SHAKESPEARE CEL IUBITOR şI PREAIUBIT (Anthony Burgess, Ochii doamnei mele)

 

Nu se putea încumeta să scrie un roman despre viața amoroasă a lui William Shakespeare decât tot un prozator el însu?i ie?it din comun ca Anthony Burgess. Dacă bardul din Stratford uime?te ?i astăzi prin cuno?tințele încorporate în texte, de la cele despre floră până la cele psihologice spre exemplu, poate ca rezultat al unei absorbții constante de informații din multe domenii ce pluteau ca pulberea drumurilor în atmosfera culturală a vremii, Anthony Burgess a dovedit nu doar inteligență lingvistică excepțională, ci ?i imaginație ie?ită din comun. 

Ca poliglot, Anthony Burgess stăpânea malaieza, rusa, franceza, germana, spaniola, italiana ?i galeza, dar avea ?i noțiuni de ebraică, japoneză, chineză, persană ?i suedeză. Fantezia lingvistică se vede în Portocala mecanică, unde a inventat jargonul adolescentin anglo-rus, în filmul Quest for Fire, pentru care a născocit un limbaj preistoric. Jocul psihologiei cu lingvistica se regăse?te într-un personaj al romanului The Doctor is sick: Dr. Edwin Spindrift, profesor de linvistică, evadează dintr-un spital populat cu mai multe cazuri psihiatrice, ilustrând variantele limbii engleze.

Peripețiile în lumi imaginare care alcătuiesc acțiunea multor piese shakespeariene î?i găsesc concurență în aventurile ce abundă în biografia ?i scrisul lui Anthony Burgess: anii petrecuți în Malaezia ?i Brunei se reflectă în trilogia malaeziană, exilul european îl duce din Malta la Roma, ?ederea de ani lungi în Statele Unite, în ultima parte a vieții s-a stabilit la Monaco, petrecând însă mult timp în Lugano. Era, de altfel,  proprietarul mai multor locuințe în țări diferite: un apartament la Roma ?i altul în Londra, case la țară în Italia, vilă în Provence.

Un detaliu biografic semnificativ îl apropie pe Anthony Burgess de „Lebăda de pe Avon”, confesiunea romano-catolică i-a marcat traseul ?colar: întâi o ?coală elementară – St. Edmund’s Roman Catholic Elementary School, apoi ?coala Primară Romano-Catolică Bishop Bilsborrow Memorial din Moss Side. 

Notele bune obținute la Bishop Bilsborrow i-au asigurat un loc la ?coala Generală Catolică Xaverian College din Manchester. În adolescență Burgess pare să se fi îndepărtat de catolicism, totu?i, opera lui semnalează că nu s-a despărțit niciodată complet ?i definitiv de Biserică.

Poate dintre toți marii scriitori ai secolului XX, Anthony Burgess se apropie prin prolificitate de bardul de la Stratford-up-Avon. William Shakespeare a creat, într-un sfert de secol, o operă imensă: 37 de piese de teatru (15 comedii, 11 tragedii ?i 7 tragedii istorice, trei piese pierdute), 5 poeme ?i 154 de sonete. Autorul din secolul XX, cu ?ansa longevității, a scris peste 30 de romane ?i scenarii de film, a compus simfonii ?i un libret de operă. Li se adaugă lucrări de lingvistică ?i opere critice de mare varietate: sinteze, ghiduri ?i studii. 

Shakespeare dramaturgul cuno?tea operele predecesorilor, de la comediile lui Plaut până la poemele lui Philipp Sydney ?i piesele scrise de contemporani, ca Thomas Kid ?i Cristopher Marlowe. Nu întâmplător, Anthony Burgess este un cunoscător avizat al ficțiunii, în mod deosebit al romanului, o dovedesc lucrările de sinteză ?i ghiduri pentru studenți: English Literature, A Survey for Students, The Novel Today?iThe Novel Now: A Student’s Guide to Contemporary Fiction. Articolul dedicat romanului (The Novel) din Enciclopedia Britanică este considerat exemplar, iar Ninety-nine Novels: The Best in English Since 1939 rămâne reper esențial pentru orice abordare a speciei. A dedicat studii critice substanțiale lui James Joyce, ?i monografii altor autori canonici – Ernest Hemingway ?i D.H. Lawrence.

