FORȚA RISIPIRII ŞI NEVOIA DE STATORNICIE, ÎN DISPUTĂ EPISTOLARĂ

„Nerăbdarea” fără strunire, un mimetism feroce azi, se arată, din perspectiva |„ucenicului”  matur, poziționat la masa maestrului (abil strecurată în mesagerie de D.C.M.) în scenariul epistolar de aici, însăşi fatalitatea caragialeană, am spune, prezentată cu patosul lucidității de Ciprian Măceşaru: „Cam aici suntem, într-o grabă păguboasă, mereu îmbătați de virtuți mai superficiali şi, în acelaşi timp, mereu nemulțumiți de condiția noastră. Zidim în pereții ce se tot dărâmă o parte a sufletului nostru, ne abandonăm unor presupuse forțe ale destinului, plângem la altarul jertfei noastre, neglijând rațiunea. În loc de a învăța să clădim riguros, ordonat şi practic, noi, cu spiritul nostru năvalnic şi nestrunit în civilizație decât prea puțină vreme (lucru care, de altfel, ne bulversează, fiindcă nici n-a reuşit civilizația să se infiltreze cu adevărat în măduva noastră, nici nu ne mai este total străină), ne aruncăm cu capul înainte, gata să cucerim ceea ce alții au cucerit după sute de ani de statornicie”, „Nerăbdători, sărim peste etape, le ardem, neglijăm esențele, facem afirmații categorice şi încercăm să realizăm lucruri fără a le cunoaşte natura intimă. Cam aici suntem, într-o grabă păguboasă, mereu îmbătați de virtuți mai mult afirmate decât dovedite, superficiali şi, în acelaşi timp, mereu nemulțumiți de condiția noastră. Zidim în pereții ce se tot dărâmă o parte a sufletului nostru”. 

Perspectiva relativizantă, chiar în ritmul firii străbune, vine din partea celui care lasă puțin spațiu unui comentariu din partea lectorului, cuprinzând în carte nu doar „poetica” dialogului despre răbdare-nerăbdare, ci şi un element postpostmodern, propriul comentariu. Se va demonstra această autoprezentare a lui DCM: „Numai aparent este o carte de răspunsuri. Şi, de fapt, nici măcar întrebările nu sunt perfect armate şi targhetate. Este mai mult un volum de deliberări, o sumă de scrisori febrile, indecise între centripet şi centrifug, între datoria pedagogică, răspărul referențial şi nesațiul scriiturii de sine”. Hazul, însă, vine din replicile dese din exploatatul canal al comunicării (poate fi analizată cartea numai din acest unghi), mai ales că registrul colocvial al lui D.C.M, cu ecouri şi la C.M, se întâlneşte imprevizibil cu cel cult, scrisul şi oralitatea colaborând cu vioiciune. Dacă ar fi să trag sorții din biletele papagalului aş scoate, însă, nu tolba de adresări, de fente artistice verbal-gestuale, ci autoportretul „maestrului” în realitatea-cadru, cu tuşa autoironic-amară, greu de atins chiar şi pentru cei care se află la vremea mărturisirilor şi bilanțului, aici fără vreo nepotrivire cu sine, dimpotrivă: „Când, odată sorbiți de fluxul demențial al oraşului, vă veți ciocni de mersul enervant de încet al unui zdrahon cu părul alb, păşind agale, boiereşte pe lângă pereți, să ştiți că-i foarte posibil ca eu să fiu acela. Ca să fiți siguri de asta, plasați fulgerător îndemnul Hai, tataie, hai mai repede. Dacă veți auzi răspunsul mulcom Poftiți, luați-o dumneavoastră înainte, că eu nu mai am unde să mă grăbesc, atunci nu mai e loc de îndoială: eu sunt ăla.“

