EROSIUNEA SOLULUI ÎN ARTĂ

Urmările nu sunt cunoscute. De aceea, fiindcă nu se află în cronici, ele ar putea intra doar pe făgaşul conjecturilor mai mult sau mai puțin briliante. Aşadar, lăsându-i deoparte pe stăpânii împărăției, cred, cât se poate de firesc, că pictorul a orbit de tânăr(!!) Cât despre sol, acesta e totalmente rătăcit în istorie.

Teoretizând cu timiditate şi în raccourci, Erosul în arta plastică beneficiază, în opinia noastră, de determinări precise. Se face. Adică, recalibrează în virtual, cu o seninătate aproape scandaloasă, intimitatea clipei reale de plăcere. Pe care mesagerul, din experiența sa proprie (căci e „parte din poveste”!), o relatează cu harul cuvenit. 

N-are rost acum – cred – să deschidem cartea universală a Artei, ce monitorizează cu strictețe absolut totul – de la desenele rupestre pe pereții grotei de la El Castillo şi până la fanteziile lui Dali sau arta, cu limitele ei, a lui Damien Hirst – şi să descoperim acolo că tema iubirii este prevalentă până dincolo de sațiu. O ştim bine. Arta nu poate trăi fără Dragoste. Aşa cum nu poate trăi fără Moarte. Căci, pe frânghia groasă ca un otgon dintre Eros şi Thanatos, Arta îşi întinde la uscat rufele sale curate, spre a se zbici la soarele existenței noastre unice. 

Revenind la snoava de la început, sigur, interesante sunt destinele eroilor principali – doamna împărăteasă, domnul amant, domnul împărat, domnul pictor – cum la fel de atractivă este, fără îndoială, povestea în sine. Pe a cărei canava morală se țese neapărat broderia Artei. Adică, povestea substituției. Este posibil, prin urmare, ca Arta să fie, de fapt, în esența sa, o substituire. Un act magic de înlocuire. Artistul înlocuieşte mâna lui Dumnezeu cu mâna sa, prin intermediul căreia purcede la a pârgui fructul ce i s-a ivit. Spre a materializa epifania, adică spre a-i da dimensiunile, profunzimea, strălucirea şi, bineînțeles, dar nu în cele din urmă, credibilitatea comună oricărei pase de magie. Imaginați-vă, de pildă, ce senzații uriaşe trebuie să-l fi copleşit pe împărat, ce sentiment al victoriei depline (şi pe câmpul de luptă, şi în pat!), ce colosală statuie de bărbat plenipotent trebuie să-şi fi construit singur în mintea obosită de după desfătare (ca să nu mai amintim de privilegiul halucinant al simultaneității... nici nu se isprăvise bine actul, că hop! a apărut şi tabloul!). Când el, amărâtul, în realitatea cea mai crudă şi istorică, nu rămâne decât un încornorat. Le cocu magnifique. Dar, aici, ne oprim, fiindcă suntem gata să intrăm într-o altă cămară cu merinde explicative, trecând pe un alt palier de discuție şi la un alt nivel de desfrâu al interpretării. Cum că arta e doar o iluzie. O umbră. O nălucire. O himeră. O reprezentare părelnică şi, suntem obligați să recunoaştem, dibace... Or, nu asta trebuie să ne preocupe acum!

