Poezie
Alina Naiu
***
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2015
Somnul de veci
dorm acest somn
în garsoniera mea, pe strada mea, în ora?ul meu,
în viața mea
dar,
Doamne,
a cui este noaptea pe care o dorm?
scriu aceste poeme
cu mâna mea le scriu, cu mâna mea leg sfori
de picioarele lor lungi de porumbei alba?tri nepăsători
?i întregul cer fatidic se poticne?te în zborul lor.
îți spun că mă cheamă Alina
?i nu mai ?tiu care dintre noi se na?te,
în care dintre noi se moare
când glasurile înecate de pământ ale fiilor mei rostesc
iată, femeie!
acesta îți este sfâr?itul
aceasta îți este salvarea
tu te temi de fericire
căci ea îți va aduce nefericirea.
fiii mei îmi apropie pleoapele una de alta,
cu degetele lor murdare de pământ ?i de sânge
cine mă trăie?te, cine mă cheamă
pe care parte a corpului se doarme cel mai bine somnul de veci?
Puncte de suspensie
da, e trivial, e banal. sunt sătulă de când tot scriu,
îți explic plictisită cănu sunt cine crezi tucă sunt ?i
poate ar fi mai bine să pun aici câteva puncte de suspensie
în seara asta, copacii nuvor înflori, copiii mă privesc străini
de sub pielea crengilor – mă întreb, incestul e cuvântulpotrivit
pentru graviditatea astacontinuă a expulzațiilor din mine?
habar nu am dacă ochelarii 3D care îmi crescpe ochi
sunt ai mei sau rodul imaginației- cu o mână scriudespre balconul
undebăiatul cu bomboane s-a îndrăgostit de mine, cu cealaltă mână
caut prin geantă o coajă de nepăsare ?i mu?c din ea cu entuziasm
lumea e un fel de scaun în primul rând la cinema.
Snopi de cuvinte
îmi amintesc dimineața când ne priveau ochii sticlo?i ai femeii
cu păr negru de la marginea ferestrei
nouă nu ne era ru?ine, ne băteam cu perne, făceam snopi din cuvinte
?i ziceam că or să fie bune de rumegat pentru zilele în care
ne vor cădea dinții
degetele tale-mi ?tergeau sudoarea de pe frunte, eu căutam pe podea
hanoracul tău negru, îmi mângâiai obrajii, spuneai că semăn cu o răzvrătire
apoi a venit seara, mă uitam uluită de cealaltă parte a patului – doamna
bătrână cu rochie ro?ie te săruta pe buze, tu îi dăruiai un baston
vorbeați despre un protest împotriva revenirilor în fire, a retrocedării comorilor
găsite prin fundul ochilor, care până la urmă aparțin celor priviți,
nu celor care se uită
eu nu ?tiam ce să fac, dacă să mă ridic în capul oaselor ?i să plec ori dacă să mă apuc
să fac curat, să bat la ma?ina de scris un discurs politic, să-l agăț de piciorul unui
vultur ?i să-l trimit oriunde, ca pe-o victimă colaterală
îmi amintesc dimineața aceea când mă gândeam că oricum importanța
cuvântului e dată de cine este cel care-l roste?te
pentru că atunci m-am apucat să scriu poeme
Sunt mult prea personală
sunt mult prea personală atunci când stau rezemată
de geamul aburit al fațadei blocului unde locuiesc.
mă asemăn cu un bancomat – nu pot să spun mare lucru
despre amprentele care-mi înfloresc neîncetat
rândurile astea, uneori mă îndoiesc de ele,
sunt nişte extrase de viață. pentru că încă n-am învățat
să scriu semnez cu un x de tipar, realizez cu amărăciune,
mă imită oricine îşi doreşte să mă asume.
sunt mult prea personală – mi-a spus cineva,
m-a văzut mâncând plăcinte. am constatat cu stupoare:
şi tu eşti om, exişti în realitate. mi-am dat seama
că îți risipeşti sufletul prin anotimpurile în care îmbătrâneşti.
dacă fac eforturi, îmi amintesc de tine, te recunosc,
lovesc cu pumnii în geamul din dosul căruia privesc.
în fața ta mă întreb neîncetat
dacă lumea din cealaltă parte m-a închipuit deja.
Crucea nu mă mai poate duce
de trei ani a?tept să vină iarna
cu aceea?i înfrigurare
cu care mă a?teaptă cer?etorii la colțul blocului.
de trei ani când merg
apăs pe cuiele din tălpile asfaltului.
crucea pe care-o port nu mă mai poate duce,
inima îmi fumegă ca un furnal bolnav azvârlit în groapa de gunoi.
(cine ar putea crede vreodată
că pot simți atâta spaimă
atunci când privesc prima zăpadă?)
aud în cimitire scheletele tronurilor pleznind.
pământul mă uită în pântece
cum î?i uită un spital morțile.
Iubiri triste
tu îmi duci gunoiul la opt dimineața.
plângi ?i-ți tremură mâinile
de parcă ai fi martor la iubirile triste dintre curve ?i sfinți.
prive?ti câinii flămânzi
lingând resturile de suflet din sticlele goale.
boturi pline de sânge
fâşii din carnea noastră crudă
dinți sfărâmați prin zăpadă
scandări telepatice pe care le păstrăm în inimă
pentru sfâr?iturile cele mai de departe.