjocură la adresa părinților mei, moşilor şi strămoşilor şi răstrămoşilor mei, care au trăit şi sângerat de-a lungul veacurilor pe acele pământuri, spurcate astăzi şi jefuite de cotropitorii de la Răsărit. […] Mi-ar crăpa obrazul de ruşine, dacă m-aş simți clătinat de asemenea ispite, vrednice de străini de teapa lui Stancu. […] Eu sper, totuşi, într-o zi în care mă voi putea întoarce într-o Românie liberă, dacă Dumnezeu îmi va da lungime de zile.“ 

În poemele din categoria larg cuprinzătoare a textelor combative, compuse de multe ori în spiritul şi în tonul popular al Doinei lui Eminescu, avem răspunsul liric al lui Aron Cotruş, chinuit de chipul unei țări căreia i se ia totul – avuția, religia, elitele, libertatea –, dar nu şi haiducii din balade, deveniți partizanii din munți :

Fiara-şi chiuie isprava

la Putna şi la Suceava ;

tămâia stinge, şi smirna,

viforul la Dragomirna…

 

Surd s-aud şi de departe,

stins sunând prin neguri moarte,

ca din zarea altor vieți,

clopotele-n Voroneți… […]

 

Mor cu miile românii,

le mâncă inima cânii ;

n-are cine să le sape

gropi în care să-i îngroape… […]

 

Duşi au fost sub bici să cadă,

spre Siberii de zăpadă,

ca muți, macri mucenici,

toți flăcăii de pe-aici… […]

 

La graniți ce se destramă

îți laşi sângele drept vamă ;

smulg vrăjmaşii şi desleagă

ce-ai în gând, ce-ai în desagă…

 

Ca din piatră, ca din fum,

unde calci, îți iasă-n drum ;

unde lucri, unde mături,

te trezeşti cu ei alături… […]

 

Stau la pândă pe aproape,

vreau de vii să ne îngroape,

odată cu Dumnezeu,

unde-o fi lutul mai greu… […]

 

Pe-unde trec cu oşti şi oşti,

țara nici c-o mai cunoşti,

pe-unde vin cu noi ciocoi,

rămânem ca vai de noi… […]

 

La răscruci pe unde-apuci,

fulgerând țâşnesc haiduci,

în năvala cailor,

în drumul tâlharilor…

 

Pe dealuri, ce-n ceți se-nglugă,

pòtere se-ncurcă-n fugă ;

peste râuri fără punți

trec pietroşi voinici spre munți…

 

Trec să moară ca-mpărații

unde-s mai înalți Carpații ;

drepți să cadă, ca-n poveşti,

cu ochii spre Bucureşti…

 

          (Haiducească)

 

În acelaşi sprit, caracteristic întregului volum Drumuri prin furtună (Madrid, 1951), şi în acelaşi stil aspru şi direct, specific obiditei poezii populare dintotdeauna, este compus şi poemul antologic intitulat Dai şi dai din neam în neam… :

 

Dai şi dai din neam în neam, –

şi tot tu să zici : mulțam ?!…

 

Dat-ai dat pită la hoți

şi-acum sar pe tine toți…

 

Rob la coasă, rob pe-ogor,

mînci mălai din mila lor…

 

Şi de cum ți-l dau, şi cât,

ți s’opreşte parcă ’n gât…

 

Pusu-ți-au muscalii bir,

pe lobodă şi pe ştir,

 

Pe podmoale şi copaci

şi pe paşii cari îi faci…

 

Pân’ ce sama îți vei da,

ți-or fura şi Dunărea… […]

 

De-unde-atâția hoți şi hoți,

tăbărâți pe țară toți ?…

 

Vin şi vin, lihniți şi goi,

şi smulg țundra de pe noi…

 

Vai şi-amar, rumân sărac, –

grâu-l duc, pita-i de leac…

Iau din plin şi din puțin,

şi tot ei spun că te țin...

 

Iau şi duc cât pot, cât vor,

şi tot tu rămâi dator…

 

Bate-i, Doamne, crunt şi du-i

spre fundul pământului !

 

Să mai vie înapoi,

când chema-i-om noi de noi !…

 

Ieşită din comun este şi insistența cu care Cotruş contribuie la consolidarea unora dintre cele mai răspîndite specii lirice ale exilului, rugăciunea şi doina desțărării. Cea dintîi (ilustrată şi printr-un ciclu al Psalmilor) e concepută în spiritul curat al paşoptiştilor, care o rosteau nu în nume propriu, ci în numele neamului unei întregi țări  :

 

Ca-ntr-un codru-ncins de flăcări, un haiduc olog,

cu gândul în genunchi, eu Te rog şi Te rog :

dă-i Doamne, putere şi-uriaşă răbdare

neamului meu călcat în picioare…

 

Şi credință mai tare ca munții, Tu dă-i,

pe rând să-i alunge cu ea pe călăi…

Trimite-i, în visuri, vedenii şi semne,

la crâncene lupte mereu să-l îndemne,

că dacă Tu-i uiți şi de-acum înainte,

cin’ şi-o mai aduce de Tine aminte,

pe-aceste pământuri de jaf şi de jale,

şi de-ascunsele Tale puneri la cale ? […]

 

Nu vezi Tu cum țara sălbatec ni-o calcă,

prăpădul ce arde sub copita muscalcă ?

