Miscellanea
Eugenia Ţarălungă

Breviar editorial

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2015

Geografia sacră şi profană a vieții, de Vasile Andru, Editura Muzeul Literaturii Române, 2015, 220 pag. Mijita „Legendă Andru”, ca să folosim cuvintele autorului, îşi dezvăluie parcursul şi tainele – unele, fireşte, nu chiar toate. Printr-un amplu interviu (cam o cincime din volum) acordat artistului plastic şi scriitorului Mihai Prepeliță, prin alte interviuri, prin mărturii şi mărturisiri. Spicuim din sumar: „S-a întâmplat că am extins Bucovina până în Noua Zeelandă”, „Călătorie la obârşii”, „Retrageri spirituale în Munții Bucovinei”, „Ce afli despre lume când eşti la capătul lumii”. Călătorii pe orizontală, pe tot globul, dar şi pe verticală, până la plăselele ortodoxiei, în ucronie şi diacronie, până spre inima jertfei şi spre jertfa inimii – chiar şi, uneori, a unor întregi generații de oameni neaşezați bine în Istorie, dar bine aşezați din punct de vedere spiritual: „Eudochia, bunica, moare în Siberia, avea 55 de ani când a murit. Bunicul Grigore, ridicat tot în 1941, moare ?i el în Siberia. Două fete ale lor, surorile mamei, Veronica ?i Maria, au fost deportate în Kazahstan. Maria a murit, Veronica, a supraviețuit ?i este mătu?a cu care am vorbit noi azi. Pe bunica Eudochia am pomenit-o mereu: o socot cea mai înălțată ființă din familie, prin martiriul ei. Am simțit că ea, prin sacrificiu, a ars cele mai multe din căderile noastre, a purificat adâncul nostru sufletesc. Jertfa ei a fost mare, a fost deportată când era bătrână ?i slăbită, cu o constituție fizică fragilă. Ea a sucombat prima, au nimicit-o repede, n-a rezistat la frig, muncă silnică ?i foame, stingerea ei a fost rapidă, o ardere, ca la martiri. Astăzi în Bahrine?ti mai sunt paisprezece supraviețuitori ai lagărelor staliniste. ?i văzând lista aceasta de victime, între care multe rude, am simțit încă o dată dureros că am o ascendență sacrificială. Zic că aici este blazonul meu. Că scrisul nu este atât un merit, cât o întâmplare de soartă – ni s-a dat acest dar să-l exprimăm. Dar blazonul adevărat este aici, în jertfa teribilă a unui sat întreg, a unei provincii întregi.”
Şi mai spune Vasile Andru (n. 1942), cu înțelepciune şi seninătate: „cred că o catastrofă ține de planul natural, nu de planul divin. Catastrofa nu este o pedeapsă. Credința este foarte importantă, dar nu pentru a anula un dezastru, ci pentru a ie?i bine din el... Credința ?i alianța noastră cu Dumnezeu ne ajută să scăpăm, să ne refacem după dezastrul ce ne-a lovit... Ne ajută să alegem o atitudine salvatoare. Bol?evismul nu a fost o pedeapsă divină dată Europei de Est. Bol?evismul este o patologie a istoriei. El a favorizat ca puterea să fie capturată de mari psihopați, de mari bolnavi psihic. Nu pot crede, nu-i logic, că Dumnezeu a vrut să pedepsească Estul Europei. Estul nu-i mai păcătos decât Vestul, ?i totu?i Estul a fost martirizat.”

Poeți şi prozatori tineri în anii ’70-’90. Comentarii critice şi alte scrieri, de Cornel Regman, Editura Muzeul Literaturii Române, 2015, 444 pag. Ediția îngrijită de Ştefăniță Regman (n. 1956) cuprinde: „Poeți afirmați în anii ’70”; „Mai mulți poeți optzecişti şi un nouăzecist”; „Prozatori din anii ’70-’90”; „Din interviuri”; „Fişe pentru o enciclopedie maghiară”.
