breviar editorial

De fapt, Monodrame/Monograme: „Volumul de față răspunde, pentru autoare, însă tentează să răspundă şi unui public avizat sau amator în domeniu, la întrebarea: câte feluri de poezie contemporană există? O întrebare subsecventă ar fi: există atâtea modalități de a scrie câți scriitori sunt activi? La răspunsul nostru negativ în legătură cu cea din urmă interogație, (ni) se impune o cartografiere a tropismelor genului, ca din partea unuia ce şi-a exercitat constat mandatul de cronicar în ultimii ani, descifrând aproapele din fiecare plachetă parcursă, dar care este interesat şi de departele ce susține viziunea teoreticianului şi pe aceea a istoricului literar.

Nu echivalăm cu un lamento din partea noastră exprimarea faptului că a gândi categorial reprezintă unul dintre cele mai anevoioase eforturi – cine a fost ispitit de ordonare şi generalizare ştie bine asta. Istorii literare eminente, de mult canonice, de pildă, au fost amendate, prioritar, exact pe tronsonul constituirii genericelor. Nici o listă de nume nu e suficient să oferi. Putem admite însă că o categorie este o ficțiune critică, necesară măcar în sensul în care vedem că astfel au procedat şi unii dintre predecesorii noştri. Este şi obligatorie, întrucât poate institui şi stabiliza un dialog pe un teren cât de cât defrişat. Când se rosteşte acum tradiționalism, să zicem, sau modernism, deşi au existat şi destui hibrizi, după îndelungi «lupte», este foarte clar pentru oricine despre ce este vorba, inclusiv pentru Şcoală, care nu ar putea delimita şi prelucra informația fără rezultatele «beligeranței» criticilor. Să încerci împărțirea unui flux debordant de bogat, fără matcă unică, dar şi aceea, dacă s-ar imagina, imprevizibilă, incumbă o doză de risc, de care suntem conştienți. E posibil, chiar probabil că alții vor găsi, cu râvnă, categorii mai potrivite. Abia aşteptăm.”

 

Febra, de Iulian Moreanu, Editura Premier, 2013, 182 pag. Să tot fie al treilea volum de proză scurtă al autorului – după Ruleta mincinoasă (2007) şi Cerbul însetat (2012) – dar Iulian Moreanu (n. 1953) nu este un nume total nou, el fiind descoperit cândva de Nicolae Velea, debutat de V.R. şi fiind premiat de revista Luceafărul. Constantin Trandafir îl prezintă astfel: „la fel ca marea parte a optzeciştilor, în rândul cărora se situează ca vârstă, autorul pune preț pe o lume de bas-étage, dar cu specială aplecare spre contextul socio-psihologic. Şi în acest volum, Febra, Iulian Moreanu se dovedeşte un bun povestitor şi grijuliu lucrător al stilului, prețuitor al misterului bazat pe ambiguitate, pe modul amânării şi pe surpriză”.

Academicianul Niculae, de pildă, e văzut cam aşa: „Ochii, de o culoare nedefinită şi uşor încrucişați, erau veşnic îndreptați spre cer, ca într-o poziție de continuă rugăciune, capul ținându-şi-l aplecat mai mereu în față, cu bărbia apropiată de piept.

Era urât, nefericitul. Buzele-i groase erau umezite în permanență de o salivă abundentă, băşicoasă şi printre ele se vedeau nişte dinți rari şi strâmbi, maronii.”

Viața lui nu e de poveste – deşi acum şi poveştile au poțiuni de un tragic indimenticabil: „La un moment dat, se vorbea că o tutungioaică mai trecută îl folosea din când în când pe post de amant şi aceiaşi colegi năzdrăvani ne întrebam cam cât de dotat putea fi, că de potența lui nu ne îndoiam, având în vedere că se spunea că ăştia nebunii sunt în stare s-o facă ore la rând; bârfa n-a durat însă prea mult – fusese, desigur, o răutate aruncată de cine ştie cine.

Nu cred să fi ştiut cineva unde dormea. Era o prezență permanentă a străzii, de aceea, atunci când a dispărut pur şi simplu definitiv’ din geografia oraşului, absența i-a fost remarcată de toată lumea. Se spunea că cineva l-ar fi dus la un azil, unii ziceau că ar fi murit şi nişte rude îndepărtate l-ar fi luat şi s-au ocupat de cele trebuincioase în asemenea cazuri, ba s-a zvonit chiar că se însurase pe undeva, într-un sat de prin Moldova (!?), desigur, tot cu o amărâtă bătută de soartă.