O adresă directă către cititor, din partea lui D.C.M, sună ca lansator empatic („A se citi cu îngăduință şi, dacă se poate, cu aceeaşi sinceritate şi bună credință cu care autorii şi-au dorit puse în pagini convingerile, mirările, sfaturile, dilemele şi, în final, nostalgia (utopia ?) armoniei interioare”) fiindcă abundența mărturisirilor la patru mâini va fi dinamită pură la referințele culturale şi plurale din „epistolii”. Dar scheletul savant, în care fierbe dăruirea spunerii, a comunicării pe tema dată, nu osifică țesătura volumului, ci balansează multiplul livresc cu momente existențiale, de un autenticism în care e atras şi lectorul, terțul, cum ar veni. Memorialistul din D.C.M nu se ascunde în spatele citatelor, nici mai tânărul C.M, iar acest aliaj arată că eseistica, în bucăți, de aici trăieşte tocmai prin invazia fragmentului de viață, ceea ce face ca volumul ne/răbdătorilor care dialoghează despre răbdare, creionând nu doar o cale/mic istoric al temei sau o tipologie ori ierarhie, ci şi un corp viu, autentic. Volumul, izvorât din luciditățile (dacă mi se permite pluralul) a doi parteneri de gândire-trăire-taifas, ajunge, astfel, să nu pună la microscop mai mult cadavrul decât regele, mai mult tema decât epopeea acesteia de viață, personalizată prin elementul autobiografic. D.C.M îşi poartă momentele expuse la sânge cu starea de orizont înăuntru, acea nevoie de stabilitate, prin urmare o libertate care aduce cu nerăbdarea tânjind la răbdare, întâlnindu-le, după cum îşi expune bucătăria vieții, ca pe două mari entități aparținătoare. De aici şi autoflagelarea, cu dezvăluiri, ca cele privitoare la sfatul lui Noica de a tăcea un deceniu sau la momentele căsniciei, remarcabile. Dar sinceritatea-limtă, şi la călăuză şi la ucenicul deja „vrăjitor”/colocutor pe măsura maestrului, face ca o ființă, compusă din răbdare (a citi 10 ore pe zi nu e puțin lucru) şi nerăbdarea vorbitorului „de aduce cartea” sau izbucnirile-revelații C.M, să ne deştepte şi nouă străfundurile, în care zac atâtea risipiri şi grăbiri, atâta nevoie de temperare a ritmului/existenței. Am savurat gânduri memorabile, nu doar din lista referenților culturali, ci şi ale autorilor de față, am savurat alegerea deloc „grăbită”a citatului. Astfel, pentru că eu însumi gândesc ritmul ca viața însăşi, citatul privind răbdarea versus nerăbdare din Carl Honoré (”…în loc să facem totul repede, să facem totul în ritm corect. Uneori repede. Alteori lent. Uneori să găsim calea de mijloc între cele două”), situat de Dan C. Mihăilescu în Cuvânt înainte, constituie un relansator fecund şi o anticipare a concluziei dialogului, viețuit şi prin tensiunea creată nu doar de întrebările, dar şi de gândurile sau evenimentele-mărturii ale unui scriitor cu daruri scormonitoare, Ciprian Măceşaru. Se re-trăiesc momentele de viață şi la un capăt şi la celălalt al dialogului.

Cititorul e persoana a treia, cu avantajul că se poate plasa pe axa comunicării în puncte diferite, cu intervenții din off, uneori înglobate de capii dialogului. La momentele memorialistice din viața de familie a lui D.C.M, de pildă, nu mi-am putut reprima, la rândul meu, amintirile din facultate,iar la cele familiale, recunoaşterea unor pagini de frumusețe mărturisitoare chiar de invidiat. În cazul lui C.M, secvențele tăiate din actualitatea, mândra noastră, au avut aceeaşi culoare vie ca cele din lecturile sale, iar momentele de familie întăresc aforismul, adesea inspirat. Iată câteva maxime care se ițesc printre fermenții culturali: „O răbdare lipsită de luciditate este la fel de tristă ca o nerăbdare nepotrivită. O răbdare lipsită de conținut, o răbdare pasivă nu ajută”.  Dan C. Mihăilescu devine sapiențial, pe alocuri: „Cu cât creşte viteza, cu atât creşte vidul lăuntric. Din cât eşti mai la zi şi mai departe de tradiție, dintr-atât se amplifică dezrădăcinarea, dezorientarea, deznădejdea. Din cât te vrei mai socializat şi te consideri incapabil (sau oripilat) de singurătate, dintr-atât eşti mai pustiit, mai singur, copleşit de senzația de inutilitate: a ta, a celorlalți, a lumii”. 