Cornel Regman (1919-1999) – academician?! De ce nu? Prefața „Luciditate & umor” este semnată de Gheorghe Grigurcu şi se încheie astfel: „Afirmat trudnic din pricini bine ştiute, de context politic, cu o carieră fragmentată, Cornel Regman, membru de primă linie al Cercului literar de la Sibiu, a avut printre altele neşansa de a nu fi încadrat în gruparea impunătoare a criticilor din jurul «României literare». Cam aşa cum, odinioară, Paul Zarifopol n-a fost trecut la «lovinescieni». Împrejurare ce a împiedicat într-o anume măsură recunoaşterea meritelor sale. (…) Criticul cerchist a fost un drag şi respectabil prieten al nostru mai în vîrstă. Subsemnatul a găsit de cuviință a-l propune, la un moment dat, pentru titlul de academician, producîndu-şi bucuria de a-l fi bucurat. Oricum, cu sau fără recunoaşterile la care are tot dreptul, şi care, de altfel, continuă a se înmulți, Cornel Regman rămîne unul dintre cei mai de seamă critici ai literelor româneşti. Spre a cita vorba eminesciană, «splendid ca o ironie»”.
Regăsim în volum cronici de Cornel Regman, scrise în felul său inconfundabil, la apariția unor cărți scrise de: Gabriela Adameşteanu, Horia Bădescu, Mircea Cărtărescu, Doina Cetea, Ioana Crăciunescu, Mircea Dinescu, Dinu Flămând, Ioan Flora, Mircea Nedelciu, Mircea Opriță, Petru Romoşan (pp 430-437) ş.a. – cei menționați aici beneficiind de concise prezentări pentru a fi incluşi într-o amplă enciclopedie maghiară a scriitorilor.

Epocalipsa, de Ardian-Christian Kuciuk, Editura Librarium Haemus, 2014, 96 pag. Io şi Yo. Şi au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Prin acest roman, Ardian-Christian Kuciuk (n. 1969) ne transpune în acea perioadă de limită, de metaforă, de preludiu al morții, când totul se diminuează şi se estompează, chiar şi numele sunt prescurtate până aproape de descărnare/sfărâmare. Şi totuşi, morții se îngreunează, poate – cine ştie?! – cu excepția celor care trec direct spre tărâmul metaforelor („Slăbim şi ne îngrăşăm degeaba. Că tot vom deforma oasele sărmanilor ce ne vor căra spre groapă. Asta în cazul în care nu dispărem pur şi simplu, sau dacă nu ardem în vreun incendiu, rămânem scufundați în vreo apă... Vorbesc la propriu, nu te gândi la metafore. În ce mă priveşte, am împlinit atâtea înfrățiri de cruce, încât voi cântări mai puțin.”). Până să se aleagă praful şi pulberea, ceea ce nu ar fi totuşi un semn al Apocalipsei, ci numai al Epocalipsei, să ne curățăm spațiul de praf şi memoria de tot ceea ce e inutil: „Cine ar fi vrut să moară după atâta uitare controlată?! Întrebarea e la fel de captivantă, spuse Io. Cine poate muri după atâta memorie curățată?!” (…) „Cu o zi înainte de a sosi meşterii, Io s-a plimbat îngândurat printre lucrurile, mobila, bibelourile, hainele şi cărțile din casă. Uneori ridica sceptrul şi dădea jos câte o chestie care se spulbera, sau doar sărea pe parchet.
– Sunt şocat să văd cum creşte kitsch-ul în urma mea, – zâmbea Io. Până astăzi eram convins că vârsta dizolvă parfumul tare al gustului ales. Bătrânețea acceptă mai multe lucruri inutile, ba de duioşie în general, ba de lene, ba de deşertăciune... Acum observ că maturitatea mi-a umplut casa cu kitsch-uri. Uită-te şi tu: o sirenă”.
