DESPRE JURNAL? NUMAI DE BINE!

Despre jurnal poți afirma în principiu orice. Şi la capătul fiecărei idei stau, gata să muşte, colții unei idei contrare. Iată extraordinarul din acest haos care poate fi un jurnal (= o viață) şi din ordinea pe care autorul, apoi fiecare cititor, se străduiesc să o stabilească! Iată şi fascinația pentru trăirea însăşi, care există sau nu există într-un cititor! Dar există nemăsurat în mine, până acolo că pot da fiecărui jurnal, oricât de construit, de fals de altfel, ar fi, un rost. Găsesc eu sâmburele acela de om viu din paginile oricăruia!

Deseori îmi închipui trăirile consemnate de cineva în jurnal precum lucrurile dintr-o casă, din propria casă. În timp ce curăți de praf o mobilă, praful se aşează pe pervazul geamului, sau îți intră în ochi, şi iar, altă zi, trebuie să o iei de la capăt, din altă parte, în altă ordine. Apoi, lucrurile unei case se deplasează, se modifică, mai apare un scaun undeva şi un aşternut nou pe un pat. Sunt transformări pe care le acceptăm fără să ne revoltăm. Totul ni se pare că e într-un curs firesc, comun. Şi dacă într-o casă sunt suportate atâtea schimbări, zi de zi, lună de lună, an de an, cum oare în omul însuşi să fie totul clar şi stabil? Cum poate să elimine omul imprevizibilul care loveşte în viața lui şi care, inevitabil, mai vine de hac convingerilor înstăpânite în ani şi ani? Azi autorul se simte rău şi gândul lui te întristează. Mâine cunoaşte o femeie şi e parcă alt om. Înțelegerea şi toleranța pentru un jurnal trebuie să fie într-un cititor precum înțelegerea şi toleranța pentru viața proprie.

Cu atât mai mult cu cât avem şi argumentul mulțimii! În ultimele decenii practica jurnalului e tot mai răspândită. Jurnalul nu mai este o raritate, dovada cea mai la îndemână este că apar tot mai numeroase studii despre jurnal. Avem, apoi, aplicații speciale pentru el pe tablete, pe telefoane, se poate scrie direct la ordinator sau se poate rămâne cu el în intimitatea hârtiei. Desigur, vă aud vocile!, asta spune deja mult despre epoca pe care o traversăm, despre moda superficialului, a unui scris „uşor”. Dar v-ați gândit că viteza în care ne ducem viețile ne constrânge la alegerea însemnărilor răzlețe? Ori că ceea ce ajungem să reținem în jurnal mai păstrează, încă puțin, legătura cu trăirea autentică? Că trecem pe lângă oameni în fugă, că ne fură munca şi tocmai clipele în care ne oprim din alergat şi scriem ceva, orice, ne recuperează? Încă o dată, despre jurnal nu pot gândi decât de bine, căci el e o terapie implicit atunci când, de plictiseală, umpli o jumătate de oră cu un scris lesne de după-amiază.

Vă propun o plăcere pură. Luați un jurnal şi căutați să vă țineți strâns de firul acela fragil al vieții autorului, mirosiți-i toate ungherele intime sufletului omului care l-a scris, fără a cădea în apucături de mahalagioaică, cum avertiza Cioran. Nu, să nu fie indiscreție, nici goana după mărunțişurile zilei, ci o exersare a iubirii de om şi umanitate, care te mângâie cu adevărat în paginile unui jurnal. Nu ce a făcut autorul cu viața lui, dacă i-a ieşit sau a ratat-o, e important. În fond, nimeni nu poate spune asta cu precizia unui matematician. Ci esențial într-un jurnal este să intuieşti acele clipe în care autorul a fost Om, acele întâmplări care i-au schimbat viața, acele amintiri la care s-a întors mereu ca să poată continua să trăiască. Valoarea unui jurnal stă în cât a reținut el din viața reală şi a transformat în existență.

