AICI E ALTĂ POVESTE

Ieri, adică acum câteva zeci de ani, oamenii aveau, ca ?i astăzi, resentimente. Îi invidiau pe cei mai bogați decât ei, pe cei mai de?tepți, pe cei care reu?eau în viață dacă ei, invidio?ii, nu reu?iseră. Dar mai funcționa o morală care interzicea izbucnirile violente, exista o pudoare care nu le permitea resentimentarilor să-?i dea pe față (re)sentimentele. Azi, lucrurile stau altfel. Azi, a?a cum observă demult occidentalii cu capul pe umeri, frânele au fost suspendate sau pur ?i simplu desființate ?i parcă li s-a dat liber tuturor să-?i manifeste ?i cele mai mizerabile pulsiuni. Din moment ce toate sunt egale, nu mai există rău ?i bun, există doar o anume diferență, de care nu trebuie să ne fie ru?ine. A venit vremea resentimentarilor, vremea revoluțiilor continue, cele care nici nu se mai observă, de stradă, de cartier ori chiar de bloc. A dispărut politețea, observa cineva în Franța, au dispărut ?i altele care susțineau țesătura socială înainte de aceste microrevoluții, părți ale uneia macro, fără victime directe, dar cu o singură mare victimă: societatea însă?i.
Ajungi la o anumită vârstă ?i consideri că nu e?ti prețuit la justa ta valoare? Încerci să-i dai în cap celui care este respectat în profesia ta ?i a lui, e bătrân ?i ar trebui să se dea la o parte. În Franța, de curând, s-a pus în dezbatere un proiect de lege care să interzică orice candidatură publică după vârsta de 70 de ani. Trebuia să vină ?i acest moment, era în ordinea lucrurilor. ?i chiar dacă nu s-a votat sau nu se va vota (nu ?tiu ce se va întâmpla până la apariția acestor rânduri), nu e decât o amânare. Vorba lui Arghezi: a?teaptă, că vine… Nici nu ?tiu dacă nu e firesc să fie a?a. Lumea s-a înmulțit, oamenii sunt în cantități uria?e pe glob, de nu mai încap unii de alții ?i atunci e bine să-?i mai ?i facă loc unii altora. Marcel Aimé imagina o lume în care se distribuiau cartele de viață: cei mai importanți socialmente trăiau tot anul, cei mai puțin importanți câteva luni, câte săptămâni, câteva zile, după rolul sau locul pe scara socială. O experiență a lecturii ar trebui să ne facă atenți la cele mai fanteziste pove?ti, pentru că multe, dacă nu toate, ajung să fie puse în practică la un moment dat. De n-ar fi decât ficțiunile tehnice ale lui Jules Verne ?i tot ar trebui să credem asta.
Dar resentimentarii sunt cei care nu mai au răbdare să vadă ficțiunile aplicate ?i se grăbesc. Ei fac parte din spița revoluționarilor de profesie, Marați sau Lenini sau te miri ce Mussolini (a se citi cu ultimul i scurt). Ei fo?găie în toate zonele societății, se cred mai mult decât sunt ?i cred că lumea e nedreaptă cu ei ?i nu vrea să-i respecte ca pe ni?te importanți ce (cred ei că) sunt. (Azi, oricum, respectul nu se mai câ?tigă, ci se pretinde.) Se bat cu pumnul în piept ?i cum lauda de sine nu mai miroase rău, ca altădată, dimpotrivă, se găsesc fraieri să-i ia în serios. ?i ?tiți de ce? Pentru că valoarea nu mai e un criteriu, fiind acoperită de roiurile de producători de acelea?i materiale sau materii, în mijlocul cărora (al roiurilor) nu-i mai observă nimeni pe cei cu adevărat prețio?i pentru societate. Umanitatea a depă?it de mult meritocrația. Se vede asta, la noi ?i poate ?i pe la alții, dacă te uiți cu atenție la lumea politică a?a zisă de vârf. Dar se vede ?i în lumea fiecăruia, de-i negustor sau scriitor sau orice altceva. Poate totu?i, mă mai iluzionez, în unele domenii non-valoarea să nu aibă ?ansa pe care o are, de pildă, în poezie, unde, în zilele noastre, libere, poate pătrunde oricine are suma necesară editării a două-trei plachete. Cineva spunea că asta nu împiedică valoarea să se afirme. Gre?it. Întâi că asta amestecă lucrurile de o manieră care îl face pe eventualul cititor neavizat să nu mai ?tie încotro să se uite, iar doi că ?i valoarea, la rândul ei, poate avea ?ansa să nu fie observată ?i propulsată de vreun editor influent, rămânând în plutonul coda?, cum se spune, de la început până la sfâr?it. Pentru că reclama bate valoarea.
În jurul nostru e o lume a celor care strigă mai tare, a celor care se bat mai tare cu pumnul în piept: eu sunt aia sau eu sunt ailaltă! ?i bietul spectator, amețit poate de atâta reclamă peste tot, la televizor, în cutia po?tală sau pe blocul de vizavi, ce-?i spune: dacă zici dumneata… Zgomotul acesta, combinat cu exhibarea resentimentelor dă o imagine mizerabilă din punctul de vedere al celor care mai păstrează urmele moralei de altădată, dar place oamenilor mai recenți a?a cum îi place hipopotamului bălăcăreala în noroi. Veacul înaintează, spunea poetul. Dintr-un punct de vedere foarte îndepărtat, de-acolo, de sus, din stele, chiar e o înaintare. Aici, însă, e altă poveste.
La urma urmei, cine ?tie, poate că resentimentul e unul dintre motoarele care propulsează omenirea, cu alte cuvinte un născător de progres...