Pe mine, cronicart, mă interesează – din această fabulă exemplară asupra Artei (doar una dintre ele, că doar nu e numai asta, există, slavă Domnului, milioane şi milioane de alte parabole despre Artă!) – deci, sunt curios despre soarta unui singur personaj dintre cele cinci (iată, deci, că, măcar din punctul de vedere al numărului de eroi, se poate vorbi deja de o nuveletă!). Personaj care mie mi se pare a fi cel mai năpăstuit (fiindcă, trebuie să recunoaşteți că ceilalți patru eroi au juisat la perfecție, s-au împlinit în năzuințele lor, s-au ajuns adică, şi-au atins interesele – şi, împărăteasa, şi amantul, şi artistul, şi, în cele din urmă,  împăratul – deci, cum se spune, toți şi-au văzut „calul legat la gard”: împărăteasa s-a ales cu adulterul nereperat, amantul cu o partidă de sex pe veresie, pictorul cu o operă de artă desăvârşită, iar împăratul cu o recompensă de amor foarte fierbinte, başca dublată de „docoment”!). Singurul însă a cărui soartă, după ce transmite mesajul, rămâne incertă şi despre care nu mai ştim nimic – fiindcă nu există follow-up la dânsul – este mesagerul. Cel cu „dă fuguța degrab’ şi vesteşte-l pe stăpân...” (o, câte ar mai fi aici de discutat, despre cât l-a putut schimba misiunea asta, cât l-a putut transforma pe dinăuntru, gândiți-vă ce greu trebuie să-i fi fost să transporte o iluzie cu un conținut atât de explicit, să nu se fi lăsat erodat de suculența ei, închipuirea să nu-i fi luat-o razna şi să fi avut grave tulburări de postură, ce l-ar fi putut face să se creadă chiar performerul din patul împărătesc etc.etc.!). Ce s-a întâmplat oare cu el, la finalul misiei sale istorice? Unde a dispărut el, solul? Încotro s-a dus? La o nouă împărăție, spre a se pune în serviciul altei mistificări sau s-a internat la nebuni? Ce s-a ales de el: mărirea sau praful şi pulberea? A ajuns el sol emerit sau s-a lăsat de meserie? A devenit maestru în acest domeniu nobil de intermediere a iluziilor lubrice ori s-a oferit, pe daiboj, pradă disperării, curmându-şi viața, părăsit de nădejdi, ca Anna Karenina?... Mister! Nimeni nu ştie. E secret. De stat. De stat şi rămas mut de emoție...

Dar, să părăsim, deocamdată, depozitele aluzionare şi să purcedem la a spune adevărul!

 

 

GHEORGHIU şi  ŞETRAN – O pereche colosală

 

