Premiul național Tudor Arghezi
Marian Drăghici

LAUDATIO

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2015

Notă: În intervalul 22-24 mai 2015 la Tg-Jiu şi Tg-Cărbuneşti s-a desfăşurat ediția a XXXV-a a Festivalului Internațional de Literatură „Tudor Arghezi”, cu participarea unor nume cunoscute din România şi țări ca Italia, Serbia, Grecia, Polonia, Ucraina, Republica Moldova. Într-o atmosferă plăcută, girată discret dar eficace de directorul Festivalului Ion Cepoi, au avut loc, pe parcursul celor trei zile, jurizarea unui concurs național de poezie, lecturi ale invitaților, un simpozion cu tematică axată pe opera şi viața autorului Cuvintelor potrivite, vernisajul expoziției de pictură Lorena Sârbu (SUA), lansarea unui album-selecție 11 poeme de Arghezi (traducere în bulgară, Ocnean Stamboliev), dar şi a volumului-antologie Gorjul literar, a revistelor Portal Măiastra şi Bilete de papagal, vizitarea unor locuri semnificativ legate de tradiția culturală locală şi nu numai (Hobița, Mănăstirea Crasna, Muzeul Arghezi). Laureații ediției pentru Opera Omnia, desemnați de Comitetul Director al USR, au fost Mircea Bârsilă (poezie) şi Cornel Ungureanu (critică literară). Primăria oraşului Tg.Cărbuneşti le-a acordat celor doi scriitori cetățenia de onoare. Cum regulamentul Festivalului prevede îndatorirea laureatului ediției precedente de a susține laudatio pentru noul premiat, mi-am exprimat public prețuirea pentru poezia lui MB, prin schițarea unui portret din care extrag aici câteva linii mişcate.

În 2010, comentându-i volumul Monede cu portretul meu, în Viața Românească, notam că Mircea Bârsilă este, în opinia mea, un mare poet, încercând şi o argumentare. Voi reitera cu bucurie această probă, stimulat cumva şi de un articol al dlui Cornel Ungureanu, din Luceafărul de dimineață, pe aprilie, în care distinsul critic şi istoric literar îi aplică noului laureat al Premiului Național „Tudor Arghezi”, autor format la filologia timişoreană, sintagma mare poet, cu sublinierea cred că este un mare poet. Mă bucur să fiu confirmat de o asemenea autoritate; eu nu cred – sunt convins, cum spuneam, şi nu de azi de ieri, că MB are profilul şi datele, înzestrarea unui mare, excepțional poet. De citit şi re-descoperit în varii ipostaze antologice, cum e bunăoară imnul definitoriu Thalassa, ținând parcă de o altă vârstă a poeziei, imemorială, împănat totuşi cu savoarea prezentului prin corelative obiective insolite care, memorabile, în undă ironică, surprind, taie respirația, seduc:

Thalassa! Thalassa! A sta la marginea ei, singur, în amurg,
pe una dintre învechitele pietre ale cheiului,
ca un cerşetor pe scara unei biserici.
Vezi câte o stea căzătoare: cineva îşi aruncă țigara de sus.
Şi leşurile marinarilor din adâncuri
încercând un zadarnic surâs
la auzirea neprihănitelor şuiere ale vapoarelor.
Şi profilul aproape femeiesc al apelor,
în după-amiezile de acalmie. Se înserează
şi poate că de acolo de sus, în locul mării şi al apelor venite
să se înece în ea, de la mari depărtări,
nu se întrezăresc decât nişte şerpi sugând din țâțele
unei scroafe întinse pe pământul gol, în bârlog.
Vezi câte o stea căzătoare:
la nunta unei stele voi cădea şi eu. Se înserează:
deasupra mării – sufletul meu ruginit.
Marea şi somnul ce-l doarme pe apucate
asemenea păpuşilor de cârpe ale fetelor sărace şi triste.
Marea şi scaunele, pe rotile silențioase, ale valurilor.
Marea şi vuietul ei
de parcă această răzvrătire – o răzvrătire nebunească –
ar fi singurul lucru care o preocupă: femeie vinovată
de adulter şi, totodată, o fată virgină
cerându-mi, uneori, s-o țin pe genunchi,
îmbrăcată doar în cămaşă de noapte,
unul – şi eu – dintre bărbații ale căror surori sunt tenebrele,
nişte eretici cu pipa strânsă-ntre dinți şi glasurile dogite,
văzuți aproape noapte de noapte prin ceața din cârciumi
cu fruntea pe masă şi, alături, neatinse,
paharele de rachiu slab, din caise şi mere sălbatice.
Exigențele şi căințele mării.
Vasta melancolie şi remuşcările sale, când o leg,
într-o joacă tristă,
cu una dintre basmalele negre ale mamei la ochi,
spre a avea şi ea o idee despre ceea ce înseamnă viitorul.
Îi vorbesc despre monştrii trecuți pe numele ei
cu litere mari,
acele făpturi ajunse prin ciudatul fenomen de refracție
– de care depinde şi poezia – nişte embleme
ale sacralității concentrate în ape.
Marea şi trăsăturile ei bărbăteşti, când se înfurie.
Şi felinarele în agonie din porturile cu soldați grăbiți,
frizerii şi tarabe cu zarzavaturi. Marea dansând nemişcată.
Şi spiritul ei lasciv (jumătate în lume, jumătate în mit).

Şi pescăruşii – asemenea scânteilor înălțându-se din cărbunii
în care suflă, obosită, forja fierarului. Şi rugile nesfârşite.
Şi negrele vise ale sale şi atât de reale,
încât mă fac şi pe mine să țip, adesea, în somn.
O întindere şerpească de surâsuri, de frig şi uitare.
Copleşitoare, imensă absență
ale cărei tentacule mă strâng într-o milostivă şi seducătoare
înlănțuire:
            mă zgâlțâi odată cu ea,
            mă țin cu dinții de ea
            cum de apusurile de vară ale soarelui,
            mă sfărâm odată cu ea de stânci.

Thalassa! Thalassa! Şi nimfele de sub valuri.
Thalassa! Thalassa! Şi pieptănătura ei grea. Un noian,
o castă pustietate de ape în spasme originare,
de parcă nu ar mai fi terminat nici acum să se nască.
Ape germinale, vii, iconoclaste,
ape dionysiace, fără mască şi farduri, ape verticale,
ape biblice, ape obscure pline de geniu şi de neştiință,
într-o legănare aproape ritualică şi ademenitoare
aşa cum sunt şi promisiunile femeilor. Duceți-mi departe
femeia din sânge! Duceți-mi departe marea din sânge
şi umilința de a mă simți, întotdeauna, pe dinafară,
în apropierea ei: o fiară încolțită, cu părul lung şi ochii cârpiți.
Un cerşetor pe scara unei biserici.

Fondul „arhaic, păgân” domină scenariul comédiei în care bizareria tenebroasă şi cotidianul nud, nu o dată hilar, funambulesc, dau în mister inepuizabil, total. Mereu aceeaşi lume pierdută în timp şi recompusă în veşnicie, pe pagină, credibil, în amănunt, cu îndreptățirea ultimului detaliu de viață insinuat, prin nu ştiu ce savanterie patinată, în text. Specia unui bestiar al aparițiilor din sub/inconşient, „de vis şi de coşmar deopotrivă”, apare contrabalansată, completată în registru diurn de un inventar prodigios, frust, plesnind de robustețea existenței concrete. Altminteri, un panteism acut, mistic iubitor, cu iuți ecouri livreşti şi vagi intarsii de creştinătate neconvinsă, planează peste tot. Mai nou, în recentul volum, Viața din viața mea, Cartea Românească, 2014, citim poeme în care, smuls din fascinația legendei de comandamentele zilei, eul liric marca MB, precum cutare personaj dostoievskian, se dedă, murdar şi brutal, examenului unei conştiințe adânc marcate de proba răului existențial, ca în acest poem emblematic, puțin spus tulburător:

