Restituiri
Liviu Bordaş
UN URAGAN PE UN OCHI DE APĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2015
Am întâlnit pentru prima dată numele lui Judit Bretan în arhiva lui Mircea Eliade de la Biblioteca Universității din Chicago. L-am reținut atunci când am alcătuit lista celor care urmau să fie incluşi în ediția corespondenței primite de el de la evrei români (sau din România), dar, documentându-mă asupră-i, am aflat că nu întrunea criteriile pentru a fi inclusă în această categorie. Nu peste mult timp, m-am reîntâlnit cu persoana ei în paginile cărții pe care a publicat-o anul trecut, la Editura Casa Cărții de Ştiință din Cluj-Napoca: Uraganul. O viață pentru Nicolae Bretan – mărturie în fragmente.
Născută în 1922, în capitala Transilvaniei, Judit Bretan reprezintă un nod multicultural, o încrucişare de drumuri istorice a acestei provincii proaspăt renăscute în corpul României Mari. Fiică a baritonului şi compozitorului greco-catolic Nicolae Bretan (1887-1968) şi a pianistei evreo-maghiare Nóra Osvát (189?-1976), ea este o paradoxală sinteză a alte două vechi sinteze ce au avut loc în secolele anterioare pe acest pământ: românii trecuți la religia Romei şi evreii asimilați culturii maghiare.
În pofida dragostei ei cvasi-stihiale pentru tată, vizibilă în acest volum de 500 de pagini, mama este cea care a jucat rolul hotărâtor în ataşamentele etnice şi alegerile identitare ale fiicei. Deşi în unele contexte „solemne” vorbeşte despre „noi românii”, impresia este cea a unei formule retorice, în timp ce în altele antipatia ei se dezlănțuie liber. (Din acest motiv, editura s-a văzut nevoită să pună pe pagina tehnică următoarea precizare: „Autoarea îşi asumă în totalitate răspunderea asupra conținutului cărții”.) Antipatia culminează în divagațiile filosofice despre „sufletul românesc”. Când îşi povesteşte propria viață, preferințele personale se îndreaptă înspre unguri. De altfel, cartea a fost publicată simultan şi în limba maghiară, într-o versiune sensibil diferită, în care simpatiile şi antipatiile sunt înfățişate fără perdea. Această versiune va bucura fără îndoială pe naționaliştii maghiari şi pe cei care țin să cultive prejudecăți seculare împotriva românilor. Ea conține şi multe pagini despre raporturile lui Bretan cu intelectuali unguri, mai precis despre modul în care le vede astăzi autoarea, care a considerat că cititorii români nu trebuie să cunoască punctul ei de vedere în această chestiune. Sentimentele față de unguri şi români sunt, de-a lungul cărții, simetrice cu cele manifestate de ea în America față de albi şi negri, pentru cei din urmă dovedind aceleaşi sentimente de superioritate şi dispreț.
În privința apartenenței ei religioase lucrurile sunt mai simple: catolică, ba chiar cu adevărat universală, prin avansarea de la ritul grec spre cel latin, deşi – dacă e să judecăm după această carte – religia nu a jucat vreun rol în viața ei.
Cu toate că se iubeau şi se respectau, părinții lui Judit se mai certau, ca toată lumea. Atunci, Nóra îi striga lui Nicolae: „valahule” (foarte probabil, autoarea a cosmetizat formula injurioasă „büdös oláh”, „român împuțit”), iar el răspundea: „jjjidancă” (p. 53). Totuşi, când tânăra Judit s-a îndrăgostit de un băiat evreu, mama i-a cerut categoric să-l părăsească, în timp ce tatăl s-a abținut să-i impună ceva. Nicolae Bretan era – spune fiica lui – „singurul filosemit autentic” pe care l-a întâlnit în viața ei (p. 402).
După doi ani la o şcoală luterană germană, Judit urmează alți doi într-un gimnaziu românesc, înainte de a intra la prestigiosul Liceu „Regina Maria”. Grație unei date de naştere false, care o făcea mai tânără cu trei ani, studiază între 1937 şi 1940, la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj. În anii studenției joacă pe scena Teatrului Național din oraş. Amintirile ei din anii ’30 sunt foarte interesante pentru viața unei familii „multiculturale” din Transilvania şi pentru peisajul conviețuirii interetnice.
