TĂRÂMUL RĂNILOR ASCUNSE

Dacă odată dialoga cu Sing(urătatea), (apropo de volumul „Către Sing”, cel mai valoros al autorului, apărut în anul 2005) la modul imperativ şi vindicativ, acum, partener de dialog, dar mai ales de confesiune, este Policarp, despre care aflăm din prefață că „se tâlcuieşte cu „cel roditor”, conform legendei despre sfântul cu acelaşi nume„.

Enigmatic şi evanescent, esopic şi didascalos, Policarp pare doar în aparență alter-ego-ul poetului, în esență fiind chiar ego-ul său în stare naturală, tulburat, de nu bulversat, de o mundanitate gregară reglată de legi ilogice, agresive în fond şi comprehensive în formă, dispuse în a deturna sensuri şi semne pe marginea unei prăpăstii căscate în haos şi neant, gata a se închide la cel mai inclement gest al autorului nedispus sau indispus la compromisuri şi pertractări, paleative ori trădări. Aflat mai mereu în ebuliție, moralizator în exces şi sfătos în acces, consecvent cu sine şi lumea în care trăieşte („tot mai lipsită de imunitate/ şi tot mai suferindă, grav bolnavă”), poetul este nemilos cu toți aceia care se abat de la normele incizate de el în magma încă lichidă a realității imediate, persistând, dar şi persiflând, în imprecații şi alegații aduse detractorilor săi (nu puțini, în opinia sa), veleitarilor, mediocrilor sau…..criticilor literari, pe care-i numeşte uşor malițios„disjuncți în opinii şi nedrepți”.

Poet al periferiei şi mai puțin al pedanteriei, Sfârlea scrie/spune fără menajamente despre tot şi despre toate, într-o încrâncenare acerbă şi furie superbă, greu cenzurate dar abil etalate, indulgent cu sine până la limita revoltei auctoriale dar intransigent cu ceilalți până dincolo de orizontul permisivității vizuale, vitriolant şi debordant în miezurile colcăitoare ale angoasei sale perpetue, în orice moment dispus în a spune în gura mare nu (mi-l imaginez pe vârful unei baricade!) tuturor acelora pentru care confortul şi convenția sunt apanajele ignoranților, indiferenților şi ale micimilor umane: „vom încerca să venim de hac,/ să tăiem, să extirpăm, unele excrescențe,/ furuncule şi redundanțe,/ chiar dacă se va râde homeric de noi/ că dezgropăm putreziciunea şi neantul/ din oasele lui Don Quijote -/ vom încerca să venim de hac/ chiar propriilor noastre neputințe/ mânjite de sânge, puroaie şi nesocotințe,/ de ploi acide, viscole, noroi! (…)”. 

Infernul său este puțin discutabil (parafrazând un poet şaizecist), mult regretabil, dar de tot imuabil, în care contingentul prevalează transcendentul (re)memorat în tuşe imperturbabile şi conturat în eboşe truvabile teribiliştilor veritabili, transgresat dintr-un „ținut” al durerilor exhibate la vedere într-unul al „bucuriilor ascunse”, sesizate şi consemnate asemenea unui seismograf ultrasensibil, gata ca la cea mai mică abatere emoțională să înregistreze sincopa trăiristă („cu sabia bătrâneții deasupra capului scriu”), clipa thanatică („nimeni nu ştie ce mormânt frumos ai în tine”), trauma cotidiană („mi-e rău de răul lumii”), palpitul teluric („hoituri de cârtițe tebeciste”).

Idiosincraziile, multe şi mărunte, sunt panoramate când pe față, fără menajamente ori eufemisme gratuite, când pe dos, mai puțin vizibile dar teribile prin corozivitatea devoalată şi aciditatea sugerată, totul pe un background al anormalului omniprezent şi al derizoriului omniscient, căci insurgentul Sfârlea se crede/visează un înfrânt, dar mai degrabă simulează înfrângerea printr-o gestică largă, luxuriantă, pigmentată de regrete acceptate şi dorințe refulate în subsolurile nebuloase şi tenebroase ale eu-lui său tumultuos:„La mine nu e chiar atipic/ să-mi înfig genunchii vara,/ în bitumul încins/ şi în poziția asta să scriu versuri/ despre iubirea de țară şi de extreme gesturi,/ să-l invoc pe Cesare Pavese/ ca pe un martor arhetipal,/ ca un câine bătut să sufăr (…).

Sfârleziilederivate din numele poetului sunt tocmai acele poeme care îl definesc nu aşa cum ar fi vrut să fie, ci aşa cum e omul (spectaculos), poetul (maiestuos), rapsodul (talentat – da, Alexandru Sfârlea e şi un excelent interpret de doine de jelanie), confundați şi confruntați alchimic în tipologia tipică underground-lui mizerabilist/nihilist, conturat impetuos şi gravat generos în materia disperării umane şi alteritatea decrepirii carnale (undeva scrie despre „carnea răzimată de oase”).