Un alt exercițiu care m-a încântat mereu la lectură, chiar şi atunci când m-a durut, a fost de a urmări viața biologică a autorului. Eram fascinată de elanurile tinereții, de zecile de planuri, de biciuiri ale sinelui pe care un autor, unul mare cu atât mai mult, şi le aplica, ca, treptat, însemnările să scoată la iveală un sine potolit, stabil, mai des dezamăgit şi, mai ales, cumințit. Şi mai târziu, autorul ajungea preocupat de bolile care începeau să-i atace trupul, era enervat tot mai uşor de lucruri mărunte, de exemplu de gălăgia pe care o făceau vecinii noaptea, scria blazat, din obişnuință, tot mai lipsit de viață, sau mai golit de ea. Sunt tare puțini cei care îşi fac din anii de pe urmă un timp pentru spiritualizare. Bătrânețile celor mai mulți dintre autori mă întristează. Deşi nu e vina lor că în mintea mea funcționează încă mitul unei bătrâneți duse în înțelepciune. 

Am citit totuşi peste o sută de jurnale şi am păstrat aroma fiecăruia, am luat cu mine ceva din trăirile unuia sau altuia, am învățat să trăiesc asemenea unora şi să mă feresc de trăirile altora. Fiecare jurnal citit a fost un plus, pentru că a adus cu el o învățătură şi o vindecare. Aşadar, nu am nimic împotriva jurnalelor. Şi când spun asta o fac pentru a mă îndepărta de criticii literari care şi-au făcut de lucru ba pledând că jurnalul e literatură, că e ficțiune în el aproape cât într-un roman, ba dându-i câte o palmă şi spunând despre el lucruri urâte, pe care nu mă încumet să le redau aici (asta e o exagerare, fireşte!). Bineînțeles că jurnalul e literatură, căci e şi el într-o mică sau mai mare măsură un text construit, stilizat, scris frecvent cu gândul la un cititor etc. Dar e la fel de mult literatură cum e o carte de teologie sau una de antropologie. Adică nu ficțiunea e importantă, ci, în cazul lui, intensitatea mărturisirii.

Mai nou, de când „comunicarea” a intrat cu forța în mințile şi viețile noastre, de când pare responsabilă cu realitatea noastră şi ne globalizează, întrebarea care se conturează şi mai accentuat decât dacă este jurnalul literatură, e dacă el este jurnalism? „Cunoaşte-te pe tine însuți” s-a preschimbat în „Comunică cu tine însuți” (aşa spune Aurel Codoban şi cred că ştie ce spune, chiar dacă mie încă nu-mi convine). Cu alte cuvinte, dacă cu alții vorbim la telefon sau pe facebook, cu noi putem vorbi în jurnal.

Dar cum anume jurnalul poate fi jurnalism? Dacă răsfoiți revistele literare, observați lesne că s-au înmulțit rubricile dedicate jurnalului. Notorietatea semnăturii, un autor care poate fi luat ca model de comportament şi atitudine, ale cărui însemnări pot, eventual, să împlinească şi acea funcție terapeutică, astea sunt ingredientele care lasă jurnalul să pătrundă în publicistică. Societatea actuală are nevoie de modele, are nevoie de consiliere, iar jurnalul în revistele culturale funcționează ca un gen de opinie, ori e pe cale să devină un gen de opinie. 

Dar şi cronica, literară, de idei, de film sau cum o mai fi ea, poate fi considerată, la rândul ei, un fel de jurnal. Libertățile pe care şi le ia autorul aici seamănă cu libertățile celui ce-şi scrie jurnalul şi nu e constrâns decât de sine, de prejudecăți, de stil, de felul în care el însuşi doreşte să se prezinte publicului. Ca să fiu şi mai explicită, dacă ați răsfoi numerele din Viața Românească din ultimii cinci ani, ați putea reconstitui un jurnal al lecturilor mele filosofice şi aş mai adăuga că azi, 8 martie 2015, în loc să sărbătoresc, cu toate femeile, sunt bântuită de gânduri de bine asupra jurnalului şi mi-am luat liber de la a scrie despre o carte anume, pentru a scrie nişte concluzii după lectura a o sută de cărți, chiar dacă pornind de la câteva lecturi recente, pe care le şi numesc aici: Comunicare simbolică şi seducție de Sandu Frunză, Jurnal de Sorin Stoica, Jurnalism cultural şi de opinie de Sorin Preda, Scriitorul de jurnal. Descoperirea vocii interioare de Nina Munteanu.

În final, o moştenire kierkegaardiană: jurnalul e şi literatură, şi jurnalism, însă în mai mare măsură şi mult mai relevant, el nu e nici literatură, nici jurnalism. E totuşi un gen de sine stătător, care a început să se simtă tot mai bine pe picioarele lui, ca un copil care şi-a învățat mersul şi nimic nu-l mai poate opri de-acum să îşi trăiască viața proprie.