AL. CISTELECAN ŞI TANDRA ARHEOLOGIE CRITICĂ

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2015

De-o bună bucată de vreme, Al. Cistelecan se amuză cu inventarierea de stoluri, loturi, mănunchiuri, valuri de poetese, de mult uitate ori abia bătând la poarta gloriei literare. Cu foarte puține excepții, doar poeții sunt păstrați în unicitatea lor oficializată prin asiduă lucrare de gen. Dar e de adăugat imediat că şi ei sunt „mutonizați” când îşi ies din rolul de poeți şi scriu, de pildă, teze de doctorat savante. Nu că Cistelecan ar crede neapărat că o asemenea derogare de la titulatura primă e ilicită, dar nu-i este greu să identifice la fiecare dintre cei înmănuncheați, indiferent că sunt poeți bine adaptați comentariului critic ori doar unii „care-şi fac de lucru improvizând comentarii şi recenzii.”, stângăcii, improprietăți, inadecvări. S-a observat deja (vezi, mai ales, Alex Goldiş sau Daniel Cristea-Enache) diferența de situare a criticului: componenta analitică, gravă şi pedantă, a staturii sale se activează la lectura poeziei; spiritul critic, ironic, gureş şi incisiv, la lectura criticii literare. Ambele ipostaze alcătuiesc însă portretul criticului ideal, care, zice Al. Cis. însuşi, nu e „doar o maşină de citit, ci şi un stil, o fascinație, un seducător”; inteligent şi cu umor, „impresionist” în sensul de „dialog imediat cu opera şi de verdict prompt”, crede că „critica e ironie, e inadecvare asumată şi problematizată”, imposturare. Dacă în cazul poeziei, iubire de tinerețe, criticul vine oarecum din afară şi forează precaut în straturile de viziuni, vedenii şi forme ale artei în căutarea „desenului din covor”, în cazul cărților de critică se instalează ca un profund şi hârşit cunoscător în chiar miezul ticurilor, trucurilor, ipotezelor şi structurilor interpretării, încântat să demonteze la rece instrumentare şi mecanisme, cu o pre-ştiință (ea poate fi uneori şi pre-judecată) care nu lasă piatră pe piatră. Dacă poezia e analizată, critica e scotocită în căutare de probe la dosarul imens, spumos, cuceritor al lecturii interpretative.

Ei bine, în cartea cea nouă, Ardelencele, scotocirea (Ion Mureşan vorbeşte despre poduri cu cufere prăfuite şi sipete) e mai tare ca interpretarea, deşi, cel puțin într-o accepțiune grăbit-generoasă, despre poezie ar fi vorba. Se vede aici „sagacitatea istorico-literară – împinsă, câteodată, până la chițibuşării” (remarcată de un Paul Cernat), dar şi recursul nu la „ironia rapidă şi muşcătoare, ci mai curând o variantă a ei ceremonioasă şi pedagogică” (Sanda Cordoş), situare care poate fi descrisă şi ca tandrețe (subliniază el însuşi în câteva locuri că acesta e sentimentul cu care a scotocit arhive). Arheologia literară are acoperire în sine ca orice arheologie. Sapi fiindcă ştii că vei găsi vestigii ale trecutului. Unele uitate şi cu o valoare pe care le-o dă dubla curiozitate: nu se ştia despre ele şi, vechi fiind, au o încărcătură sentimentală, un surogat de valoare în alb. Descoperirile epocale sunt rare. Tot ce a fost cu adevărat proeminent s-a păstrat la suprafață. Cartea face parte, aflăm din argument, dintr-un proiect mai mare „închinat poetelor române din toate timpurile şi de toate mărimile şi formele.” Voi nota aici, în paranteză, că prima „ştire” pe care am aflat-o despre Cistelecan pe vremuri a fost că e cam misogin şi nu le are la suflet pe poetese (cartea de acum alege un moto de-a dreptul pişicher: „Românul face crime pentru femei; pentru poete, n-are sensibilitate” – Nichifor Crainic). Chiar dacă am găsit mai apoi şi probe care contraziceau descrierea, o anume „aricire” a peniței se simte în aproape tot ce a scris despre literatura feminină. Dar, e de adăugat imediat, şi când subiectivitatea unui comentariu îți pare contondentă, eşti obligat să recunoşti curând, recitind textul cu un semiton mai jos, că Al. Cis. are, iarăşi, dreptate. El posedă deopotrivă şarmul – decurgând din fină ironie, plăcere a jocului, pasiune a interpretării – şi adevărul (cel relativ şi remaniabil, fireşte, dar, cu toate astea, adevăr, căci atent să diminueze compromisurile omeneşti, necesare, până la subțirimea unor fisuri patinate). Că poate crede în „natura feminină a criticii”, fie şi în glumă, de dragul stupefacției pe care o stârneşte afirmația în mediul românesc cam misogin, e o probă a pariului pe şarm, pe scrisul critic ca literatură (vezi „jubilația în care e antrenat spiritul critic şi empatia care-l animă”), pe comentariul cu stil şi personalitate. Amestec de luciditate şi ludicitate, Cistelecan face şi desface „cărțile” cu patimă şi dexteritate de jucător de soi. Tratamentul acesta dublu şi alunecos îl suportă şi ardelencele din volum: Preoteasa fatală – Maria Suciu-Bosco, Muza rezolută – Veronica Micle, Prima noastră romancieră – Emilia Lungu, O Didonă de Ardeal – Lucreția Suciu-Rudow, O matroană adevărată – Maria B. Baiulescu, Biata Mărioara – Maria Cunțan, Sorioara lui Coşbuc – Maria Cioban, De doliu şi de înviere – Aurelia Pop-Florian, Altă amărîtă turturea – Elena din Ardeal, Altă Didonă de Ardeal – Ecaterina Pitiş, O ardeleancă de ispravă – Viora din Bihor, Cea neiubită de nimenea – Mia Cerna, O poetă de festivități – Doina Delacriş, Talentul în familie – Livia Rebreanu-Hulea şi Pussy, Fata/nepoata generalului – Mariana Moşoiu, O fată pierdută – Augusta Dragomir, Moața absolută – Florica Ciura, Păgîne şi creştine – Zorica Lațcu Teodosia.