Este o afacere de familie. Una dintre cele mai omogene şi solidare familii de artişti. Cu doi coloşi pe aceeaşi medalie de aur: față / verso. Gheorghiu vs. Şetran. Versus, dar nu în competiție. Ci alături, unul lângă altul, deci nu opus. Cuplaj, iar nu confruntare. Sinonimie, deci nu oximoron. Şi, totuşi, revin: este o afacere de familie. Cei doi mari pictori ai artei româneşti a ultimului secol s-au căsătorit cu două surori. Da, de neam polonez. Şi cu ADN complicat. Nepoate de pictor (Octavian Smigelschi, decoratorul Catedralei din Sibiu) şi fete de mix etno-cultural: tatăl-arhitect-ardelean-sânge polac şi mamă-matematician-piemonteză. Ana-Maria şi Ioana Smigelschi. O coincidență fabuloasă, cu atât mai mult, cu cât cele două surori sunt ele însele artiste binecunoscute. Ana-Maria Smigelschi rămâne descoperitoarea neobosită a micilor şi marilor detalii ficționale: de la lucrări de grafică de carte pentru cei mici (autoare a nouă cărți de autor, text şi imagine, dintre care, de departe cea mai celebră e Luna Betiluna şi Dora Minodora), cărți pentru oameni mari (răpune frumos ținerea de minte acel volum de memorii savuros, Gustul, mirosul şi amintirea, apărut acum doi ani, la Humanitas!), precum şi nenumărate coperți şi ilustrații dedicate poeziei, până la grafică publicitară, redacție artistică şi machetare pentru reviste ilustrate, cataloage, albume de artă, pliante, programe şi afişe de film sau teatru şi, nu în ultimul rând, grafică de şevalet şi gravură. În timp ce Ioana Şetran – respectând parcă aceeaşi direcție meseriaşă a familiei (pictori, arhitecți, graficieni, designeri sau pictori convertiți la sculptură!) – este astăzi unul dintre cei mai surprinzători şi, totodată, prestigioşi ceramişti români. Sau, cum spunea cineva, un nume nobil în ierarhia plastică românească. Şi care – poate din discreție, poate din modestie, poate din timiditate, poate din cauza îndatoririlor familiale – a îndrăznit să-şi deschidă prima expoziție personală la vârsta de 70 de ani, la Mogoşoaia, în vara anului 2007. Revenind la eroii expoziției deschise într-unul din generoasele spații ale Teatrului Național din Bucureşti, în noua sa formulă arhitecturală şi ambientală, trebuie să mai spunem că, din păcate, Alin Gheorghiu a părăsit această combinație familială (şi această lume) acum 14 ani, astfel că, în rândul de vorbitori aflat în fața publicului, lângă Ana-Maria n-a mai stat nimeni. Dar prietenii Andrei Pleşu şi Ion Caramitru, pe de o parte, prin mesajele lor i-au ținut vie memoria, iar, pe de alta, i-au încântat pe toți cei prezenți. GHEORGHIU: Retrospectiva a etalat o parte dintre binecunoscutele grădini aeriene, plutitoare, ce se înalță involte la cer, amețite de miracolul zborului (fiindcă, oare ce altceva decât aripile peticite cu lumină şi culoare ale unui fluture alcătuiesc etimonul bazal, fundamentul expresiv, fondul pe care se țese rețeaua semantică a fiecărui tablou?). Acele minunate basme cromatice (ştiute din vremea studenției mele!), povestite într-o imponderabilitate aproape ştrengărească, cu care pictorul ne-a provocat de-a lungul zecilor de ani. Adică, exact ceea ce s-a numit universul Gheorghiu. Un univers – aşa cum spunea reputatul şi regretatul Dan Grigorescu, în 2001 – clădit cu mare onestitate spirituală, cu prospețime a privirii, cu o putere de a înțelege sensurile lăuntrice ale lucrurilor. A iubit deopotrivă regula ce corectează emoția şi emoția ce înmlădie regula. Echilibrul desăvârşit al emoției şi logicii dă măsura dintre valorile fundamentale ale artei şi ale atitudinii morale a lui Alin. Apoi, alături de ele, apar surprinzătoare piese de sculptură, aflate într-un perfect acord vizual cu tablourile, privind sugestia zborului esențializat. Îngeri, păsări, volume ce sunt gata să se ridice, la care descoperim aceeaşi impresie de uşurință a strădaniei artistului (par că sunt create dintr-o suflare!!), ca şi-n pictura lui. Precum şi un soi de astuție intențională a autorului, prin plasarea semantică deliberată a acestora într-un circuit simbologic neaşteptat, foarte apropiat conceptului de totem. Adică un adevărat tour de main cu intrare în – dacă am fi cât de cât disciplinați (adică, să ne circumscriem cuminți unei discipline!) – ceea ce s-a putea numi magicul funcțional. Amintire: eram, acum câțiva ani, în atelierul regretatului Vasile Gorduz, împreună cu văduva acestuia, artista Silvia Radu, care mă chemase să văd atelierul celui dispărut, înainte ca el să fie dezafectat şi oferit altcuiva. Şi, printre nenumăratele lucrări, proiecte şi piese – unele terminate, altele doar începute, printre fragmente de piatră, năluci, capete de Eminescu, Traian şi poporul român sau ecvestre reduse la scară ale lui Ştefan cel Mare (n-am enumerat decât o parte!), am zărit pe o masă de lucru un cap masiv şi rugos (cioplit în marmură), culcat, cam cum e La Muse endormie a lui Brâncuşi. – Cine e? – am întrebat-o pe doamna Silvia Radu, aplecându-mi şi eu capul, spre a ghici lucrarea parcă atunci terminată. Linia bărbiei ascuțite, comisura buzelor şi cearcănele de sub ochi îmi erau parcă un pic cunoscute. – Alin Gheorghiu. – Am bănuit. Parcă doarme! … – Da, chiar doarme. Cel mai lung somn – şi doamna Silvia Radu a privit în sus.  