Când nord-vestul Transilvaniei a fost cedat Ungariei prin Diktat-ul de la Viena, Nicolae Bretan a plâns în hohote o noapte întreagă. Singurul cuvânt pe care îl putea pronunța era „Horea”, numele capului răscoalei căruia îi dedicase – cu trei ani mai devreme – una dintre operele sale. Patriot român, dar spirit multicultural, hotărăşte totuşi să rămână la Cluj. Lucru pe care îl va regreta mai apoi. Va reuşi să-şi salveze soția (şi copiii) de la deportare, dar toți membrii familiei acesteia (11 persoane) şi-au găsit sfârşitul la Auschwitz.
După încheierea studiilor artistice, Judit a urmat cursurile secției de limba şi literatura franceză a Universității maghiare din Cluj, timp în care a avut şi o bursă la Budapesta. Şi-a luat doctoratul în 1944. Probabil volumul Le Livre français en Hongrie. Supplément à la bibliographie des imprimés français de Hongrie, 1691-1860, tipărit în acelaşi an în colecția „Études françaises publiées par l’Institut français de l’Université François-Joseph, Kolozsvár” (nr. 27), reprezintă teza ei doctorală.
După eliberarea Clujului, Bretan a primit misiunea de a redeschide Teatrul şi Opera română, sarcină de care s-a achitat cum a putut mai bine, cu resursele pe care le-a avut la îndemână, timp de un an, până la întoarcerea personalului acestora din refugiul de la Timişoara. Pe lângă artiştii maghiari rămaşi pe loc, pe care i-a convins să învețe librete în limba română, a recrutat tineri artişti români ajutat de copiii săi, Judit şi Andrei, ei înşişi artişti. Astfel, la 28 octombrie 1944, Opera română din Cluj s-a redeschis cu Rapsodia română a lui George Enescu. Peste două luni s-a redeschis şi Teatrul român, unde mai târziu vor juca toți trei – Nicolae, Judit şi Andrei Bretan –, rolurile principale din Năpasta lui Caragiale.
Judit devine actriță la Teatrul Național din Cluj (1944-1946), la Teatrul Național din Bucureşti (1946-1947) şi la teatrul municipal din Budapesta (1947-1948). Între altele, la Bucureşti a jucat rolul Magdei în Ultima oră a lui Mihail Sebastian. La una dintre reprezentații a asistat şi Petru Groza, care fusese coleg de şcoală şi universitate cu tatăl ei. La Budapesta îl cunoaşte pe diplomatul american Harry Le Bovit (1915-1986), agronom, ulterior economist la Casa Albă, cu care se va căsători şi împreună cu care va pleca în S.U.A. Conform mărturiei ei, oficialitățile comuniste din România i-ar fi cerut lui Nicolae Bretan să împiedice această uniune. În urma refuzului său (dublat de acela de a se înscrie în P.C.R.), tatăl a devenit un autor interzis. Petru Groza a refuzat să-i acorde „protecție”, căci depăşise moravurile epocii „burghezo-moşiereşti”.
În S.U.A., Judit a avut o carieră variată şi multilaterală, mereu în locuri interesante, dar fără a lăsa o operă în urma ei. Neizbutind să facă o carieră în teatru, a lucrat întâi ca bibliotecar la Folger Shakespeare Library. A tradus apoi din limba maghiară. După ce a urmat cursuri la Georgetown University din Washington, care i-au permis echivalarea doctoratului de la Cluj, a putut să se angajeze ca profesoară la o şcoală medie din Washington. Ulterior, a lucrat part-time la East European Institut al Universității Columbia din New York, ținând cursuri generale despre România şi Ungaria pentru funcționarii americani care urmau să fie trimişi în aceste țări. După revoluția maghiară din 1956, a fost chief interviewer pentru Research Project Hungary al aceleiaşi Universități, realizând interviuri cu refugiați din Ungaria (mulți dintre ei membri ai „Securității” maghiare, AVO). A lucrat apoi ca profesor de franceză în cadrul programului Foreign Language in Elementary Schools, ca language development specialist în Washington DC (1960-1962) şi ca supervising director în Department of Foreign Languages, Public Schools of DC (1966-1973). A fost director al Latin for the Modern School Associates. A co-editat un manual de predare a latinei în şcolile elementare (1973). A participat la dezvoltarea ghidurilor curiculare pentru cinci limbi şi a unui program de predare a germanei în liceele din districtul Columbia. A fost bursier Fulbright, exchange professor în Franța (care a decorat-o în 1969 cu Ordre des Palmes Académiques în grad de cavaler) şi a participat la mai multe conferințe de lingvistică, limbi clasice şi moderne (inclusiv în România). A ieşit la pensie înainte de termen, în 1973, în urma unor acuzații de discriminare rasială în rândul profesorilor. Ulterior a părăsit capitala pentru a se stabili într-o monumentală casă pe care cei doi soți o construiseră în statul Virginia.