Adevărul nu a fost aflat niciodată. Totuşi, cei trecuți de mult de tinerețe şi-l mai amintesc, din când în când, şi pun pe seama lui tot felul de minunății ce nu se mai pot verifica vreodată; amănunte sau întâmplări, unele de-a dreptul spumoase, al căror erou ar fi fost, aşadar, el. Sunt însă convins că cele mai multe dintre ele sunt, pur şi simplu, invenții.”

Tot o prezență spectrală este Sică: „Despre el nu am putut afla mai mult decât că a fost un tânăr în firea lui. Atât. Dar precis că o întâmplare, o dramă, o decepție, cine ştie ce altceva 1-a biruit, 1-a înfrânt iremediabil şi 1-a aruncat într-o altă realitate, în care totul trebuie să fie altfel: valori, norme, limbaj, criterii, credințe, bucurii şi toate celelalte. O altă normalitate şi realitate. În «realitatea» asta nu e loc pentru o mâncare caldă şi gustoasă, pentru săpun şi şampon, pentru haine curate şi călcate, informația e refuzată, iar restul cerințelor sunt în general minime, stricte, concrete. Nu ştiu de ce, dar sunt aproape sigur că pe cei ce trăiesc aici, în această altă normalitate şi realitate, deci, Dumnezeu îi iubeşte mai mult decât pe noi, «ceilalți», cei ce greşim cu conştientă.

O fi iubit şi el vreodată, o fi visat să ajungă să practice o anumită meserie, o fi avut vreo pasiune sau o fi întors cu grijă filele unor cărți? Probabil nici el nu-şi mai aduce aminte. Toate astea s-ar fi putut întâmpla altădată, atunci, un atunci deja a-temporal.”

Iulian Moreanu ne aminteşte, cu obstinație şi talent, adevăruri pe care nu vrem să ni le mai amintim. 

 

Sfinții de lângă noi. Între portrete şi icoane, ediția a doua, de Ciprian Voicilă, Editura Areopag, Editura Meditații, 2014, 170 pag.

Ciprian Voicilă a început prin a ucenici, în felul lui, pe lângă Irina Nicolau, apoi pe lângă: părintele Justin Pârvu, Maica Paisia, „arhiereul care veghează la Rohia”, părintele Macarie, „Octavian Anastasescu, eroul discret” şi alții ca ei, la fel de canonizabili, din punctul multora de vedere, apoi a ajuns să fie el însuşi înconjurat (radiofonic) de mici ucenici, pe care îi învață ce înseamnă creativitatea şi dezvoltarea personală. De fapt, le deschide copiilor prin Radio Itsy Bitsy noi orizonturi, ca să găsească soluții şi modele, inclusiv sau mai ales modele umane creştin-ortodoxe (chiar dacă nu se vorbeşte minut de minut exact despre acest lucru). Ciprian Voicilă pare el însuşi mirat, bucuros şi recunoscător pentru parcursul lui uman şi spiritual, după cum se destăinuieşte în paginile acestei cărți: „Venisem la înalt Preasfințitul Justinian Chira cu gândul expres de a-i cere binecuvântarea ca să scriu în continuare spre slava lui Dumnezeu. Anii pierduți printre fantasmele intelectualismului, clipele jertfite culturii de dragul culturii, eul gonflat prin abundența informațiilor necesare dar nu şi suficiente pentru izbăvirea lui, curiozitatea care răscoleşte ca o babă oarbă prin sipetul unde stau zăvorâte tainele lumii – toate mi se păreau năzăriri ale firii, în căutarea sinuoasă a adevărului, pe care le lăsasem în urmă. Mă hotărâsem să le fac pe toate pentru Dumnezeu: să gândesc, să scriu, să vorbesc, să respir, să admir, să înving, să mă las înfrânt, să urăsc de moarte păcatul, să caut frumosul bine camuflat în urâciunea zilnică, să iert de şaptezeci de ori câte şapte, să pun între paranteze dorința polimorfă de a căuta plăcerea şi de a evita constant orice suferință, să amân momentul răzbunării până când orice umbră de dorință de răzbunare se va evapora de la sine, să nu mă mai rog pentru mine, ci întotdeauna pentru ceilalți. Iar dacă trăiesc, pentru Dumnezeu să trăiesc, şi, dacă voi muri, pentru El să mor. I-am cerut, aşadar, înalt Preasfințitului Justinian binecuvântarea de a scrie, iar sfinția sa mi-a dat-o grabnic, tare şi răspicat: 

– Să nu te opreşti!