Cea mai serioasă apropiere între cei doi autori aflați la distanță de secole unul de altul o reprezintă teatrul. Shakespeare a fost ?i actor, jucând, e drept, în roluri minore. Angajat ca profesor de literatură engleză la ?coala generală din Banbury, Oxfordshire, Anthony Burgess conducea ?i clubul de teatru, în buna tradiție ?colară engleză. Î?i ocupa ?i timpul său liber organizând spectacole, a pus în scenă Sweeney Agonistes de T.S. Eliot sau The Gioconda Smile de Aldous Huxley. Totu?i, apropierea cea mai misterioasă a semnalat-o Simona Vasilache în cronica plină de nerv ?i conexiuni din numărul 14 al revistei România literară: numele scriitorului este... Anthony Burgess Wilson, sugerând o ambițioasă descendență , fiu al lui Will! 

 

O neutralitate în?elătoare

 

În mod cert, Shakespeare, dintre toți scriitorii lumii, a exercitat cea mai puternică fascinație asupra lui Anthony Burgess: întâi a imaginat succesiunea iubirilor lui William Shakespeare în romanul Nothing Like the Sun: A Story of Shakespeare’s Love Life, publicat în 1964 ?i a trecut jumătate de secol până să apară ?i la noi, cu titlul Ochii Doamnei mele (traducere ?i note de George Volceanov, Editura Humanitas fiction, 290 pag.), apoi a realizat o biografie – Shakespeare (ediția românească a apărut în 2003, traducere de Sorana Corneanu, Editura Humanitas, 280 pag.).

Cuvântul înainte al autorului, adăugat romanului Nothing Like the Sun în edițiile ulterioare, dezvăluie că a fost un proiect căruia i-a dedicat mulți ani, dar tot procesul scrisului s-a precipitat ca să poată apărea chiar în anul 1964, când pe 23 aprilie se aniversau patru sute de ani de la na?terea dramaturgului. Probabil că în documentarea serioasă pentru a cunoa?te epoca scriitorul a adunat informații ?i date care n-aveau cum să intre în roman, a?a că ele î?i găsesc locul în biografia apărută ulterior, ?i ea deosebită de tot ce se scrisese până atunci, prin inventivitate ?i originalitate stilistică, probând asimilarea lecției Joyce. 

La trei decenii după ce au apărut cele două cărți ale lui Anthony Burgess, în 1994, Harold Bloom publică o lucrare de referință, Canonul occidental, care a marcat istoria ideilor ?i literatura universală, programele de studii la nivel universitar ?i programele ?colare din sistemul preuniversitar. Aici îl plasează pe William Shakespeare în centrul culturii occidentale, iar referințe la opera dramaturgului ?i poetului se găsesc din abundență ?i în capitolele ulterioare. 

Harold Bloom a scris despre „neutralitatea lui Shakespeare” corelată cu poziția de centru al canonului occidental, apelând la tradiție biografică solidă care-l prezintă pe Shakespeare – omul cu totul diferit de alte mari personalități, ca Dante, Milton sau Tolstoi: „Deloc idiosincratic, prietenii ?i cuno?tințele ?i-l aminteau ca pe un om amabil, cu aparența unei persoane obi?nuite: deschis, prietenos, plin de umor, blând ?i deloc formalist, o persoană cu care puteai să bei un pahar ?i să te simți bine. Toți sunt de acord că era bun la suflet ?i nepretențios, de?i destul de perspicace în afaceri.”

Se vede astfel paradoxul între autorul aproape incolor ca natură umană ?i culorile vii ale personajelor sale, paradox ce sfidează capacitățile analitice ale istoricilor literari ?i criticilor: „Într-un autentic stil borgesian, se pare că cel care a creat zeci de personaje principale ?i sute altele secundare, pline de viață, n-a irosit nicio fărâmă de energie ca să se construiască pe sine ca personaj. În chiar centrul canonului se află cel mai puțin con?tient de sine ?i cel mai puțin agresiv dintre toți marii scriitori cunoscuți vreodată.” (Harold Bloom, Canonul occidental, traducere de Delia Ungureanu, Grup editorial Art, 2007, pag. 79).

