Grădinile suspendate ale Bucureştilor

 Pentru că există din ce în ce mai puține grădini în Capitală, pentru că Bucureştii au însemnat cândva o insulă de verdeață în Câmpia Română şi, pentru că, fără să fie întrebați locuitorii, primarii acestui oraş au suspendat – de-a lungul unui secol, treptat – dreptul legitim la peisaj şi spațiu verde, pentru toate acestea, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, secția Amenajarea şi Planificarea Peisajului, a deschis la Muzeul Municipiului Bucureşti o expoziție extrem de interesantă. Intitulată „Palatul Şuțu şi Grădinile Dispărute ale Bucureştiului”, ea a fost realizată de dr. arh. Cerasella Crăciun, în parteneriat cu muzeul. Proiectul, sprijinit pe 18-21 de panouri explicative expuse în curtea muzeului, se bazează pe studiul de caz al Grădinii Şuțu, precum şi pe alte grădini dispărute ale Bucureştiului şi se înscrie în acțiunea amplă de cercetare din domeniul istoric, urban şi peisagistic, focalizată pe problematica acută a descreşterii suprafețelor de spații verzi, urmărind arhivele şi planurile istorice ale Municipiului Bucureşti. Finalitatea acestei acțiuni este informarea, cointeresarea şi responsabilizarea cetățenilor pe acest tronson edilitar, în condițiile în care, conform normelor UE, suntem obligați să ajungem – prin lărgirea spațiului coerent metabolic al spațiilor verzi – la o suprafață de 24-25 mp/cap de locuitor. Exemplele de grădini ce urmează a fi cercetate şi prezentate în proiectul-expozițional au fost alese pentru că sunt reprezentative pentru tipologii diferite: gradina simbol, reprezentativă, publică/semipublică/particulară, gradina monastică sau de loisir şi divertisment, proiectul propunându-şi în final şi elaborarea unei tipologii a grădinilor specifice Capitalei, precum şi concretizarea unor indici şi bilanțuri teritoriale. Panourile sunt de-a dreptul spectaculoase şi din ele aflăm informații inedite despre grădinile care nu mai există în arealul bucureştean. Spre pildă, în vestul oraşului vechi, unde se află biserica Sf. Elefterie Vechi, a existat o vastă zonă împădurită, ce se întindea până pe Dealul Cotrocenilor. După 1850, o parte din această zonă verde a devenit grădina Zdrafcu, aflată în zona actuală a Monumentului Eroilor Sanitari. Către 1870, în grădina Zdrafcu a fost amenajată o sală mare de dans, sală care găzduia şi un teatru. Grădina a dispărut treptat, după Primul Război Mondial, în urma lotizărilor cauzate de extinderea oraşului. În apropierea ei, pe malul celălalt al Dâmboviței, unde este Facultatea de Drept, se afla grădina Procopoaiei, care urca şi pe Calea Plevnei. La intersecția Căii Plevnei cu bulevardul Regiei, se afla grădina Scufa, a cărei perioadă de glorie a fost cândva, între 1850 şi 1900. După Primul Război Mondial, însă a dispărut într-un teren viran „unde-şi păstrează furagiul Regimentul de Escortă”, deoarece în apropierea ei se afla Manutanța Armatei. Una dintre marile grădini dispărute a Bucureştiului a fost aceea numită Belvedere şi care s-a aflat între actuala stradă Mircea Vulcănescu (fostă Fracmazon) şi cartierul Gării de Nord. A fost una dintre primele grădini publice creată ad-hoc, martoră a modernizării costumelor şi a manierelor locuitorilor oraşului. Începând cu 1870, dispare însă şi ea cu repeziciune, pe măsură ce apar Spitalul şi Muzeul Militar, Gara de Nord şi cartierele aferente. Au existat, apoi, mici pete de culoare şi în centrul oraşului: grădina Sărindarului, lângă Cercul Militar; grădina Slatter, în zona Pieței Valter Mărăcineanu de azi; Grădina cu Cai, nu departe de statuia lui Mihai Kogălniceanu; Grădina Raşca, de pe actuala stradă Edgar Quinet; Grădina Universală a „tinerilor berbanți”, din piața Universității de astăzi, unde se afla nu demult instalat celebrul ceas al întâlnirilor; grădina „jupânului Stavri”, de pe strada Academiei; grădina Oteteleşanu, din zona Palatului Telefoanelor; Grădina Union, de pe strada Ion Câmpineanu, evocată de Caragiale în „O noapte furtunoasă; întinsa grădină a lui Heliad, din zona Pieței Obor de azi, unde se aflau ruinele casei lui Heliade Rădulescu; grădina lui Ivaşcu, din vechea barieră a Vergului sau grădina Orfeu din spatele Palatului Regal. Problema nu este neapărat aceea că au dispărut aceste grădini, ci că bucureştenii de azi, spre deosebire de aceia de la 1900, nu mai au liniştea pentru a proteja fiecare metru pătrat de spațiu verde ori dorința de a crea în jurul reşedinței o grădină, care să încânte privirea. Problema e că eternitatea urâțeniei arhitecturale a acestui oraş s-a născut la bloc!