Dar asta n-a fost tot. Ne-a vorbit despre omul-microcosmos, care cuprinde în el şi mineralul, şi vegetalul, şi animalul, dar care le transcende pe toate prin conştiința pe care a sădit-o Dumnezeu în el. Auzindu-1, mi-am recăpătat încrederea în om. Fiecare ființă are ascunse în ea potențialități nebănuite, prin care poate deveni cu adevărat bună. Ştiam că lumea este creația lui Dumnezeu şi că El o ține permanent în existență. Dar, în sinea mea, pe acest adevăr simplu şi fundamental se depusese în straturi cenuşa neîncrederii în om şi în lumea sa de artefact. Arhiereul de la Rohia le spune adesea vizitatorilor: «Sunteți sfinți!», spre stupoarea acestora. Le reaminteşte de cea mai înaltă chemare a lor: asemănarea cu Hristos.

Am regăsit cu mare bucurie în înalt Preasfințitul Justinian legătura străveche dintre cult şi cultură, optimismul creştin, convingerea că lumea pe de-a-ntregul este bună. Fiecare clipă ce ni s-a dat este de la Dumnezeu şi trebuie să îi mulțumim pentru ea, ne învață el.”

 

Tangerine tango, de Camelia Iuliana Radu, Editura Grinta, 2013, 140 pag.

Camelia Iuliana Radu se strecoară grațios dincolo de o limită sau de alta, atentă la treceri, lăsând însă – deliberat – impresia că dramatismul existenței nu trebuie expus cu asupra de măsură în poezie, ci dimpotrivă: „Locuiesc într-un gând de plecare/ un zvon al acestui loc/ atât de subțire/ numit uneori moarte/ alteori naştere/ şi atât de rar numit/ părăsire a orbitei// locuiesc într-un loc/ atât de subțire/ în acea parte pe care nu o cunosc/ deşi mi-a aparținut mereu/ despărțită didactic/ de o confuzie// ca de pielița care desparte/ cerul de miez/ şi miezul de sâmbure/ şi sâmburele de naştere/ ...banala intrare în sine.” (Acelaşi pervaz nevăzut). 

Cartea conține următoarele grupaje, intitulate extrem de neutru, ca să zic aşa: „Tendințe”, „Atelier pentru design interior”, „Haute couture”, „Prêt.à-Porter”, „Colecții de toamnă”. 

O carte cu coperte negre, cum şi poezia conținută este considerată a musti, la vedere, de gravitate şi tragism – pe coperta a patra fiind referințele lui Ieronim Tătaru. Coperte negre. Mustind de mandariniu –  prietenii ştiu de ce! Un tangou al culorilor extreme – deşi negrul nu este propriu-zis o culoare.

 

Metaficțiunea contemporană. Dublă lectură a romanului românesc şi spaniol, de Anamaria Blanaru, col. Anthropos. Teorii literare,  Editura Adenium, 2014, 222 pag.

Volumul este recomandat de Carolina Pizzaro, Mario Garvin, Pere Joan Tous. Analiza hermeneutică include, cum ar veni, studii de caz: „Privirea comparatistă este dublată de o evaluare, în fiecare roman, a nucleului metaficțional în jurul căruia este construită proza metaficțională. Strategia ne permite să identificăm invers, plecând de la text şi întorcându-ne la teorie, forme inovative ale strategiilor şi tehnicilor metaficționale: jocul narativ în proza scurtă românească, nucleul ludic la Ioan Groşan, cititorul şi personajul metaficțional la Dumitru Țepeneag şi Gonzalo Torrente Ballester, pseudojurnalul la Marin Mincu, Juan Goytisolo şi Alfons Cervera, metaficțiunea mediatică la Adrian Oțoiu, autenticitatea în metaficțiune la Gheorghe Crăciun, Cartea şi manuscrisul dublu şi textul în palimpsest la Mircea Cărtărescu şi Bernardo Atxaga, naratorul şi editorul fictional la Răzvan Rădulescu şi Antonio Muñoz Molina, «realitatea» ficțională la Javier Cercas şi Antonio Muñoz Molina şi obiectul ca subiect metaficțional la Enrique Vila-Matas.

Analiza comparativă a celor două literaturi, română şi spaniolă, face posibilă şi emiterea unei judecăți de valoare asupra prozei metaficționale a celor două spații. Datorită influenței directe a literaturii sud-americane, dar si a rediscutării unei teme complexe precum memoria colectivă şi cea individuală în prozele metaficționale, considerăm că proza metaficțională spaniolă oferă resurse mult mai complexe în analiză, o dezvoltare multiperspectivistă a procedeelor metaficționale. Autorii spanioli utilizează cu precădere forma metaficțiunii implicite datorită readucerii imaginarului, a poveştii în roman după perioada realismului social, lăsând pe plan secund reflexivitatea textului. Cazurile aparte de metaficțiune explicită, cu un joc verbal şi o tehnică abstractă, sunt cele ale lui Juan Goytisolo într-un roman precum Juan sin tierra sau în cazul romanului La saga/fuga de J.B., semnat de Gonzalo Torrente Ballester. În literatura română, în schimb, metaficțiunea explicită este forma utilizată cu precădere, centrându-se ca tematică pe nucleul autenticității ca formă de a scrie şi nu doar ca tematică. Un caz insular în interpretare este trilogia Orbitor a lui Mircea Cărtărescu, datorită tematicii Cărții pe linie borgesiană şi a tematicii complexe pe linie onirică şi fantastică.” 