Praful ce se depune şi pe cele uşoare, şi pe cele grele, devine semn al uitării, dar şi al apropierii de esențe, de sceptrul din mâna celor care trec dincolo ori de „briciul înfrățirilor”, singurul semn vizibil al moştenirii de odinioară: „Yo era trează, cu ochii închişi. Era atât de uşoară şi plăcut parfumată, încât Io putea jura că ea e trează în cele două lumi simultan. Nu trebuia să te las să te lupți cu praful, adăuga Io. Atâtea cărți inutile, atâtea reviste, ziare, hârtii, haine învechite. Dacă le fierbeam, cred că ieşea din ele un lichid mortal, o armă biologică, ceva. Nu ne cere nimeni să facem lucruri supraomeneşti, dar uneori, în timpul acestor anotimpuri de curățenie, mi s-a părut că misiunea asta a noastră este strict umană, nu are binecuvântare. (…) Şi ca să învingem prezentul ce părea fără capăt şi fără sfârşit, în acest răstimp am citit şi răsfoit atâtea cărți proaste, am mâncat prin fast food-uri, am băut ce ne-a ieşit în cale, ne-am destrăbălat, ne-am atacat ficatul, rinichii, inima, mațele, oasele, nervii, în frunte cu creierul, că acela e de bază în momentul de față. Am dus viață de năpastă, cum zice romanța, dar de o năpastă strălucitoare. Foc de artificii a fost, dar Dumnezeu ştie dacă a fost mai mult foc, sau artificii. Noroc că, pe parcurs, exact ca şi cum am fi avut un sfert din vârsta noastră, sau mai puțin, am dat uitării colegi şi prieteni, rude decedate şi încă vii, întâmplări-cheie şi neant. Uneori – sau ți-am spus?! – îmi aduceam aminte de tribul acela primitiv care credea că sperma este un lichid otrăvitor ce se poate aduna în creier şi poate ucide.
– Da, da, mi-ai spus. La un moment dat li s-au scurs creierii, căci n-au mai avut spermă, şi erau trişti.
– Ei, a fost literatură povestea aia. Cum să fie ei trişti că nu-şi mai pot absorbi creierii înapoi din natură, cu puța pe post de furtun, când nu mai au creieri?!”
Dihotomia greu/uşor poate fi împăcată cu destulă uşurință: „A spus-o unul dintre părinții pustiei, dacă nu greşesc. Omul se uşurează când Dumnezeu îi dă ceea ce i se potriveşte, şi se îngreunează şi se lasă în jos când lipseşte ceea ce i se potriveşte.”
Fiecăruia i se potriveşte, biunivoc, numai moartea lui, dar uneori dragostea şi înfrățirea pot înfrunta orice limită, chiar şi cea a capătului hărții destinului: „Io şi Yo începură să plângă, dar fără a fi trişti, nici prea fericiți, ci doar vii şi copilăreşte frământați; ninsoarea se întețise, înghițind vocile şi mirosurile necunoscuților care cântăreau din ce în ce mai mult, ca şi cum s-ar grăbi să devină țărână peste Io şi Yo, iar acum mă aşteaptă mama, tata, bunicii, se îmbărbăta Io, mă aşteaptă şi iubirea vieții mele, şi copilaşii pe care îi vom face, şi ei s-au spălat bine pe mâini, s-au îmbrăcat de nuntă sau de Paşti, şi se roagă ca eu să ajung cât mai repede. Căci eu am briciul. Şi ne vom tăia fiecare câte o linie frumoasă pe palmă, spunea Yo, lângă încheietură, acolo unde se termină harta destinului, şi vom bea din sângele unul altuia, sau din acelaşi sânge, şi asta nu va fi chiar nimic.”

Vremea Moroiului, de Viorica Răduță, Editura Cartea Românească, 2015, 300 pag. Aurelian Moroiu este la extrema opusă lui Marc Aureliu, iar vremurile de acum sunt cele ale apocalipsei amuşinate, atrase, accelerate prin exacerbarea viciilor, ticăloşiilor (nu numai la nivelul Preşelui, la Vila Park, la Palatul său ori aiurea), dar şi prin găunoşenia şi lipsa de reacție a subordonaților, serviciilor secrete, colegilor de partid sau, extins la nivelul întregii țări, a votanților, mândri mânuitori de tablete şi de telecomenzi. Larisa Banu, care devine din ce în ce mai uşoară (implacabil, din cauza osteoporozei) şi Marta, prima doamnă a țării, din ce în ce mai tăcută, retrasă dincolo de „ochiul singurătății” (implacabil, din cauza celor două mandate şi a Liei Mardare, fotomodel, favorita Preşelui) au ca element de crasă contrapondere pământul, cu toată puterea străfundurilor lui, care nu tace, care se revoltă, care uită să se lase călcat în picioare, străpuns, sistematizat, ci se înalță – pe alocuri – imprevizibil, spre cer. În explozii sau implozii. Sau, inițial, pentru o vreme, se lasă îmbibat de ape ce mustesc în pereții stațiilor metroului bucureştean: „pietrele pavajului împingeau ruinele mai încolo. Dâmbovița se răcise în întunericul ei, cuprins de moloz şi disperare. Toate aşteptau lumina.