Testimonial: Pictura seamănă cu deşertul. Când ai ajuns, în sfârşit, la capătul dunei de nisip şi crezi că s-a terminat, de acolo, de sus, vezi sute de dune mai departe. Şi iar cobori şi iarăşi urci, până când, într-o zi, nu mai ai apă! – Ion Alin Gheorghiu. ŞETRAN: Ursuzul carpatin, ce-şi balansează dramatic imaginea între alura din ce în ce mai pregnantă de morocănos, îmbufnat, nemulțumit, tăcut, posac, supărat, mereu încruntat sub sprâncenele involte şi zbârlite, aruncate în afară, parcă revoltate (întotdeauna – uite că am uitat să-i spun – mi-am comandat, spre comparație sau par rapport à, cum zice franțuzul, sprâncenele trase cu creionul ale celebrei Mae West!) şi tăietura tragică a gurii cu vârfurile în jos – adică, efigia generică a paraponiselii respectuoase. Echilibrul se recâştigă prin coada de păr alb-sur prinsă sprințar la spate şi prin faimoasa lui bandana gri ce-i brăzdează fruntea. Şetran este un contract inviolabil cu genuinul sobru, un brand public stenic, o apariție întotdeauna inedită, dar sănătoasă, prin seriozitatea cu care atacă lumea aceasta plină de neserioşi. Lucrările din expoziția de la Teatrul Național sunt o altă pată de originalitate pe care el o aşază deliberat pe tabloul său generic. Un ciclu insolit de tehnică – linii paralele de un bleu celest – cu care năstruşnicul artist realizează siluete eterice de îngeri, emoționante arătări cu aripi, fluturi în epură sau doar secțiuni de aripă, ca nişte studii de entomolog cu năzăriri diafane. Ori, la fel, în aceeaşi tehnică, nuduri ghicite (de altfel, un element de o recurență pasională în întreaga sa operă: – M-a preocupat nudul feminin multă vreme. Mă preocupă şi acum, numai că acasă nu-mi pot aduce model. Or, cum ar fi un nud abstract? În afară de întreg, care este extraordiar, nudul are atât de multe detalii de care nu poți să nu ții seama. – mărturiseşte el într-un interviu acordat Victoriei Anghelescu). Toate cu, ici-colo, apărând la contrapondere, câte o pată de roşu vermillion, sugerând poate inima, poate o floare de mac sau, cine ştie, poate un strop de sânge. De fapt, pe Şetran, cel mai bine îl portretizează Andrei Pleşu (care mărturisea în cuvântul său că n-a mai vorbit la un vernisaj de foarte mult timp… şi, exact ca Scott Fitzgerald, în sfâşietoarea sa nuvelă, The Crack-up, unde îşi descrie imposibilitatea de a mai scrie ceva, Andrei Pleşu ne-a povestit, vreme de câteva bune minute şi, fireşte, recurgând la savuroasele sale pase magice asupra retoricii, nu de puține ori ironice, deci, ne-a vrăjit despre cum nu poate ține el un discurs la un vernisaj!). Aşadar, Pleşu face, chiar pe cartonul expoziției, un portret fermecător al artistului : Inepuizabilul ŞETRAN este un euforic al senzației, un nărăvit al lăcomiei de a vedea şi a da de văzut. Energic, mereu surprinzător, bine aşezat în meşteşug şi reflexivitate, el reuşeşte să fie ofensiv fără a abuza de certitudini lemnoase şi să etaleze, de câte ori iese pe scenă, o virtuozitate care nu are nimic de a face cu ingeniozitatea vidă, cu gesticulația arogantă. Un clasic fără dogmă,  s-ar zice. Şi fără obsesia regulilor de atelier. Addenda: ŞETRAN – 80. Sărbătoarea Patriarhului. A avut loc la Universitatea de Artă, într-o sală cu mese lungi, încărcate cu felurite şi gustoase bucate. Precum şi cu, pe o altă masă, separat, bărdace de vin roşu de Recaş, într-un cupaj original, numit rețeta Şetran, pe care mi-a împărtăşit-o şi mie, cu mult timp în urmă. Vreau să nu fie ceva sofisticat, ci o masă aspră, gustoasă şi îndestulătoare; ca la popotă. – şi-a exprimat dorința Sărbătoritul. Deci, chiar pe 23 martie, de aniversară, la popota picturii româneşti, Vladimir Şetran şi-a chemat degrabă prietenii, colegii, companionii, studenții şi admiratorii. La un ospăț nu sardanapalic, dar, oricum, de mari şi neuitate dimensiuni. Oaspeții erau întâmpinați, la intrarea în sală, de Însuşi, aşezat pe un scaun, cu fularul roşu în jurul gâtului, iar pe cap, cu binecunoscuta şapcă-bască, aşezată, şmechereşte şi artistic, un pic pe frunte. Cu un pahar în mână şi, pe masă cu placheta de bronz – făcută cadou de artiştii fruntaşi pe ramură – reprezentându-l, în basorelief, pe el, pe Sărbătoritul proaspăt octogenar. Pe peretele opus al încăperii, o fotografie uriaşă, în alb-negru, reprezentându-i pe Vladimir şi Ioana Şetran, cândva, în vremea studenției, la un bal mascat, travestiți în prinț şi prințesă. Minunată surpriză şi savuroasă ipostază! Altminteri, dincolo de emoție, dincolo de onoare, dincolo de solemnitate, s-a benchetuit nevinovat până la sațiu, ca la popotă, cum ni s-a dorit. Cu hărnicie, trainic şi hotărât, sub privirile mulțumite ale Maestrului. Aproape fără sfârşit. Atunci când, epuizat şi după ce-mi luasem rămas bun de la el, printr-o îmbrățişare călduroasă (aproape că-mi venea să sărut mâna Patriarhului!) şi de la soția lui, am încercat cu discreție să mă strecor afară – de unde încă, nota bene, mai soseau vălătuci de fum de la grătarul instalat în curte – m-am auzit strigat de către Ana-Maria Smigelschi, una dintre neobositele alergătoare ale acestei veritabile nunți cu Amintirea: Ce faci, unde pleci, că trebuie să vină fleicile!... Vladimir Şetran, la 80 de ani, rămâne reverența sublimă înaintea unui dans imponderabil şi curios. Ca un balans magic între parfumul rarefiat al siluetelor de heruvimi, descompuşi în linii bleu-ciel – din expoziția vernisată de Pleşu şi Caramitru – şi fumul fleicilor aşteptate, la popota zilei sale de naştere. Fireşte, nu cu mâna goală, ci cu un pahar de Recaş. În sănătatea lui!