La DCM cugetarea se intersectează continuu cu jocul colocvial. După o mustrare caldă făcută „ucenicului” („…ai sărit prea năprasnic la beregata Bisericii…”) urmează sfatul duhovnicesc (”…să-ți locuieşti ființa cu simplitate, curățenie şi folos, găsindu-ți buna poziționare față de tine, de Dumnezeu, de lume, de rău, de viață şi de moarte”), apoi un fragment, satiric, din realitatea kitsch-ului religios („Ce vedem noi din viața liturgică la mai toate posturile de televiziune? În lumea ortodoxiei noastre, cozi îndobitocitoare la moaşte, călcare-n picioare la aghiasmă, exorcizări criminale, megalomanie arhitecturală, țigănie, colaboraționism securistic şi crâncen afacerlâc la cimitire. Iar în lumea catolică, fățărnicie, pedofilie şi homosexualitate…”) şi continuă cu sfatul bătrânesc, prezentat cu ingrediente livreşti: „La fel de intens poți trăi întru agape şi enthouisiasmos, cum spui despre Van Gogh, prin dragoste, sensibilitate …prin acea lust of life ce umple inima (…). Fireşte că (v. Vauvenargues) răbdarea atârnă de speranță”. Din această ondulație expresivă, înghețul eseistic al referințelor e repede desfăcut: „ (...) ascultarea şi tăcerea – nu pot să nu mă refer din nou la Pateric şi Filocalia. Am mai citat cu alte ocazii (între altele, chiar în deschiderea cărții despre călătoria la Athos) acea vorbă arhi-usturătoare pentru ne-ascultătorul care sunt : „Cine ştie – tace. Cine nu ştie – vorbeşte”. De bună seamă că diletantismul meu logoreic se înscrie în chip flagrant în cea de-a doua categorie. Îmi permit să evoc, anecdotic, aici două ipostaze…”.

În plus, faptul de viață la zi aduce un iz de intimitate, necesară unei uverturi către gravitate. Ca în cazul răspunsurilor lui D.C.M la întrebările finale, excelente, care-i sunt adresate. Hâtrul prefațează răspunsurile cu o mărturisire intimă, capcană cu adresă la terțul comunicării, de fapt: „Cititorul trebuie să ştie că, între timp, sticla de whisky aferentă zilei de naştere a domniei tale se va fi înjumătățit, ca să nu zic mai mult. Să fii sănătos, la fel de nerăbdător şi nesățios existențial ca până acum, dar şi cu aceeaşi nostalgie după rânduială răbdătoare, după temeinicie şi chibzuință ca mai bătrânul tău prieten şi cumătru. Să încep prin a răspunde la întrebări, ca să nu ne îndepărtăm excesiv de ele”. Nici referința livrescă nu merge în gol, se desface de crustă cu mici întâmplări, care în această poziționare capătă aspect de pilde. Iată o mostră: „... ascultarea şi tăcerea – nu pot să nu mă refer din nou la Pateric şi Filocalia. Am mai citat cu alte ocazii (între altele, chiar în deschiderea cărții despre călătoria la Athos) acea vorbă arhi-usturătoare pentru ne-ascultătorul care sunt : „Cine ştie – tace. Cine nu ştie – vorbeşte”. De bună seamă că diletantismul meu logoreic se înscrie în chip flagrant în cea de-a doua categorie. Îmi permit să evoc, anecdotic, aici două ipostaze. Cea dintâi îl are în prim-plan pe prietenul Horia-Roman Patapievici (…) A doua harponare a incapacității mele de-a asculta în sensul concret, strict auditiv, al verbului, dar şi la figurat (ca obediență, adică) s-a petrecut în Vatopedii Athos-ului, sub ochii părintelui Daniel şi mustrarea părintească a starețului Efrem…”.

Cea mai dinamică, mai harnică parte a volumului este una solo, răspunsurile lui D.C.M la întrebările puse de-a dreptul sub centură de Ciprian Măceşaru privind cel mai răbdător personaj din literatură, cea mai răbdătoare persoană întâlnită, locul în care a simțit că poate deveni mai răbdător şi, merită citat, „Ce  îi spui unui tânăr care îți declară că nu va avea răbdare să citească acest volum?”. Nu este nevoie să fii de acord cu opțiunile lui D.C.M, sinceritatea intervievatului dezarmează şi impune. Va crea, probabil, discuții, dar toate de aici au suflet. E seducătoare maxima, sunt seducătoare şi secvențele de familie. Iată cum iluminarea este vizată cu adjuvantul său, răbdarea de către D.C.M: „Toate cele enumerate presupun răbdare formatoare şi tenacitate constructivă”. Tot aici, echilibrul, locul ființării (”să ajungi acasă”) este formulat memorabil: „Toate acestea presupun o bună locuire a singurătății şi tăcerii”. Totuşi, volumul rămâne cum stabileşte Ciprian Măceşaru o „carte împreună”, în care forța risipirii, alăturată nevoinței întru armonie, echilibru, statornicie (caracteristici ale celor doi semnatari de epistolele dialogale), devine, în cele din urmă, o cale, dacă are ritmul potrivit, nu numai de comunicare, ci şi de autocunoaştere, cu terțul inclus, fireşte.

 

Despre nerăbdarea de a fi răbdător. Dan C. Mihăilescu şi Ciprian Măceşaru în dialog epistolar, Humanitas, 2014