După moartea tatălui său, de care era aproape îndrăgostită, – şi mai ales după ce a ieşit la pensie – Judit s-a consacrat efortului de a-i face (re)cunoscută opera, promovându-l drept un compozitor „transilvan” (adică româno-maghiar). Pentru aceasta a călătorit des în România (de unde i-a preluat arhiva) şi în Ungaria. A tradus toate operele sale în engleză şi franceză. În S.U.A. a reuşit să influențeze, în anii ’70, organizarea unor concerte şi transmisiuni radiofonice, înregistrarea câtorva discuri şi publicarea unor articole despre el. La fel şi în România, unde a intervenit constant pe lângă reprezentanții puterii, ajungând chiar în preajma Elenei Ceauşescu. În anii ’80 i-a publicat liedurile la Budapesta în două volume trilingve. Succesul cel mai mare a venit însă în anii ’90, când toată opera muzicală a lui Nicolae Bretan a fost înregistrată de casa de discuri Nimbus. În 1989 a fondat o catedră „Nicolae Bretan” la School of Music a Universității Indiana din Bloomington (care se pare că nu a avut o viață prea lungă), iar în 1999 Nicolae Bretan Music Foundation în McLean, Virginia. A donat mai multe busturi ale tatălui ei oraşelor Cluj-Napoca, Bistrița şi Alba Iulia.
Ultimul act al acestei neobosite activități dedicate tatălui este Uraganul (după porecla primită sau asumată de autoare), o amplă carte-mărturie despre el şi opera lui. Ea cuprinde şi mărturii (însemnări de jurnal şi amintiri) ale lui Bretan sau ale altora despre el, multe alte documente, scrisori, memorii etc., într-o pitorească devălmăşie, posterioară oricărei posibile versiuni de modernitate. Un uragan de amintiri şi emoții care ar vrea să cutremure văi şi dealuri, dar care nu reuşeşte să spargă eterna linişte a spațiului mioritic. El rămâne un meşteşugit răboj contra uitării, aşa cum orice carte trebuie să fie.
Teza principală, care traversează cartea de la un capăt la celălalt, este aceea că Nicolae Bretan ar fi fost „persecutat” de români nu pentru că aceştia nu îi apreciau opera, ci pentru că ea ar fi reprezentat un alt mod de gândire, cel „transilvan”. E limpede că, prin universalismul gândirii şi atitudinilor sale, Nicolae Bretan i-a dezamăgit pe unii români naționalişti din perioada interbelică, după cum i-a nemulțumit şi pe comuniştii postbelici. Dar, sub pana fiicei sale, imaginea lui aproape că devine cea a unui loial supus al coroanei austro-ungare, chiar şi după dispariția acesteia, ba chiar cea a unui emigrat „sufleteşte” din România. Imagine decredibilizată de însăşi autoare, ale cărei eforturi de a-şi transforma tatăl într-un „transilvan” – adică român şi maghiar deopotrivă – sunt prea forțate şi pătimaşe. (Ştim deja destule despre politica identității „transilvane”, precum şi despre cea a identității „moldoveneşti” în Republica Moldova şi Ucraina sau a celei „vlahe” în Serbia.) De altfel, Judit Bretan înregimentează pentru aceeaşi cauză şi alți români „transilvani”, unii chiar cu numele maghiarizat. Însăşi tatăl ei a suferit această procedură, atunci când i-a promovat opera în Ungaria sau în mediile maghiare din Transilvania. Lucrurile au ajuns chiar la un comic involuntar. În octombrie 2010, prin eforturile ei au fost dezvelite două statui în fața Operei române şi a Operei maghiare din Cluj: una cu numele Nicolae Bretan, alta cu numele Bretán Miklós.
