Un nou eseu despre Nichita Stănescu

Ce şanse are azi un exeget din provincie ca volumele sale de istorie, critică sau de eseistică literară să aibă ecoul pe care-l merită, să intre în circuitul  firesc al recunoaşterii valorice – pe scurt: să însemne ceva în peisajul receptării operei majore a unui scriitor? Aproape nici una, o spun cu tristețe. Cu una sau două excepții, editurile „mari” strâmbă din nas chiar şi la numele mari ale criticii noastre, darămite la încercările unui profesor de literatură de aiurea, silit să-şi publice cărțile (uneori chiar plătindu-le apariția!) la case editoriale mici, fără difuzare, vizibile doar la târgurile de carte – şi asta dacă editurile reuşesc să-şi plătească închirierea spațiului respectiv.

În situația ingrată sumar descrisă mai sus se află şi Terezia Filip, ale cărei trei volume închinate poeziei lui Nichita Stănescu (O poetică a ființei – Vol I: Eul în lume; Vol II: Hermeneutica realului şi vol.III: Trupul şi reveriile organicului) , apărute în onorabile condiții grafice la Editura Galaxia Gutenberg sunt rezultatul unei trudiri îndelungate în amplul univers al autorului celor 11 elegii. Desigur, despre poezia lui Nichita Stănescu s-a scris enorm, începând cu critica de întâmpinare făcută la debutul poetului de Paul Georgescu şi Matei Călinescu, continuînd cu cartea lui Ion Pop (Spațiul şi măştile poeziei, 1980) şi, printre atâtea altele, cu amplul studiu al regretatului Alexandru Condeescu din ediția Stănescu apărută la Editura Muzeului Național al Literaturii Române, până la mai tinerii critici de azi, precum Daniel Cristea-Enache, cu Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nicihita Stănescu. Cu excepția lui Gheorghe Grigurcu care-i contestă, parțial, dar constant, valoarea, Nichita Stănescu n-a avut parte decât de aproape unanime elogii, şi antume şi postume. Este, oricum am lua-o, unul din vârfurile liricii noastre postbelice, imposibil de ignorat şi încă, poate, de atins. Aşa se face că nemaifiind vorba de a-l judeca axiologic, nu-i rămâne eseistului de azi decât să aprofundeze multipla sa personalitate, de a-i „scotoci” opera în toate ungherele sale, cu speranța descoperirii de noi şi noi valențe.

Asta şi face Terezia Filip în cele trei op-uri ale exhaustivului său eseu Nichita Stănescu – o poetică a ființei, dintre care mă voi opri asupra celui de-al treilea, Trupul şi reveriile organicului. Cu acribie, cu creionul în mână (ba uneori chiar cu lupa, aş zice...), autoarea se străduie (şi reuşeşte) să identifice în structura poeziei lui Nichita Stănescu o serie de ipostaze şi variante tematice ale obsesiei constante („fir roşu” călăuzitor!) legate de viziunea corpului uman: „trupul ca instrument de măsurare a realului”, „trupul ca locuință”, „trupul vorbitor”, „trupul săgeată”, „trupul-nutriment” etc. Desigur, recunoaştem aici cu uşurință semnele lecturilor din noua critică franceză, în special din Gilbert Durand (cu ale sale Structuri antropologice), Gaston Bachelard (Poetica reveriei) ori din Roger Caillois (Abordări ale imaginarului), dar asta nu împietează cu nimic originalitatea demersului autoarei, ce aproape îşi epuizează, pe 240 de pagini, subiectul. 

Cum era şi de aşteptat, „materialul” asupra căruia îşi plachează cu precădere Terezia Filip analiza îl constituie celebrele deja 11 elegii, luate fiecare, pe rând, la puricat şi văzute, ca întreg, drept „alchimie a ființei şi inițiere în misterele lumii”. Cred că Nichita însuşi ar fi fost încântat câte semnificații, simboluri şi nuclee ascunse descoperă eseista în elegiile sale. Dau un singur exemplu: „Elegia (a noua, n.m.) nu este neapărat o dramă a limitelor, deşi poate fi citită şi astfel, ci o fascinantă poezie a devansării lor necontenite, o misterioasă putere de transgresare, o fantastică şi inițiatică spargere a limitelor, într-o perpetuă ruptură şi despărțire de sine, nostalgică”.

În concluzie, eseurile Tereziei Filip, impecabil concepute şi scrise, dovedesc încă o dată că marea poezie nu-şi epuizează niciodată filonul valoric.