Portretul colectiv – „Le uneşte (mai) pe toate de aici (puse într-o ordine cronologică, după anul naşterii) cam aceeaşi soartă literară (uitarea), dar şi câteva note «de casă», concentrate în cam aceeaşi poetică şi-n cam acelaşi set de teme. Ca şi confrații lor (pe care-i imită cât pot, mai cu seamă pe Coşbuc şi Iosif, dar şi, unde le ține suflul, pe Goga), şi ele simt apăsat datorie educativă şi misionară, aşa că vor scrie de plai şi de istorie, pe linie națională şi iredentă. Când pot lăsa deoparte «idealurile colective», cântă, în cor indistinct, de dragoste – şi mai ales de dragostea părăsită şi trădată. Ardelencele sînt, aproape riguros, nişte Didone (cu terminologia de tipologie a lui Vladimir Streinu) şi-şi plâng una-ntruna soarta de abandonate. E şi de mirare cât de eminent şi riguros părăsite sînt ardelencele; parcă e un blestem provincial, o fatalitate.” – este urmat de portrete individuale care nu-şi propun „iluzia critică” a scoaterii decisive din anonimat, dar izbutesc altceva, mult mai important: reconstituie o atmosferă, pun în lumină un timp al începuturilor („Nu trebuie, pentru acest lot, să aibă nimeni mari exigențe de artă; oricum, e vorba cam de primele poete, de clasele primare în deprinderea meşteşugului”) şi extrag semnalmente ale unei epoci privite cu instrumente de arheolog, adică atente la toate straturile de excavat pentru a decupa un miez cât de cât valabil: societate, politică, psihologie, aşteptare publică, locuri comune ale sensibilității de epocă.

În câteva rânduri, portretul identifică pionierate şi rădăcini pentru scrisul unor poete contemporane cu noi. Astfel, la Maria Suciu Bosco: „Păi aşa spectacol fățiş suferitor ardelencele nu vor mai da decât în zilele noastre. Între Maria Suciu-Bosco şi Ruxandra Cesereanu, bunăoară, e doar o diferență de aparat, nu de tipologie sau de temperament.” Şi „În orice caz, după Maria Suciu-Bosco senzualitatea ardeleană se reprimă la poete şi nu vom mai regăsi poete aşa de pătimaşe decât odată cu Angela Marinescu şi Marta Petreu.” La Mariana Moşoiu: „A?a reverii de lăsare în hipnoză nu vom mai avea până la Ana Blandiana, dar acolo vor fi cu ceva nostalgie”. La Elena din Ardeal: „ardelencele, uitându-şi de sine în focul dragostei, scapă adesea câte-o notă psihanalizabilă; dar fără îndoială că aici e vorba de o scăpare candidă înspre incest; carieră psihanalistă serioasă vor deschide abia Marta Petreu şi Ruxandra Cesereanu”. La Ecaterina Pitiş: „De exclusivitate strictă e, la ardelence, lirismul didonic. El răsună unilateral până la poetesele de după războiul al doilea şi încă se mai simte – amestecat, însă, cu lirismul «salomeic» – la Angela Marinescu. Noroc apoi că vine Marta Petreu şi face lirism salomeic pur, răzbunându-le pe toate ardelencele nefericite.”

Cartea se citeşte cu plăcere, cu incuri şi fiori. Tabloul are accente ludice şi comice, dar nicio clipă râderea critică nu alunecă în derâdere. În definitiv, aplecarea unui critic de marcă asupra acestor începătoare e deja o valorare a lor în folosul istoriei culturale, nu doar literare.

Al. Cistelecan, Ardelencele, Editura Şcoala Ardeleană/Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 218 pag. Text escortă de Ion Mureşan.