Ducu-ne pita şi cenuşa din vatră ;

muscalul ne suduie, calmucul ne latră…

 

Ah, Doamne, îndură-te de țară şi noi,

şi cu foc şi pucioasă i-aruncă-napoi,

în stepele oarbe, de unde-au plecat,

să spurce pământul, în lung şi în lat…

 

                          (Rugăciune)

 

Poezia desțărării (ridicată la rangul de specie lirică tot de paşoptişti şi completată ceva mai tîrziu cu varianta ei sămănătoristă, frecvent ilustrată de poeții Transilvaniei) e la fel de solid reprezentată în volumele de exil ale lui Ovidiu Cotruş. În Drumuri prin furtună, un poem exemplar este intitulat Străină străinătate („Străină străinătate : / rai cu porțile ’ncuiate… / Vai de cine’n ele bate / cu răni grele, nelegate…“), iar în poemul rapsodic intitulat chiar Cântecul desțărării şi datat „Madrid, 1956“, tema ia dimensiuni epice, prilej cu care, din păcate, patosul se transformă nu de puține ori în redundanță  :

 

Robi ai aceluiaş orb nenoroc

din Alasca, din Mexic până’n Țara de foc,

prin Brazilia, Noua Zeelandă şi-Australia,

ne ducem dorul de țară şi jalea 

şi sub grele furtuni, ce somnul ni-l latră,

ne visăm mereu întorşi la vatră,

de pe toate drumurile nevăzute ale vântului

şi din marginile cenuşii ale pământului… 

 

Sub nivelul înalt al grupului de poezii de protest, de jale, de înstrăinare sau de dor se plasează poemele (în general rapsodice) în care lungimile devin obositoare, iar vehemența nu e suficient de expresivă pentru a putea depăşi specificul retoric al manifestelor politice. De aceea, se poate spune că un poem cum este cel intitulat Între Volga şi-ntre Mississipi (Editura Carpații, Madrid, 1956), scris probabil sub puternica impresie lăsată de evenimentele revoluționare din Ungaria, reprezintă, dintr-o perspectivă strict estetică, termenul cu semn opus al poeziei circumstanțiale care s-a practicat în anii ’50 în R.P.R., sub semnul războiului rece şi al realismului socialist :

 

Sub călcâi de schingiuiri şi strâmbătate,

              neamuri şi neamuri întregi,

în gândul lor smerit, ca-ntr-o ascunsă biserică,

se roagă, cu răsuflete întretăiate,

şi te-aşteaptă, din cătuşi să le dezlegi,

cu pumnul şi cu vrerea ta năprasnică Americă !… […]

 

Ce ne-or aduce năbădăile zarului ?

        Temnița rublei ? Babilonia dolarului ?

        Omenirea sătulă-flămandă ?

Care din puternicii potrivnici la pândă

               va lua-o de-acum în arândă ?

               Ori sub paza lui blândă ?

Care va fi cel din urmă ce-o râde ?

               Al tundrelor şi-al stepelor Gâde ?

Ori cei ce-n Cristos se-nfrățesc,

cu zbuciumatul meu neam românesc ?!… 

 

Fără să-i conteste talentul („un poet original, plin de vigoare sănătoasă“), în Istoria sa din 1941 Călinescu i-a reproşat lui Cotruş „stăruința regretabilă de a potrivi poeziile cu ideologiile momentului“. De ce ? Pentru că acestea din urmă „falsifică poezia scoțând-o din zona purei contemplații“. Observația aceasta rămîne valabilă şi pentru cîteva din poemele de exil semnate de Aron Cotruş. Cu o precizare. Rezerva lui Călinescu aminteşte de argumentul invocat pentru prima dată la noi de Maiorescu, în 1867, atunci cînd făcea (pe urmele lui Hegel) distincția dintre adevăr şi frumos : „Adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă.“ Însă în timp ce în cazul lui Aron Cotruş, Călinescu s-a oprit la suprafața lucrurilor, lui Maiorescu, aceeaşi distincție i-a permis să-l apere pe Caragiale de cei care i-au reproşat că politizează în comedii, sau pe Goga (cu prilejul acordării unui premiu academic), de adversarii patriotismului în poezie. „Ce e drept, scria Maiorescu în 1906, referindu-se la poezia lui Octavian Goga, dar cu gîndul la ceea ce stabilise în 1867, patriotismul, ca element de acțiune politică, nu este materie de artă […]. Cu toate acestea patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendință politică, un simțimânt adevărat şi adânc, şi întru cât este astfel, poate fi, în certe împrejurări, născător de poezie.“ Chiar dacă în legătură cu o bună parte din literatura exilului e mai greu să vorbeşti despre „zona purei contemplații“, despre poezia lui Cotruş se poate spune exact ceea ce Maiorescu a spus cu referire la poezia lui Goga. „În certe împrejurări“, adică atunci cînd ideea a devenit sentiment „adevărat şi adânc“, cu o bătaie mai largă decît cea a momentului, versurile lui Cotruş sînt poezie, nu manifest sau politică.