 

 

LAURA COVACI – Deprinderea desprinderii

 

Face ea ce face şi nu se cumințeşte defel. Ci dimpotrivă. De fapt, îmi dau seama că nici nu poate, având în vedere zestrea. Genetică şi para-genetică. Copilul teribil al picturii deceniului 9 este – cum bine spunea cineva – un personaj. Care îşi depăşeşte condiția aceea de artist cu grave năzăriri şi degrabă apucător pe căi nebătute de nici un picior de estet şi capătă atributele unei eroine de roman. Cam de secol XIX. O victoriană, în esență. Un fel de Emily, Charlotte şi Anne Brontë distilate într-o singură imagine (modernă, însă!): cea a unei zgâtii băiețoase şi năzdrăvane, crescută în foşnetul inteligenței şi în miezul fierbinte al boemei oamenilor mari (poeți, pictori, actori, oameni ai minții etc.), care adastă în casa părinților săi. Din care cauză, ea, de atunci, n-are ce face şi viseză tot timpul. La nesfârşit. Pentru că ADN-ul ei îi propune numai arătări. Neştiute. Şi nepământeşti, totodată. Ei trebuie neapărat să i se năzare, altminteri i se opreşte respirația pe circumvoluțiuni. Nu mai are aer. Fantastic. Sau grotesc. Sau tragic. Sau comic. Adică libertate (concept la care ține foarte mult!). Spectaculoasa expoziție de la AnnArt (felicitări galeriei pentru noul spațiu din Paris... strada Paris!), semnată Laura Covaci, înseamnă nu doar o continuare a unui ciclu tragico-funambulesc, (Cruda Feerie), cu care artista simt că are deja o legătură bolnăvicioasă (stricto sensu!), dar şi un salt acrobatic îndrăzneț în virtual. Asemănător celui, de pildă, al unei trapeziste, care, din orgoliu, dar şi din ştiința şi certitudinea perfecțiunii, refuză plasa de siguranță(!). Acum, prin Desprinderea – aşa se intitulează această a treia parte a ciclului! – artista păşeşte în premieră pe un teren conceptual şi, nota bene, tehnicist de-o noutate aproape stupefiantă. Năuceala şi perplexitatea celui aflat în fața tablourilor şi focusat pe esențele acestuia (concentrarea – e prima şi cea mai importantă condiție, pentru ca puterea de pătrundere în rețeaua semantică a fiecărei lucrări să izbândească!) vin nu atât din trecerea de la bătrânul acryl pe pânză la, citez: pictură şi modelaj digital, imprimat pe hârtie Kodak Endura Premium, tehnică Lambda, caşerat pe aluminiu (nici nu ne străduim să înțelegem această înşiruire!), cât din strădania cvasi-explicită de a refigura un grotesc cu aer renascentist, în termenii originali ai unui baroc de computer. De a repoziționa un soi de prerafaelism la prima vedere, cu toate caracteristicile lui, pe un fond insolit, digital complex, fapt ce duce la percepția uluitoare de high-tech luat în folosință proprie. În leasing. Peisajele luxuriante, stranietatea personajelor, varietatea dinamică, inimaginabilă altminteri decât de către o fantezie îmbibată de fantastic (oricărei minți naturale îi este foarte greu să-şi procure aşa, din prima încercare, nimfe hârjonindu-se cu tigri, femei pitice aflate într-un biotropism cel puțin nesănătos sau zâne transparente cu trei capete, pe deasupra cărora zboară drone hiperboreale, dar şi altele!) – fac trimitere la un univers în ebuliție. În mare fierbere. Unde starea de dezordine, de repartizare întâmplătoare a elementelor din care ia naştere opera de artă (ceea ce numim, îndeobşte, entropia estetică), urmează să se stingă brusc la apariția eroului civilizator. Adică Marele Ordonator în rang de Artist. Probabil că acesta este drumul. Este, altfel spus, desprinderea pe care o simte Laura Covaci. Şi cu care trebuie de acum încolo să se accoutumeze. Să şi-o aproprieze ca pe o obişnuință. Ca spălatul pe dinți dimineața sau ca an apple on day keeps the doctor away! Să se deprindă cu eresul, ca şi cum ar pluti în a doua ei stare de agregare. Ceea ce simt că este excelența ei. Laura Covaci nu se mai lasă prinsă de convenții. S-a desprins.   

