POEȚII LA TEATRU

Gellu Naum nu pare a mai fi în actualitate. Un poet, de fapt, nu e mai niciodată, în zilele noastre, în vreo actualitate. Acest suprarealist care spunea că el nu scrie suprarealist ci trăieşte astfel, are însă în urma sa o trenă serioasă de admiratori, de oameni care l-au iubit când trăia şi-l mai iubesc şi azi. Unii dintre aceştia m-au dus la spectacolul intitulat N(aum) de la Teatrul Metropolis. Un spectacol, trebuie să  spun de la început, excepțional. Am intrat, ca multă lume, cu strângere de inimă că va trebui să ascult vreo oră, o oră şi ceva, versuri, fie şi de Gellu Naum, într-o recitire fie şi excepțională, a Oanei Pellea, pe care o ştiam în stare de aşa ceva. Ei bine, nu, n-a fost un recital mascat de poezie, greu de suportat mai ales de cei obişnuiți să citească textele poetice, nu să le asculte. Or, acest spectacol este chiar unul de teatru şi un teatru de bună calitate, mai ales că Gellu Naum este şi autor de teatru, nu unul obişnuit, ci un teatru suprarealist sau fantast şi poate absurd, în altă manieră decât cea ionesciană. O selecție admirabil dozată, din unicul său roman, Zenobia, dar şi din piesele sale de teatru, toate cu un aer de suprarealism şi absurd, care a produs în final un rezultat demn de toată atenția. Nu ştiu câtă lume dintre cei care văd acest spectacol va şti mâine cine a fost autorul ale cărui texte le-au trecut prin auz, dar, oricum ar fi, cei care ştiu ceva despre acest excepțional poet/ scriitor, pot aprecia valoarea de mărturie în preajma sutei de ani de la naşterea sa.

Spectacolul nu e numai unul de text, de rostire, e şi unul de ritm şi mişcare, unul de lumini, mai ales unul de lumini, dar şi mai ales unul de decor care pluteşte sau se ridică de parcă ar fi obiectele pe care poetul le poate manevra împotriva gravitației. Şi repetarea scenei cu dna Gertrude care-l urmăreşte pe personajul-poet, în persoana Oanei Pellea, trimite la o lume a absurdului, care te proiectează în aceea ciudată, de neimaginat material, cum se întâmplă cu substanța altor romane, a celui scris de poetul Gellu Naum şi publicat tot atunci. Trebuie să spun imediat că Oana Pellea a avut în persoana tinerei actrițe Cristina Casian o parteneră de valoare, care şi-a trecut cu bine acest examen de versatilitate şi de mişcare nu întotdeauna, ba aş zice aproape niciodată, previzibilă. Nici mâna Marianei Cămărăşan, care are deja la activ o serie de spectacole remarcabile şi remarcate, nu a stat ascunsă prea departe de ceea ce se vedea pe scenă, mai ales că selecția a fost decisă împreună cu protagonistele, aşa cum mi-a mărturisit Oana Pellea după spectacol. Dar în acest spectacol admirabil e greu să separi regia de interpretare şi de imagine, luminile de decorul care flutură pe la nasul personajelor, precum absurdul prin viața lor. Scenografia aceasta remarcabilă este semnată de Vladimir Turturică, iar de asemenea subtilele jocuri de  lumini care compun, precum poezia, lumi ciudate, imaginare, de Ştefan Vasilescu. A fost un spectacol, deloc conceput ca un omagiu formal adus unui mare poet de la a cărui naştere se împlinesc anul acesta o sută de ani, ci unul admirabil structurat şi posibil oricând. 

Spectacolul acesta trebuie văzut, trebuie să te pătrunzi de subtila sa armonie în aparentul şi temeinicul absurd, pentru a înțelege o lume în care a trăit, nu doar a scris acest mare poet care a fost Gellu Naum, una dintre figurile cele mai proeminente ale literaturii române din secolul trecut şi nu numai. 