În partea doua a volumului (prima se intitulează „Eu şi Policarp”), „Filmare cu încetinitorul”, totul curge, contrar aparențelor, într-un torent existențial impetuos, năvalnic, care şterge totul în cale, ca pe noile soluri răvăşite/risipite în zările incertitudinii şi ale turpitudinii, poetul să-şi are cu nerv tribulațiile şi să-şi semene maiestuos (auto)interogațiile („ca şi cum aş aplauda ce?”; „au vorbit sinelui despre ce?”; „de unde se naşte ce?”; „acum, acum ce?; „mai târziu, ai început s-o umpli cu ce?; ele trimit vag la cartea de debut a lui Liviu Ioan Stoiciu „La fanion”), într-o încrâncenare la limita bunului simț a clemenței, pliată pe ataraxia parcimonioasă a decenței, căci oripilat de real şi avatarurile sale se refugiază proteic în poezie, serafică alinare şi unică modalitate de eliberare nu pentru a-şi linge rănile, ci mai degrabă pentru a şi le cicatriza după chipul şi asemănarea sa, conştient de menirea aulică a misiei sale.

Dispus mereu la autoflagerare în văzul lumii, mefient incurabil, Alexandru Sfârlea nu mai crede în nimeni şi în nimic ce ar putea să-l impresioneze, nu mai are milă de nimic şi în nimeni care ar putea să-l detensioneze, dar contrar aşteptărilor, speră şi disperă izbăvirea ca luminație şi elevație a momentelor sale de grație, când inspirația îl înlănțuie şi biciuie asemenea unui sclav în galera care ar putea fi chiar odaia sa de lucru, acolo unde etica revoltei nu abdică niciodată de la acea minima moralia asumată cu ştiință şi relevată cu suferință: „Aş vrea să umblu – prin şeptimea de viață/ ce mi-a mai rămas – / pe vârfuri, să nu mă aud cum,/ din mers, îmi scriu/ – la lumina unei stele căzătoare – / ultimul, decisivul/ şi invulnerabilul poem/ cu un fel de indiferență ambiguă/ la zgomotul unei porți de cimitir/ trântite în față”.

Uitarea sau rătăcirile eu-lui liric aduc aminte de celălalt „Alexandru”, dacă ne raportăm la motto-ul cărții ( „Eu sunt un altul”, de Rimbaud), de o sensibilitate exacerbată şi delicatețe rafinată, consubstanțial imprevizibilității lui de a fi şi necesității de a-şi cenzura maieutica nonconformismului recurent, ambii fiind, la urma urmei doi neoromantici rătăciți abulic printre romantici destructurați şi pragmatici decerebrați, într-un no man`s land emaciat de indiferență şi macerat de impenitență. Damnarea este scanată cu un radicalism ultragiat pe ecranul imaginat şi imaginar al bolgiilor relevate neconcesiv, aproape ireverențios, poetul trăindu-şi exasperările şi asumându-şi disperările la modul superlativelor ontologice, în volute insolente şi spasme violente, repere ale unei viețuiri coborâte voit în subterană, în establishment-ul său „abia sfârlezind”, după cum recunoaşte undeva, acolo unde pare a se simți suveran, la bună rezonare cu alienarea, spasmul, criza, dar şi cu frenezia, gravitatea, bucuria de a scrie, la „limita dintre nicăieri şi niciodată” (ca să cităm dintr-o cronică a lui Iulian Boldea la „Nimicitorul” lui Aurel Pantea – un bun Nimicitor în felul său fiind şi Alexandru Sfârlea!).

Molohul existent nu este parte a anomiei omniprezente, cum ar părea la prima vedere, este întregul metastazei violente, exorcizat nu hemopatic cum ar vrea vulgul, dar sigur hieratic, cum dictează poetul, care îşi scrie, descrie, rescrie existențele multiple şi multiplicate la maximum cu o acribie, dar şi mânie, aflate mereu la intensități debordante şi tensiuni inflamante, gata să dea în clocot asemenea unui cazan aflat sub presiune aiuritoare dar dădător de forță poetică uimitoare pentru un receptor dispus la incantație dar indispus la jubilație, poetului făcându-i bine numai ceea ce este şi îi este în exces : „Cât de spontană şi vie e starea asta îmi spun/ cu o răceală parcă boreală şi-ambiguă/ în pagina sufletului face incizii,/ cu litere infime, microbice se descrie -/ ştie că vederea mi-e tot mai precară,/ însă după o vreme simt că-s opusul/ oricăror veştede şi abisale reverii”.

Ajuns mai de mult la maturitate, Alexandru Sfârlea este un poet inubliabil