 

 

FLORIN MITROI – Depresia ca mod de întrebuințare

 

Pictorul Florin Mitroi s-a stins prea devreme. Ca ființă. Dar depresia a rămas. Ca paradigmă. Parafrazând o faimoasă dilemă ce a făcut carieră în România ultimului deceniu, zicem şi noi, la rândul nostru: avem o depresie, cum procedăm? Simplu. Cum să procedăm? Expurgând-o. Şi, apoi, aruncând-o celorlalți, spre a fi consumată. Ca să vadă şi ei că nu-i uşor să trăieşti cu suferința în casă. Ori, mai rău, cu moartea. Florin Mitroi a intrat în contact definitiv cu aceasta din urmă, după 64 de ani de amenințări continue. Pe care   le-a materializat, le-a şlefuit şi ni le-a împărtăşit. Cu aceeaşi discreție cu care   şi-a efectuat serviciul de viață obligatoriu. Retrospectivele sale sunt rare. Îmi aduc aminte de una dintre ele, de la Cărtureşti, de acum câțiva ani, unde fusese făcută o selecție de lucrări ale pictorului, realizate între 1974 (vremuri de silnică tăbăceală a conştiinței!) şi 2001, anul de dinainte de a se stinge, când era deja de un deceniu profesor la Academia de Artă din Bucureşti. Unele aflate la Muzeul Național de Artă Contemporană, altele provenind din colecția familiei Mitroi. Însă toate având aceeaşi temă. Unică: autorul trăgând de sine. Altoite pe nervurile aceleiaşi primejduiri: angoasa ca formă de existență. Frica în fața gâdelui teribil care este viața opresată. Groaza provocată de Răul apocaliptic prin sugrumarea libertății. Teroarea ridicată la rang de virtute (Iarba rea este o plantă căreia nu i s-au găsit încă virtuțile – constata undeva R.W. Emerson!). Anxietatea care face ca deranjul existențial să se distileze în depresie, iar disconfortul să devină stenahorie. Neîndoielnic, artistul, în general, aparține trup şi suflet (mai ales, acesta, ultimul!) speciei umane lovite de o permanentă nulitate a satisfacției. Că nu-i ajunge viața pentru a se exprima în libertate. Şi că în adâncul lui sălăşluieşte un drăcuşor ce-l poartă pe cele mai belalii tărâmuri. Făcând din el un paria ex-centric (mereu, mereu în afara cercului ce are drept centru banalul anormal de normal!). Prin urmare, nu e nimic deosebit că Florin Mitroi, poate chiar fără să vrea (drăcuşorul, nu-i aşa!), simte nevoia să iasă de sub imperiul persecutor al normei şi să descopere abnormul din preajma lui. Pe care să fie obligat să-l facă şi celorlalți cunoscut. Adică, mort-copt, să-l destăinuie lumii. Imageria simbologică nu e atât de diversificată precum belşugul îmbietor al temei. Toporul hulpav (a se reține: de fiecare dată, fără să fie mânjit de sânge, deci omorul e in statu nascendi... pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti!), cuțitul înfipt în spate sau, mai grav, în cap, apoi chipul sluțit şi după aceea bandajat, autoportretele rebarbative, şuie, piezişe, geometrizate, în care gura, de pildă, e doar o simplă crăpătură (exact cum se cerea la dictatură, scuzați rima!), obrazul crăpat în trei locuri, de întreită ruşine – sunt de ajuns ca să sugereze suferința la tonul acut. Cât priveşte repertoriul tehnicilor lui Mitroi, şi el este la fel de original: de la tempera cu ou pe caseină sau pe sticlă, până la uleiul pe tablă şi pânză. Indiferent cum, mesajul însă este unic. Se poate dispărea chiar şi în numele unei singure idei. Să învățăm depresia fără profesor!