OCULTISM ?I SUPRAREALISM – TENTATIVĂ DE RECUPERARE A UNUI PARCURS SUBTERAN

Este important să reamintim aici concepția, cu totul diferită, a lui Pierre Jean Jouve despre raportul între experiența poetică ?i cea mistică, în lumina a ceea ce el numea «incon?tientul poetic» (am prezentat pe larg această noțiune în articolul «Despre incon?tient poetic ?i ocultare, cu Pierre Jean Jouve ?i Gellu Naum», în Viața Românească, n° 7-8/2013). «Dincolo de structurile instinctuale definite ca atare, în ele ?i în afara lor, trebuia să se poată presupune existența unei zone de imagini pe care o numeam incon?tient poetic, zonă generatoare ?i loc de inspirație, corespunzând celor două mari forțe fundamentale, erosul ?i moartea – sublinierea mea», scria Jouve în eseul său din 1933, «Incon?tient, spiritualitate ?i catastrofă». In conferințele ținute după  terminarea celui de-al doilea război mondial, în anii 1946-1947, la Bruxelles, Oxford ?i Londra, Jouve se va referi din nou la noțiunea de «incon?tient poetic» insistând asupra necesității de a oculta fondul incon?tient al poeziei. Din această perspectivă, «Opera mistică (…) are ca primă  necesitate, ca scop imediat ?i îndepărtat, faptul de a fi comunicabilă, pentru a provoca o stare identică în sufletul pe care vrea sa-l atingă – sublinierea mea». Poetul rămâne, orice-ar face, «un chantre (un cântăreț)».  La orice nivel de spiritualitate s-ar ridica, scopul creației sale nu este însă comunicarea. Aceasta din urmă nu este «misiunea» poeziei, prin comunicare incon?tientul poetic ar suferi o pierdere de substanță, o diminuare a eficienței sale specifice.

Cu mult mai nea?teptate, în contextul acestor încercări de definire riguroasă a relațiilor între experiența poetică ?i cea mistică, sunt însă luările de poziție ale lui André Breton, în ultimele pagini ale eseului său «Le Message automatique» din decembrie 1933 (acela?i an în care apăruse ?i eseul capital al lui Pierre Jean Jouve), în «Point du Jour» (Gallimard, 1970),      dedicat unei analize amănunțite a noțiunilor de «automatisme» ?i «écriture automatique», cu referințe la teoria ?i practica spiritismului, dar ?i la cercetările psihologice ale unor Théodore Flournoy (1854-1920; autor al unei cărți celebre despre mediumul Hélène Smith, «Des Indes à la planète Mars, 1900) ?i F.W. H. Myers (1843-1901, fondatorul a ceea ce a fost numit de William James «psihologia gotică.)». La acestea  adăugându-se ?i rezultatele unor studii psihiatrice,  ceea ce e explicabil, cel puțin în parte, prin faptul că Breton începuse studii de medicină, cu specializare în psihiatrie, înainte de a se dedica în întregime literaturii. Referindu-se la aceste domenii reputate ?tiințifice, iată ce scrie Breton: «Je connais peu de textes psychologiques aussi désabusés et, par là même, aussi pathétiques que la phrase sur laquelle s’achèvent les deux volumes de l’ouvrage capital publié récemment par M. Pierre Quercy: L’Hallucination et qui met provisoirement fin, par une constatation de fait des plus pessimistes, à d’interminables disputes entre les mystiques et les non-mystiques, les malades et les médecins, les partisans (fanatiques) de la «perception sans objet» et ceux de «l’image baptisée perception»: «On peut affirmer la présence ou la perception d’un objet quand il est présent et perçu, quand il est absent et perçu, quand il n’est ni présent ni perçu.» («Nu cunosc multe texte psihologice atât de dezabuzate, ?i din cauza aceasta, atât de patetice ca fraza cu care se încheie cele două volume ale lucrării fundamentale recent publicate de Dl. Pierre Quercy: «Halucinația» ?i care pune capăt provizoriu, printr-o constatare de fapt dintre cele cele mai pesimiste, interminabilelor dispute între mistici ?i nemistici, între bolnavi ?i medici, între partizanii (fanatici) ai «percepției fără obiect» ?i cei ai «imaginii botezată  percepție»: «Se poate afirma că un obiect este prezent sau perceput când el este prezent ?i perceput, când este absent ?i perceput, când nu este nici prezent nici perceput.»).   

Ceea ce poate părea aici, la o primă lectură, o constatare dezabuzată ?i pesimistă a puterii nivelatoare a halucinațiilor, devine un prilej de afirmare a libertății interioare a personalității umane în fața realității unei anumite patologii mintale. «Le degré de spontanéité dont les individus, pris isolement, sont capables décide seul pour eux de la chute ou de l’ascension de tel plateau de la balance…» («Gradul de spontaneitate de care fiecare individ e capabil este ceea ce decide pentru ei căderea sau ridicarea unuia sau al altuia din talgerele balanței»)  scrie mai departe Breton.