Pe Larisa cutremurul şi explozia de gaze au prins-o la Unirii. Nu era lume nici în primul metrou, nici în stație. Dacă nu venea atât de repede apa prin pereții crăpați s-ar fi prăbuşit într-o clipă totul în gaură, dar aşa, fumul şi mirosul au fost acoperite de şuvoaie, ea şi-a ținut respirația şi apocalipsu’ s-a liniştit până a văzut de sus Dâmbovița, învăluită de margini, o mlaştină în care dacă te zbăteai cădeai mai la fund. Trecătorii de noapte fuseseră înghițiți şi amestecați cu nămolul şi bucățile de zid. Toate se opriseră, la un moment dat, de la Unirii până la Izvor, şi cu ferestrele de la stradă în râu. Nimeni nu se aştepta să vadă a doua zi la televizor tot un arestat cu cătuşele la mâini şi cu piciorul pe scara dubei. Lumea a rămas pe loc, şi-a spus Larisa.
În cele din urmă, grăbită de timpul pe care-1 mai avea, Larisa a urcat pe Dealul Moroiului. I se arătase goliciunea din oglinzi? Vila Park strălucea alături de Palat când focul a trecut prin ape cu privirea preşedintelui în ele. Fără zi fără noapte se roteşte în trupul Liei, în ciuda mulțimii care se adună la poartă. Se desprinde, totuşi, la un moment dat, cu ochiul lui strâmt de timpul femeii, gata să treacă la Palat prin murmurul care aştepta măcar o adiere. Generalul Negoi era acolo şi îi făcu loc, Domnule preşedinte, spre uşa de la intrarea secretă, unde nu ajunge ochiul singurătății, cu toate că Marta începe acum noaptea la geam şi tot acolo o termină. Larisa a simțit pe creştetul protestatarilor tunetul care s-a dat înapoi. La câteva sute de metri, Dâmbovița se umflase şi apele întunecate au venit la Palat, gata să ia puteri, nu numai cu şobolanii de prin canale şi de sub Cantacuzino sau de la Operă. Moartea însăşi fugea spre Casa Poporului, cu cele două clădiri enorme, în care golul nu mai încăpea demult. Se revărsase. Au, îmi aminteşte de viață, gândi Larisa. Sau de moarte?”
Prezentările elogioase ale volumului (Dan Gulea, Felix Nicolau) culminează cu cea a lui Gelu Negrea: „Dacă întâmplător doamna Viorica Răduță s-ar fi născut bărbat, configurația valorică a literaturii române contemporane era acum fără îndoială alta. Cine se îndoieşte de acest adevăr este suficient să citească acest roman puternic şi fascinant al unui scriitor de prima linie, intitulat Vremea Moroiului, şi se va convinge. În plus, va avea revelația că realismul magic – concept aşezat de critică în siajul literaturii sud-americane – nu este în primul rând şi neapărat o chestiune de geografie (nici măcar literară), ci, fundamental, una de stilistică şi de viziune.”