Judit Bretan vede o „conspirație” aproape universală împotriva tatălui ei, care ar traversa, neschimbată, toate epocile. Cartea e scrisă într-o notă resentimentară, pentru că românii nu au „recunoscut în Bretan una din cele mai mari valori” ale lor, şi adesea răutăcioasă. Răutatea, ca şi spiritul răzbunător, şi le recunoaşte în câteva pagini, unele dintre cele mai impresionante din carte (pp. 94-95, 330 etc.). În schimb, afirmă că nu are complexe de superioritate şi nici mania persecuției. Despre aceasta vor trebui să judece cititorii. Viața ei e plină de oameni care nu i-au „meritat” pe Bretani, nu numai în România, ci şi în S.U.A., ba chiar – surpriză – şi în Ungaria, deşi aici cu mulți bemoli. (Dacă României îi reproşează neîncetat că nu i-a recunoscut tatăl după cum merita, țării care a omorât familia mamei sale nu-i reproşează niciodată acest lucru.)
Pentru a promova opera tatălui ei, Judit Bretan s-a adresat neobosit unui nesfârşit număr de oameni. Numai o parte dintre ei sunt menționați în carte, iar majoritatea lor nu i-au „meritat” pe Bretani. Din toate se desprinde un pattern recurent: în ciuda calităților autoarei şi a posibilităților ei de a deschide uşi, mai degrabă sau mai târziu acestea se închid – întotdeauna din vina celuilalt. Aşa cum aflăm din materialele primite de Ion Brad de la autoare, constituite ulterior în fond de arhivă, Ion Holender i-a trimis o misivă în care o ruga să înceteze a-l mai bombarda cu scrisori, memorii şi manuscrise. Acest fond documentar rămâne o sursă pentru istoriografia viitoare. La fel ca voluminosul ei dosar din arhiva Securității, care o suspecta de spionaj.
Ca o modestă completare, adaug mai jos scrisoarea trimisă lui Mircea Eliade, care surprinde „uraganul” într-o confesiune de sfiiciune. Acesta e pomenit o singură dată în carte. În mod interesant – probabil şi pentru gradul de credibilitate al mărturiilor sale –, Judit Bretan atribuie unei vizite a ei la Suzana Gâdea episodul convocării imediate a lui Eliade în biroul acesteia, care a circulat ca anecdotă în perioada comunistă: „atotputernica doamnă Ministru al Culturii din România… în fața mea a zbierat ca imediat să fie adus Eliade în fața ei, neştiind că acesta părăsise cu câteva decenii în urmă România” (p. 296).
În ciuda subiectivității ei exacerbate – uneori chiar până la orbire –, Uraganul e o carte care trebuia să existe. Judit Bretan avea dreptul să-şi nareze singură povestea. La commedia è finita, istoriografia îşi poate face acum datoria. Sau, poate, abia după ce unii dintre cei „încondeiați” vor publica replica lor. (Acest lucru depinde, desigur, de atenția pe care cartea va reuşi s-o câştige.) Cercetătorilor istoriei interbelice şi comuniste, istoricilor muzicii, ai teatrului, ai culturii, ai mentalităților cartea le va oferi numeroase fapte şi persoane, poveşti şi anecdote, care vor putea fi coroborate cu alte surse cu un grad mai mare de obiectivitate şi credibilitate. Cum spune Judit Bretan în scrisoarea către Eliade, să-i ascultăm „placa” şi pe urmă s-o luăm de acolo.
Addendum
Judit Bretan către Mircea Eliade
Dr. Judith Bretan Le Bovit
8542 Georgetown Pike
McLean, Virginia 22101
(703) 893-5871
24 ianuarie 1977
Mult stimate Domnule Profesor,
De mult vroiam să vă scriu, să vă spun că operele dumneavoastră au însemnat totdeauna o deosebită delectare spirituală pentru mine. Nu v-am spus, că[ci] din natură sunt sfioasă şi mi-a fost frică că ați crede că vreau să vă rog să faceți ceva pentru mine. Şi acum într-adevăr scriu [ca] să vă rog să faceți ceva – nu pentru mine, ci pentru Tatăl meu, Nicolae Bretan, ceea ce înseamnă ceva pentru răspândirea literaturii şi muzicii româneşti.
Am tradus textele celor 230 [de] lieduri compuse de Bretan – traducerile sunt, mi se spune, destul de reuşite. Aş vrea să le public şi vreau să vă întreb: puteți să-mi dați o îndrumare, de unde, cum s-o apuc?
Poate dumneavoastră sunteți mai versat în acest domeniu. Dacă n-ar fi cazul, tot mi-ar face imensă plăcere dacă ați asculta discul şi pe urmă s-o luăm de acolo.
Cu respectuoase urări de bine,
Judith Bretan
University of Chicago Library, Mircea Eliade Papers 72.2