 

Ca şi în cazul lui Alexandru Busuioceanu, cîteva dintre poemele lui Aron Cotruş au fost traduse (şi chiar compuse) în limba spaniolă. În această ipostază, poetul s-a bucurat la un moment dat de atenția elogioasă a unor importante personalități culturale din peninsula iberică. Francisco Maldonado de Guevara i-a prefațat volumul Poemas (Ediciónes Cultural Hispanica, Madrid, 1951), altă prefață a fost întocmită de José Camón Aznar pentru Rapsodia iberică (în ediția bilingvă, publicată în 1954), iar Francisco Sureda Blanes, pentru care Cotruş este „el más grande y representativo [poeta épico] de los días tremendos que vive Europa“, i-a postfațat-o cu un text echivalent cu un amplu eseu monografic, pe care l-a intitulat Aron Cotruş, rapsoda de la latinidad.

Încă un semn special de prețuire din partea oficialităților spaniole, care l-au omagiat în aula Institutului de Cultură Hispanică din Madrid, a fost acordarea Premiului mallorqin de poezie „Ramón Lull“, pentru Cântec lui Ramón Lull, în versiunea spaniolă din 1952. Teolog, filosof, pionier al logicii matematice, al orientalisticii şi al literaturii catalane, dar şi misionar catolic, lapidat (adică martirizat) de musulmanii algerieni în 1314, Ramón Lull pătrunde la mijlocul secolului XX în imaginarul mistico-eroic al literaturii române printr-un poem de amplă respirație, care este în acelaşi timp şi documentul sufletesc al catolicizării transilvăneanului Aron Cotruş.  

 

Poezii, Orăştie, 1911 ; Sărbătoarea morții, Arad, 1915 ; România, Braşov, 1920 ; Neguri albe, Alba Iulia, 1920 ; Versuri, Arad, 1925 (Premiul Societății Scriitorilor Români) ; În robia lor, Arad, 1926 ; Strigăt pentru depărtări, Timişoara, 1927 ; Cuvinte către țăran (versuri alese), Arad, 1928 ; Mâine, Craiova, 1928 (Cluj, 21928) ; Printre oameni în mers, Sosnowiec, 1933 (traducere în limba spaniolă, Ed. Adán, Madrid, 1946) ; Horia, Varşovia, 1935 (Brad, 21936 ; Bucureşti, 1937) ; Minerii, Bucureşti, 1937 ; Țară, Bucureşti, 1937 (Lisabona, 21940 ; Madrid, 1959) ; Maria Doamna, Bucureşti, 1938 ; Peste prăpăstii de potrivnicie, Bucureşti, 1938 (traducere în limba spaniolă, Madrid, 1941, 1942) ; Eminescu (poem), Bucureşti, 1939, (Tîrgu Mureş, 22000) ; Rapsodie valahă, Madrid, 1940 (Bucureşti, 21941 ; Madrid, 31954) ; Rapsodia dacă, Bucureşti, 1942 (Premiul Societății Scriitorilor Români) ; Cântec lui Ramón Lull, Roma, 1950 (versiune în limba spaniolă, Mallorca, 1952) ; Drumuri prin furtună, fără Editură, Madrid, 1951 ; Poemas (prefață de Francisco Maldonado de Guevara), Ediciónes Cultural Hispanica, Madrid, 1951 ; Rapsodia iberica (ediție bilingvă, cu un portret de Vázquez Díaz, o introducere de José Camón Aznar şi o postfață de Francisco Sureda Blañes), Editura „Carpați“, Madrid, 1954 (tiraj : 715 + 35 ex.) ; Între Volga şi-ntre Mississipi (sic), Editura Carpații, Madrid, 1956 ; Cântecul desțărării, Cleveland, 1962 ; Opere complete (prefață de Nicolae Roşca), Editura Dacia, Madrid, 1978 ; Versuri (antologie de Ovidiu Cotruş, postfață de Ion Dodu Bălan), Bucureşti, 1978 ; Versuri (postfață şi bibliografie de Ion Dodu Bălan), Bucureşti, 1985 ; Antologie selectivă (alcătuită de Jon Cepoi ; cu un portret de Eugen Drăguțescu şi cîteva fotografii), Humboldt State University, Arcata, California, 1988 ; Poezii, 2 vol. (ediție îngrijită de Alexandru Ruja), Timişoara, 1991 ; Peste prăpăstii de potrivnicie (ediție, prefață şi tabel cronologic de Alexandru Ruja), Bucureşti, 1995 ; Peste zăpada veacurilor (versuri, selecție de Leo Butnaru), Editura Uniunii Scriitorilor, Chişinău, 1998 ; Cântece regăsite (ediție îngrijită de Mircea Cenuşă), Alba Iulia, 1999 ; Opere (ediție îngrijită, note, comentarii şi variante de Alexandru Ruja), vol. I, Bucureşti, 1999, vol. II, Bucureşti, 2002.