„Cuvântul înainte” semnala că romanul are o ramă, care induce trei sugestii interesante. Prima transformă textul narativ în comunicare cu rol demonstrativ: prelegerea de rămas-bun a DOMNULUI BURGESS adresată studenților săi, declarați extraordinari, care „i s-au plâns că Shakespeare nu are nimic de oferit Orientului.”. A doua sugestie, prinsă între paranteze plasează comunicarea sub semnul beției: „Mulțumiri pentru cadoul de rămas-bun, cele trei sticle de samsu. Chiar acum am să trag o du?că. Delicios.”.

A treia sugestie ține de semnificația acrostihului din versurile: „...Iubirea mea-i ca febra – / Făcând pe plac bolnavei pofte tulburi, / Tainul răul i-l perpetuează, / Mintea, ce doctor în iubire-mi este, / A dat în clocot, că n-ascult de ea, / M-a părăsit...”. Fragmentul face parte din Sonetul 147, iar ipoteza propusă este a unui acrostih, care codifică numele Doamnei Brune. Literele FTMH concentrează numele feminin arab „Fatimah”, redus în scriere la consoane, care înseamnă „destin”. Acela?i sonet ar conține ?i dovada că ?i sifilisul de care s-a îmbolnăvit Shakespeare s-ar datora aceleia?i Doamne Brune.

 

Semnele duplicării

 

Shakespeare imaginat ori mai degrabă reinventat de Anthony Burgess stă sub semnul duplicării. Duce de timpuriu o existență dublă: pare sortit să croiască ?i să coasă mănu?i toată viața, dar profesia de mănu?ar nu-l încântă ?i nici nu-l mulțume?te, lui WS îi place jocul cuvintelor, totu?i, în mica lume în care se-nvârte el posedă multă învățătură ?i o poate ?i proba în fața unui judecător. A aparține unei familii fracturate, cu mamă care provine dintr-o stirpe aleasă, cu tatăl promițător, dar care nu se ridică la înălțimea unei femei ambițioase peste măsură, nu face decât să adâncească sentimentul separării interioare.

WS cel imberb aparține a?ezării Stratford, dar tânje?te după alte locuri ?i altă lume, condiția de mănu?ar o resimte ca prizonierat: „Este legat fedele? de locul acesta, degetele care vor să mângâie misterul lumii, să scormonească secretele lumii, sunt înfă?urate, acasă, într-un me?te?ug meschin.” (pag. 19). În lipsa unei instrucții pe măsura dorinței lui, face mereu jocuri de cuvinte, în aparență un joc în care se prind ?i frate ?i soră, în realitate un exercițiu care-i antrenează fantezia. Iar când începe să scrie sonete, constată că numai tatăl său îi prețuie?te talentul, dar pe furi?, ca ?i când ar fi un fapt ru?inos.

Duplicarea începe cu primele experiențe amoroase, iar cele două făpturi care-i fac ?i trupul ?i sufletul să tânjească au acela?i nume, Anne. Prima este Anne Hathaway, seducătoarea, deja experimentată în actul iubirii, care îl posedă ea, profitând de buimăceala ?i somnul lui tineresc. Cea de-a doua este inocenta Anne, fiica tăbăcarului Whateley, de numai ?aptesprezece ani: „chintesența primăverii, avea părul bogat, negru, lucios, vrând parcă să-?i râdă – în chip delicat – de neaua frunții ei.” (pag. 47). WS se treze?te prins în jocul hazardului, obligat să se însoare cu Anne cea seducătoare, care susține că este însarcinată, de?i o prefera pe cea inocentă.

Anne Hathaway, devenită doamna Shakespeare, determină altă duplicare, în ființa lui WS: îl presează să-?i îndeplinească obligațiile conjugale, astfel tulburările devin tot mai puternice, sentimentul de prizonierat tot mai accentuat, mai ales că are mereu bănuiala că Susanna, copilul care se na?te nu este al lui. Singurul refugiu al lui WS este poezia, cum ?i declară când soața-l batjocore?te că „băsne?te poezioare siropoase”: „Pentru un vers de poezie a? renunța la treizeci de tartorițe ca tine.”. A doua na?tere a soției accentuează duplicarea, căci îl îmbogățe?te pe WS cu gemeni, iar căutându-le nume, alegând Hammet pentru băiat ?i Judith pentru fată, ajunge la Biblie ?i la „cartea cea porcoasă” a lui Rabelais.

