Nichita Stănescu într-o carte de interviuri

 În istoria literaturii, întotdeauna au constituit o atracție deosebită pentru biografi morțile violente sau enigmatice ale unor scriitori, oferindu-le subiecte demne de romane de senzație, prin dramatism sau prin mărturiile contradictorii ale celor apropiați: a?a s-a scris despre moartea lui Nicolae Labi?, Marin Preda, Dan De?liu – ?i, iată acum o carte de interviuri, adunate ?i publicate de Virgil ?erbu Cisteianu ce-?i propune să dezvăluie „adevărul despre viața ?i moartea lui Nichita Stănescu”. Sunt cinci interviuri, toate după 1990, cu mama poetului, Tatiana Stănescu ?i cu sora acestuia, Mariana, mai tânără cu ?ase ani decât poetul. În Argumentul-prefață, Virgil ?erbu Cisteianu, după ce ne invită la citirea acestor interviuri, ?i admite că ploie?teanul ?i-a risipit viața (dar nu ?i-a pierdut opera) se întreabă retoric: „Dar, oare, la « risipirea » vieții lui Nichita Stănescu nu a contribuit nimeni? Nu i-a dorit nimeni moartea premeditat?” El e convins că interviurile din această carte dau (sau sugerează) un răspuns pentru că „sora lui Nichita aproape în fiecare interviu pomene?te de Comana” ?i de „nunta”  aceea „cu dar” de la Turnu Severin. Interviurile sunt precedate de o prefață ditirambică de Dorul Popovici „comandor al Italiei” ?i de o foarte frumoasă „scrisoare de aniversare” a poetei Gabriela Melinescu, marea iubire a lui Nichita Stănescu – cea care, după ce s-a stabilit în Suedia, i-a tradus opera ?i prin aceasta, probabil, a contribuit la nominalizarea poetului Necuvintelor pentru premiul Nobel, iar fiecare interviu  are ca preambul un fragment critic semnat, în ordinea lor, de ?tefan Augustin Doina?, Eugen Simion, Pavel ?ugui, Mihai Cimpoi, Marian Papahagi ?i Virgil ?erbu Cisteianu. Interviurile sunt, a?a cum era de a?teptat, repetitive ?i nu aduc lucruri cu adevărat noi. Aflăm cam ceea ce ?tiam: că a fost un elev eminent, un licean ?i un student frumos („îngerul blond”) de care s-au îndrăgostit multe fete; el însu?i a avut multe iubiri dar niciuna n-a egalat-o pe a Gabrielei Melinescu, poeta care era pe punctul să-i dăruiască un copil, dar a pierdut sarcina, că a fost modest ?i generos, că nu putea ține „du?mănie”, de?i el a fost invidiat de mulți, ?i nu toți dintre cei care roiau în jurul poetului în strâmtul apartament din Piața Amzei îi erau prieteni devotați, dar n-avea inima să-i refuze sau să le închidă u?a ?i astfel ?i-a risipit sănătatea ?i viața. Dacă avea o neînțelegere cu un confrate (se dă exemplul cu Marin Sorescu) căuta stăruitor să se împace. A?adar ni se propun  „adevăr” cele enunțate în Argument: poetul nu era agreat de cercul de scriitori patronat la Comana de Gogu Rădulescu (?i deci nici nu a fost un răsfățat al regimului comunist a?a cum s-a afirmat de cei invidio?i pe talentul său); ?i că moartea i-a fost grăbită de participarea în decembrie 1983 la o „nuntă cu dar”, de unde s-a întors  cu trenul, într-un compartiment neîncălzit ?i,  internat la spital, poetul a sucombat la puțină vreme după împlinirea vârstei de 50 de ani; a contribuit –  se sugerează –  la sfâr?itul său prematur ?i o viață conjugală nefericită ?i nedorită cu acea enigmatică Dora (dar pe care totu?i poetul o alinta cu apelativul „Dora libelula”), căsătorie la care a fost, chipurile, silit. În timpul acelui mariaj, familia în special sora Mariana, se îngrijea de menajul poetului. După moartea poetului din numero?ii lui „prieteni”, au rămas cei devotați ?i sinceri cu adevărat – sunt enumerați pictorul Mihai Bandac, istoricul ?i criticul literar Eugen Simion, regretații Mircea Micu ?i Gheorghe Pituț care s-au grăbit ?i ei să-l urmeze în eternitate. Rele cuvinte despre pictorul Sorin Dumitrescu, pe care într-o vreme ?i-l considera prieten. Din dialogul poetului cu prietenul său, scriitorul Ilie Purcaru, puține lucruri se pot înțelege, pentru că aproape toate replicile sunt sincopate sau rămân în suspensie.