Anamaria Blanaru (n. 1985) şi-a finalizat studiile doctorale la Universitatea Konstanz şi, anterior, la Universitatea A.I. Cuza din Iaşi. În anul 2009 a primit Premiul ASB. Doi ani mai târziu a predat cursul de teorie literară „Metaficțiunea contemporană” la Universitatea Konstanz, în cadrul Departamentului de Studii Hispanice.

 

Negură şi caligrafie, de George Vulturescu, Editura Eikon, 2014, 114 pag.

George Vulturescu face exerciții de moarte şi de nemurire. Vede cu ochiul cel rău şi cu ochiul cel bun. Vede în patru zări deodată, cum patru sunt şi titlurile grupajelor: („Poem scris cu bufoni”), („Titir al Nordului”), („Scheletele umblă în voie prin cărți”), („Dumnezeu nu se priveşte-n oglinzi”). Poetul vede – prin negură şi dincolo de caligrafie – cum Row vede. Sau Scipione. Sau Ieronim. O mitologie personală de mare forță, în care încap deopotrivă poeme abandonate şi poeme de o nemaivăzută frumusețe se înfățişează ochilor noştri: „Sunt aici purități întâlnite numai în/ congregații. Şi-n aburul vitelor din grajduri. Şi-n/ amurgul pătratului lui Malevici.// Multă vreme am privit. Biciul/ poeziei care despică circumvoluțiile creierului/ e mai laş decât cele care şfichiuieşte/ carnea? «Clarviziunea fotografului,/ zice Roland Barthes, nu constă în a vedea, ci a se afla acolo».// Lucrăm de-a-n boulea. Cărăm hârdaie de sânge./ Descleştăm dinții poemelor să-l putem turna cu pâlniile./ Le înfăşăm cioturile picioarelor cu pânze. Aşezăm/ ierburi de leac pe rănile lor sulfuroase. Jos, în vale, unde/ se zdrobesc trupurile poeților aruncați de pe stâncă,/ roiesc corbii. Se aude un vaiet lugubru. Să am/ neobrăzarea să-l socotesc rugăciune?// Mi-e ruşine că nu mi-o pot asuma./ Şi la ce mi-ar folosi după ce am/ salvat câteva texte în care respirația/ lor e întreagă:/ de la horcăitul zgrunțuros la bule/ subțiri de aer culese de pe buzele/ iubitei/ Poate judeca cel care citeşte? Nu e şi el doar un privitor/ ca şi mine? Pe stânca de la marginea oraşului e ora/ când se schimbă Gardienii.” (Oraşul cu stânca Tarpeiană).

 

Poemele Deltei. Rodion, de Valentin Talpalaru, Editura Opera Magna, Iaşi, 2012, 88 pag.

„Apele au spălat fața caselor pentru sărbătoare/ Duminica nici ştiuca/ nu mai vînează plătica sau linul;/ peştii toți vin s’asculte slujba/ cu înotătoarele împreunate creştineşte,/ papura se înclină – doar semnul înalt al crucii nu-l mîntuie./ Rodion scoate din ladă sufletul lui de mire,/ barca lui e o scoică lucind/ şi casa lui prinde lumină sub streşini.” – între apele Deltei, între cosaşi şi măcriş, între peştii de toate neamurile, între Matriona, Moş Prohor, Pipina, Grişa, Moş Semion, Popa Nechita şi bineînțeles Rodion sunt fire nevăzute, pe care singur poetul le poate eventual face vizibile, în căutarea unor semnificații pe care numai Delta le poate avea. 

Delta ca răsfirare ultimă înaintea Crucii, ca un trei care-l aşteaptă pe patru: „apoi El şi Ea s-au întors către apă,/ au făcut semnul crucii şi s-au făcut una cu ea./ Rodion a înțeles că pescuise în sîngele lor,/ în carnea lor, mama Delta erau ei şi s-a culcat cum altădată Omul blînd/ pe crucea Deltei, cu o mînă pe Chilia,/ cu alta pe Sfîntul Gheorghe şi fruntea-n Sulina./ Iar apele au început un cîntec de leagăn/ şi Sfînta Fecioară ținea în brațe oamenii şi apele:/ «În numele Chiliei, Sulinei/ şi-al Sfîntului Gheorghe/ amin…»”.