În sfâr?it, evadarea din cercul familiei ?i din Stratford o datorează tot culturii lui, remarcată de judecătorul Quedgeley, care-l angajează să-i educe băieții. Tot judecătorul îi indică forma cea mai plăcută ca băieții să învețe latina, pregătirea unui spectacol, punerea în scenă a unei comedii a lui Plaut. Autorul dramatic iese la lumină din ființa lui WS, se manifestă însă ?i tentația pedofilă, ?i aici îl urmăre?te duplicarea, fiindcă judecătorul are doi gemeni, unul receptiv în fața explicațiilor oferite despre amorul grecesc, altul complet inocent, care ?i provoacă scandal în familie, obligându-l să plece din casa judecătorului.

WS trăie?te la Bristol încă o experiență umilitoare pentru natura unui bărbat: ajunge într-un bordel, atras de „fufa aurie”, apariție feminină exotică ?i ispitoare, pe care însă n-o poate plăti. ?i tot de acolo se trage ?i născocirea unei comedii, care să țină loc traducerii lui Plaut. Toate umilințele converg spre acela?i act: WS se hotără?te să plece, să-?i încerce norocul apelând la Actorii Reginei, oferind versurile scrise de el ca pseudo-Plaut, ca să poată deveni actor sau poate mai mult de atât. 

Intuitiv, WS ?tie că singura cale să creeze este coborâre în propriul psihic. Nu întâmplător, apare tunelul ca motiv recurent, prin care î?i figurează accesul la universul fanteziei, căci lumea cealaltă se află în țeasta lui: „WS a păstrat însă, pentru sine, faptul că nu prea crede în nimic, în afară de ceea ce ar putea găsi la capăt, după ce s-ar târî printr-un tunel întunecat ?i îngust.” (pag. 63). Un asemenea traseu l-ar duce de la o țară spre un tărâm fabulos: „De la o regină o să ajungă la o zeiță, dar mai întâi se va umfla în pene, se va înjosi, se va târî printr-un tunel întunecos spre bezna de pe lumea cealaltă, unde ?erpii stau încolăciți, eroii zac ?i o singură zeiță conduce.” (pag. 99)

 

Semnele scindării

 

Odată ajuns în Londra, în perioada fecundă a scrisului, WS trăie?te sub semnele scindării: a lăsat în urmă o soție ?i trei copii la Stratford, are o nouă viață pe care o umple teatrul, cu actori, dramaturgii ?i  patronii de trupe. Mai întâi îi descoperă pe marii autori dramatici ?i poeți: Marlowe ?i Greene, posedați de viziuni atotmistuitoare, pe cei din ?coala Nopții. WS ?tie că poate doar potrivi vorbele, ca pe ni?te mănu?i, cu o povestire, ?tie că nu este nici maimuțoi ori cioară sau tigru, cum îl încondeiase Greene, dându-i porecla de Scutură-scenă, aluzie la numele său care înseamnă Scutură-suliță.

Pe de o parte, WS este receptiv la tot ce se scrie ?i se joacă, î?i ascunde propriile căutări. Epoca este plină de primejdii, puterea scrisului ?i a cuvântului rostit pe scenă pune în pericol credința, Consiliul Secret se porne?te să vâneze erezia, iar dramaturgilor li se confiscă manuscrisele, sunt aruncați în temniță ori uci?i, a?a cum se întâmplă cu Thomas Kid ori cu Marlowe. Dintre toți contemporanii, pe Cristopher Marlowe îl pune deasupra tuturor – „Ca poet nu avea pereche pe lume”, iar în Faust a îndrăznit să privească secretul aflat dincolo de cortină, de suprafața lumii fizice.

A doua scindare i-o provoacă iubirea, cea pentru băiețandrul aristocrat – contele WH, cea pentru Doamna întunecată, în care o recunoa?te ?i apoi o regăse?te pe frumoasa din Bristol, care-i ațâțase patima cu mulți ani în urmă. Scrie sonete, inspirat de tânărul blond ?i u?uratic, de bruna senzuală contopind în ființa ei aur ?i abanos. Cele două făpturi îl trădează prin aventura lor amoroasă: femeia dore?te să urce scara socială, contele să experimenteze ?i să se distreze. Fiecare-i ros de-un morb ascuns ?i distrugător: el – de putere, ea – de amintirea țării pierdute, în care nu se va mai putea întoarce niciodată.