 

Inventatorul iubirii

Horațiu Mihaiu îşi reia, cu alți actori, la un alt teatru, la Târgovişte, unde s-a întors Mc Ranin, spectacolul despre poetul suprarealist Gherasim Luca, pe care l-a mai făcut o dată, cu alți actori, la Deva. Este, o spune chiar regizorul, o prelungire a   altora dedicate marilor artişti. Nu mai e  vorba nici de Miró, nici de Magritte, nici de Brâncuşi, ci de un poet, puțin cunoscut la noi, deşi a plecat din România pentru a trăi în Franța şi a se arunca în Sena, de pe Pont Mirabeau, la optzeci de ani trecuți, Gherasim Luca. Spectacolul cu titlul primei cărți a poetului publicate în româneşte este compus de regizorul Horațiu Mihaiu cu multă mişcare şi mult sunet, o muzică admirabil complementară momentelor scenice,  în acelaşi timp înviind  personajele care ar reprezenta iluziile sau coşmarurile sale, într-o succesiune logică suprarealistă. Gherasim Luca este unul dintre reprezentanții suprarealismului românesc târziu, cel al anilor ‘40, ilustrat şi de Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Teodorescu, D. Trost.  

Spectacolul de la Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte, are o desfăşurare bine condusă, păstrând momentele principale ale vieții acestui poet mereu hăituit, ba de perpetua perindare a clienților tatălui său, croitor, prin casa lor, fără un moment de linişte, ba, mai grav, de prigoana legionară antisemită din România, ba, poate, de fantasmele sale, de o permanentă instabilitate care-i va fi şi furnizat materia excepționalei sale opere. Îl vedem pe Gherasim Luca în România, în familia în care a văzut lumina zilei, cea a unui croitor sărac, apoi purtând steaua galbenă, apoi luându-şi lucrurile sale puține şi plecând cât vedea cu ochii, în lumea largă.  

Liviu Pintileasa întruchipează un Gherasim Luca pe alocuri agitat, pe alocuri halucinat, mereu în centrul unor mişcări ale câtorva figuri despre care îți vine să spui când că sunt unele de coşmar, când că sunt îngerii lui păzitori, când, din nou, că nu sunt altceva decât lumea neînțelegătoare față de poet, din jurul lui. Puținele cuvinte inteligibile pe care le rosteşte sunt o trimitere directă la felul în care-şi spunea poetul poemele, mai ales acea celebră redare a celui intitulat Passionnnément. Rămânem cu iluzia sunetelor mai mult sau mai puțin articulate care explodează undeva, prea departe, în afara sa, dar mai ales în afara noastră.

Ceea ce este absolut remarcabil la acest spectacol este modul în care imaginea filmată din final preia, continuă de fapt, povestea de pe scenă, de asemenea muzica discret modernă. Plastica spectacolului, fie că e vorba de aceea a trupurilor omeneşti, fie de cea propriu zisă, care precede finalul, cu aruncarea în Sena, face să se rețină şi acest spectacol admirabil, la realizarea căruia toți interpreții, inclusiv tinerii interpreți ai obsesiilor sale şi ai personajelor sale obsedante au un rol decisiv. Actoria, dansul, plastica, muzica, toate conduc la un rezultat de o stranie şi copleşitoare frumusețe. 

O informație greşită se cere totuşi corectată. Pe ecran se proiectează, la finalul spectacolului, câte ceva despre Gherasim Luca omul. Că s-a aruncat în Sena la 80 de ani, dar şi că a trăit 40 de ani în Franța „fără acte”. Eronat. Nu a vrut să primească, deşi i s-a propus, cetățenia franceză, rămânând apatrid, ceea ce este, totuşi, altceva decât sans-papiers. Apatrizii au şi un Dumnezeu al lor, Nansen (da, chiar prin stăruința celebrului explorator s-a înființat acest tip de paşapoarte).