uşi, ferestre şi alte proze, de Dorin David, colecția Punct.ro, Editura Adenium, 2014, 180 pag. Ca şi uşile sau ferestrele, prozele reprezintă spații de deschidere. Mentorii lui Dorin David (n. 1973) sunt, mereu amintiți de criticii literari, Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. Transferul de identitate, dedublarea, disparițiile, trecerea din ficțiune în realitate şi invers, bucle ale unui timp ce refuză a se defini ca fiind liniar, teleportări – uneori între tărâmuri ale vieții şi ale morții, între care granița nu mai este limpede conturată, ci tremurată şi friabilă, toate fac parte din recuzita autorului. Dorin David are redutabile studii în domeniul prozei fantastice, al gnozelor şi ezoterismului. Plus, indubitabil, vocația. Să luăm, de pildă, un fragment din textele inedite, neapărute în revistele în care autorul publică preponderent („Vatra”, „Calende”, „Tribuna”): „A simțit laba ursului doborîndu-i şi gura imensă sfîrtecîndu-i carnea. S-a văzut ca într-un film, ca într-un vis, cum dispare încetul cu încetul, bucată cu bucată, pînă cînd a rămas doar un schelet alb. A văzut cum ursul lingea os cu os, însă foarte atent să nu le rupă. Mai vedea cum Mircea şi Ioachim au alergat de-a dreptul spre Bîlea, tăind cărarea, cît pe ce să se rănească. I-a văzut cum strigă după ajutor încă înainte să ajungă în vale. Cîțiva oameni i-au auzit şi imediat s-a dat alarma. I-a văzut cum au pornit înapoi, spre el, dar ales a văzut ursul îndepărtîndu-se şi dispărînd printre stînci. Atunci s-a simțit atras de scheletul său care lucea alb în bătaia soarelui şi nu a putut rezista forței care îl trăgea spre el. A mai simțit cum se aşază pe el, completîndu-1, cum oasele îi intră în carne, simplu şi nedureros. Apoi s-a simțit obosit şi a adormit o secundă.
Petru a deschis ochii. Era lungit pe cărare, îl durea capul. S-a pipăit: era întreg. S-a uitat în jur: ursul dispăruse. Gîndi: probabil am leşinat cînd m-a lovit şi a crezut că sînt mort. Şi nu m-a mai vrut... Se ridică, îşi curăță hainele şi porni vesel înspre Bîlea. Acum ştiu că vreau să mă fac salvamontist! îşi mai spuse hotărît Petru.
Ioachim şi Mircea au rămas zile întregi la Bîlea, căutîndu-1 pe Petru împreună cu toți salvamontiştii şi cu alți voluntari. Au găsit căciula şi mănuşile sale, aruncate lîngă potecă. Căutările au continuat toată vara. Corpul lui Petru Pavel nu a fost găsit niciodată.” (fragment final din proza intitulată „Expediția”).
Sau, în „Insula verde”, o trecere în sens invers, dinspre un tărâm de o negrăită frumusețe, un ținut de verdeață şi răcoare, al limpezimilor, al strălucirilor şi al veşnicei tinereți, către un salon de reanimare din vremurile noastre: „Am înconjurat insula înot de două ori, dar de-abia a treia oară am zărit o deschizătură undeva sub nivelul apei. Am tras puternic aer în piept şi m-am scufundat. Un mic tunel mi-a permis să înot pînă într-un alt lac rotund, cu un diametru de doar 2-3 metri, din interiorul insulei. Am ieşit la suprafață şi m-am tolănit pe iarbă. Epuizat, am adormit imediat. Nu stiu cît am dormit, dar cînd m-am trezit era tot ziuă, iar soarele ardea mai puternic decît m-aş fi aşteptat. Vegetația din jur era de o abundență cum nu mai întîlnisem decît prin insulele exotice ale Pacificului. Însă niciodată nu mai văzusem o insulă atît de verde, din rocă străvezie prin care aproape că puteam vedea, sclipitoare ca un smarald. Cîteva firicele de apă se vărsau în lăcuşorul central. Nu ştiu exact dacă erau într-adevăr patru sau doar dorința mea a făcut să fie patru la număr. Citisem si eu Cezara lui Eminescu si visasem de multe ori la o insulă ca a lui Euthanasius. Însă eu eram aici singur şi toată insula era a mea! Am simțit atunci o fericire atît de mare încît a început să mă ardă în interior, sîngele să-mi clocotească, iar pieptul să mi se zbată, neputînd răbda o asemenea dragoste. Am sărit iarăşi în apă, să-mi ‘stîmpăr (cum spunea bunica) dorul.
Atunci am revenit, neputîndu-mă împotrivi doctorilor care m-au resuscitat. Aş fi vrut să le spun să mă mai lase, să-mi dea drumul. «Noroc că are inima atît de tînără”» a spus unul dintre medici. Noroc, într-adevăr: de atunci sînt sănătos şi parcă în fiecare zi mai tînăr.”