WS bănuie?te că nesăbuitul conte râvne?te la jocul puterii, de aceea îl urmează pe Lordul Essex la Curte, îl ?i avertizează asupra viitorului, ce-i desparte.: „Mie mi-e scris să îmbătrânesc ?i să renunț la plăsmuiri ?i abstracțiuni, ție ți-e scris să nutre?ti o dorință tot mai covâr?itoare de a accede la putere. În cazul tău, văd bine, nu există cale de întoarcere. Ai să-l urmezi pe Lordul Essex până la butuc, căci, paradoxul, drumul ce duce în sus, întotdeauna sfâr?e?te jos. De aceea pare atât de plăcut ?i u?or. Îți vei justifica fiecare trădare, fiecare poftă ?i ambiție minoră, făcând trimiteri la câte-o maximă plină de noblețe...” (pag. 251).

Frumoasa brun-aurie îi mărturise?te târziu originile ei nobile, aruncată de soartă într-o țară străină, Anglia, a cărei limbă o vorbe?te transformând consoanele surde în consoane sonore: „De-aj vi la mine-n țară, aj vi măridadă cu un rajah, dar aici trebuie să viu medreză. Ji îmbădrânezg ji n-o să mă mai vrea nimeni. N-o să mă mai vrea nimeni în Clerkenwell gând o să mă gonejdi aja cum m-a arungat el. Ji, doduji, nu mă bod îndoarge, găgi gorăbiile nu merg în țara mea.” (pag. 261-262). Femeia, cunoscută cu numele de Lucy, îi ?i destăinuie numele ei adevărat, Fatima. 

Paternitatea generează încă o fractură în ființa lui WS: î?i pierde fiul, pe Hammet, dar câ?tigă altul, când Fatima cea părăsită de conte îl declară ca fiind unul dintre cei doi tați ai fiului ei. Un fiu pierdut înainte de a afla măcar de existența lui, fiindcă mama îl încredințase unei familii înstărite din Bristol ca să-l crească ?i, când corăbiile î?i vor găsi drum spre țara ei, să-l trimită în Orient. Dar fiul lui Will, aruncat în valurile timpului na?te cea mai frumoasă alunecare în ambiguitate, prin ultimul fragment al romanului. 

Aici se distinge iară?i vocea naratorului inițial, sugerat a fi însu?i Burgess, jucându-se de-a ventrilocul,  întrebându-se cine vorbe?te de-adevărat, apoi ajungând la marea dezvăluire, potrivit căreia nu contează sufletele ce se unesc ?i contopesc – „cu sori binari ?i două sfere pe-o singură orbită”, făcând trimitere la cei doi sori care i-au luminat viața lui WS, contele cel blond ?i doamna brun-aurie. 

Mai mult ca sufletele contează carnea, din ea derivă ?i literatura ca fenomen secundar, iar vocea răsunând în final deschide alt mister, provocând pe cititor să se întrebe cine este cel ce asociază lumile: „Occidentul e ținutul serii, iar Orientul e ținutul dimineții. ?i-a trimis sângele acolo. Eu mă trag din sângele lui. Linia bărbătească s-a stins în Occident. Era corect să continue în Orient.” (pag. 289) A cui este vocea, dacă nu a lui Anthony Burgess Wilson însu?i, care ajuns în Malaezia, țara de origine a Fatimei, purtând în nume ca pe un secret condiția de fiu al lui Will.  

  

Un traducător pe măsura celor doi scriitori

 

?i nu se putea aventura în teritoriul traducerii unei asemenea cărți dense, complicate, decât un împătimit cunoscător al lui William Shakespeare. Inevitabil, alegerea Denisei Comănescu, coordonatoarea colecției personalizate a Editurii Humanitas fiction, s-a îndreptat spre George Volceanov, cunoscut deja de peste un deceniu prin pasiunea pentru William Shakespeare. Un articol publicat recent de George Volceanov nr.12 al revistei România literară – „Despre încâlcitele ițe ale canonului shakespearian ?i varianta lor românească” – realizează o trecere în revistă a traducerii lui William Shakespeare în limba română.