?i tot el,  în acela?i eseu: « Toute l’expérimentation en cours serait de nature à démontrer que la perception et la représentation – qui semblent à l’adulte ordinaire s’opposer d’une manière si radicale – ne sont à tenir que pour les produits de dissociation d’une faculté unique, originelle, dont l’image eidétique rend compte et dont on retrouve trace chez le primitif et l’enfant. Cet état de grâce, tous ceux qui ont souci de définir la véritable condition humaine, plus ou moins confusément aspirent à le retrouver. Je dis que c’est l’automatisme seul qui y mène. On peut systématiquement, à l’abri de tout délire, travailler à ce que la distinction du subjectif et de l’objectif perde de sa nécessité et de sa valeur.».(sublinierea mea).  («Toate experimentele actuale ar putea demonstra că percepția ?i reprezentarea – care pentru adultul obi?nuit par să se opună  într-o manieră atât de radicală – nu trebuie considerate altceva decât produse ale unei facultăți unice, originare, care este reprezentată prin imaginea eidetică ?i ale cărei urme pot fi regăsite la primitivi ?i la copii.  Această stare de grație, toți cei care sunt preocupați de  definirea adevăratei condiții umane, aspiră să o regasească.  Eu spun că doar automatismul poate să conducă  la aceasta. Se poate lucra în mod sistematic, evitând orice delir, pentru ca distincția între subiectiv ?i obiectiv să-?i piardă din necesitate ?i valoare.» ) 

Descoperim aici, credem noi, prin simpla alăturare a acestor două citate, o tentativă pe care am numi-o subterană de a afirma, într-un mod indirect, sau chiar printr-un fel de ocultizare, de?i argumentele aduse se vor de natură ?tiințifică, experimentală, proximitatea psihologică a experienței poetice ?i a celei mistice. 

André Breton se dovede?te astfel a fi un adevărat deschizător de drumuri nea?teptate, paradoxale, asumându-?i chiar ?i  riscul de a nu fi înțeles, sau de a fi doar superficial înțeles de către cei mai fervenți membri ai grupului suprarealist.

Astfel, în ultimul paragraf din «Le Message automatique» Breton exprimă într-un mod ?i mai nea?teptat, metaforic ?i extrem de direct în acela?i timp,  ideea proximității structurale a celor două tipuri de experiență: «Par le seul fait qu’elle voit sa croix de bois se transformer en crucifix de pierres précieuses, et qu’elle tient tout à la fois cette vision pour imaginative et sensorielle, Thérèse d’Avila peut passer pour commander cette ligne sur laquelle se situent les médiums et les poètes. (…)». («Datorită simplului fapt că ea vede crucea sa de lemn transformându-se într-un crucifix din pietre prețioase, ?i pentru că ea consideră această viziune ca fiind în acela?i timp imaginativă ?i senzorială, Tereza din Avila poate fi considerată ca întemeietoare a acestei direcții în care se înscriu mediumii ?i poeții.»)

Două decenii după publicarea acestui eseu, Breton  descria într-un mod cât se poate de clar, într-un text intitulat «Le surréalisme et la tradition» din 1956 (în «Perspective cavalière», Gallimard, colecția L’Imaginaire, 1970) importanța pe care a avut-o în evoluția aventurii suprarealiste practica prioritară a dicteului automat: «C’est alors que nous avons pu constater que nous étions en présence d’une matière singulièrement mouvante, non seulement où le langage retrouvait sa puissance germinative mais encore où les symboles foisonnaient. Il était impossible que, dès ce moment, nous ne fussions pas frappés des analogies de texture qui existaient entre ce que nous considérions là et ce sur quoi s’édifie la philosophie occulte. Pour ma part, ceci devait m’amener très vite à me convaincre que les poètes dont, presque à l’exclusion des autres, nous subissons aujourd’hui l’ascendant, sont ceux qui ont été le plus touchés par la pensée ésotérique, tels en France Hugo, Nerval, Baudelaire, Rimbaud, Jarry, Apollinaire. Tout se passe comme si la haute poésie et ce qu’on nomme la «haute science» marquaient un cheminement parallèle et se prêtaient un mutuel appui.» (« Am putut constata atunci că ne aflam în prezența une materii deosebit de mi?cătoare, nu numai prin aceea că limbajul î?i regăsea puterea germinativă, dar ?i ca loc în care simbolurile abundau. Era imposibil ca din acel moment să nu fim izbiți de analogiile de textură care existau între ceea ce obținusem (prin scriitura automatică – adaosul meu) ?i ceea ce stă la baza filozofiei oculte. In ceea ce mă prive?te, aceste analogii aveau să mă convingă foarte repede că poeții a căror predominare o resimțim astăzi, aproape în exclusivitate, sunt cei care au fost cei mai influențați de gândirea ezoterică, adică în Franta Hugo, Nerval, Baudelaire, Rimbaud, Jarry, Apollinaire. Totul se petrece ca ?i cum poezia înaltă ?i ceea ce se nume?te «înalta ?tiință» jalonau un itinerar paralel ?i se sprijineau reciproc.»).