Articolul prezintă articulațiile unui proiect care l-a acaparat de multă vreme, probabil din anii studenției, dar care a căpătat vizibilitate mult mai târziu: primele încercări din 2002 cu traducerea pieselor The Two Noble Kinsmen (Doi veri de stirpe aleasă, ediție bilingvă, Polirom 2002), Eduard al III-lea şi a unor fragmente din Sir Thomas More (Paralela 45, 2003), teza de doctorat The Shakespeare Canon Revisited, coordonată de profesorul universitar Virgil Stanciu, proiectul re-traducerii integralei Shakespeare pentru cei de astăzi – cititori ?i spectatori, actori ?i regizori. 

Traducătorul î?i justifică opțiunea pentru aspectul lingvistic contemporan: „Am intitulat acest proiect editorial «Un Shakespeare pentru mileniul trei», deoarece teatrul şi literatura de traduceri, cultura română, în general, aveau nevoie de un Shakespeare lizibil şi performabil, în straie lingvistice noi, adaptate momentului istoric pe care îl trăim. Între arhaizare ?i folosirea neologismelor, am optat pentru soluția din urmă: majoritatea termenilor shakespearieni traduşi, anterior, prin arhaisme de origine slavă, turcă sau neo-greacă sunt, în original, cuvinte de origine latină, asemănătoare cu termeni româneşti extrem de actuali. Iar Shakespeare însu?i a îmbogățit limba engleză cu sute de cuvinte noi.”

Cel puțin două aspecte clarificate în articol dovedesc de ce Ochii Doamnei Mele nu putea fi tradus decât de George Volceanov, versiunea românească a romanului orbitează ca o planetă nouă în jurul „sistemului solar”, format din proiectul amintit. Primul aspect ține de limbă ?i de registrele stilistice alese, al doilea de o cunoa?tere seriosă a personalității lui William Shakespeare, atât ca biografie exterioară ?i interioară, cât ?i a operei în sine, corelate ?i unele ?i altele, cu evenimentele ?i personalitățile contemporane.

George Volceanov a ales a?adar să respecte textul original asociat contextului, refuzând variatele tipuri de cenzură (politică, socială ?i religioasă, dar mai ales lingvistică), acceptând latura obscen-argotică a limbii: „termenii fără perdea folosiți de Shakespeare pentru organele genitale sau actele sexuale sunt redați prin echivalente argotice române?ti; (...) în epoca Marelui Will, teatrul era socotit o formă de divertisment subliterar şi subcultural, pe care atât autoritățile ecleziastice (episcopul Londrei) cât şi cele laice (Lordul Primar al Londrei) o doreau interzisă prin lege!”. Ca exemplu, în câteva paragrafe succesive, traducătorul găse?te trei cuvinte argotice pentru organul sexual: caras, ?trumeleag, făcăleț (pag. 43-44).

Al doilea aspect ține de reconfigurarea operei ?i a personalității celui mai mare scriitor din toate timpurile, supus unei reexaminări ?i unui lung istoric al editării ?i receptării, ce formează, probabil, o bibliotecă în sine: „Shakespeare a fost un capitalist abil, cu un talent înnăscut de-a face bani din teatru (ca dramaturg, actor ?i acționar), camătă, speculă cu cereale ?i investiții imobiliare. A trăit periculos, aflându-se aproape de centrul marilor comploturi catolice; a scris, de multe ori, în echipă, cu doi până la cinci coautori; a fost cenzurat ?i s-a autocenzurat – aceasta este imaginea lui Will din biografiile ultimelor trei decenii (Greenblatt, Honigmann, Honan, Ackroyd, Nye, Bryson etc.)…”

Se na?te astfel în actul traducerii un triunghi amoros ie?it din comun, care sparge barierele timpului ?i ale spațiului: marele Will, Anthony Burgess Wilson, ca descendent îndepărtat, ?i traducătorul român căzut ?i el pradă puterii ?i farmecului shakespearean. Dacă mai adăugăm că versurile sonetului sunt preluate din tălmăcirea Violetei Popa, implicată ?i ea în proiectul Shakespeare pentru mileniul III, reiese că ?i aici s-a strecurat o doamnă, chiar în partea intens explorată a operei ?i biografiei bardului. Inevitabil, povestea cre?te într-o spirală fără sfâr?it, fiindcă Shakespeare cel iubitor în răstimpul vieții ajunge, în secolele din urmă, Shakespeare cel preaiubit.