Ce om de treabă îmi apare înainte, când mă privesc, uneori,
în oglindă.
Aproape că nu îndrăznesc să fiu acel om care nu s-a îmbătat
nici o dată, care nu şi-a invidiat nici o dată prietenii
şi n-a întors capul după nici o femeie, pe stradă. Aş vrea
să fiu tot atât de neîntinat şi de liniştit ca el
şi, în acelaşi timp,
să-l atrag, totuşi, de partea mea: eu – cel murdar şi brutal,
eu – cel neînfrânat şi hirsut,
un nemernic venit dintr-un sat unde viața fierbe
ca într-un cazan al diavolului
şi unde oamenii mai sapă şi acum, pătimaşi,
în căutarea căldărilor cu aur ale ostrogoților, îngropate, adânc,
la rădăcina copacilor de pe dealuri.
Eu: cel cu ibovnice dezmățate
trăgându-se din neamuri de ocnaşi – care au izbutit să evadeze
şi să treacă, după aceea, granița –
din lotri de la Dunăre şi din cuțitari ai căror înaintaşi
au putrezit în temnițe.
Sunt aşa cum se cere în aceste vremuri demonice,
în aceste vremuri pur şi simplu stupide,
încât îmi pare, adesea, că joc într-un film din categoria
celor date doar noaptea, târziu, la televizor, şi care, atât de încâlcite
şi încă netitrate, nu sunt urmărite până la capăt de nimeni.


La asta e bună poezia, pare să ne spună MB, definindu-o, surprinzător, în termeni paulini, ca singura mea rădăcină, primăvară de primăvară, şi totodată singura oglindă – o mică oglindă de buzunar – în care mi s-au arătat, uneori, la fel ca prin ceață, anumite imagini din rai. Este atins aici punctul sensibil, motorul poeticii în discuție, motivația ei primă şi ultimă. Raiul, aşadar, particula lui originară, unitatea şi armonia, nu sunt praf şi pulbere, cu totul dispărute, ci numai camuflate, risipite, decăzute, iar poetul tocmai asta râvneşte prin reflecția scrisului, o reabilitare, o reconstrucție, bazată pe acele furtive „anumite imagini”. Epopeea lui Ghilgameş, Cărțile morților, Guènon, Eliade, dar şi poveştile şi tradițiile imemoriale ale satului trăite în copilărie pe viu, sunt referințe la îndemână.
În cadru domestic, relația de cuplu complicată biblic îi oferă poetului, însetat de dezvăluiri psiho-carnal-abisale, prilejul realizării unuia dintre cele mai răscolitoare reportaje lirice din poezia contemporană. Tentația narativității, realismul şi precizia descrierii, com-pătimirea sexului aşa-zis slab în dinamica jocului amoros – contradictorie, alambicată, contorsionată şi totuşi în final dătătoare de unime, măcar ca iluzie –, asigură poemului Femei şi bărbați, în volumul Viața din viața mea, expresivitatea de fruct interzis, provocator probabil ardentelor furii feministe:

Dacă ar trebui să-i mulțumesc pentru ceva anume
lui Dumnezeu
este faptul că nu mi s-a dat să fiu femeie: să pierzi, lună
de lună, sânge, zile în şir.
Să fii trezită, în zori, sau când vine, băut, de la crâşmă,
noaptea târziu, de insistentele mângâieri ale bărbatului,
pe coapse şi pe rotunjimile fierbinți ale sânilor,
apoi începe lupta, dezmățul, încăierarea,
începe grotescul spectacol cu o căprioară devorată,
fără milă şi fără scrupule, de lupul flămând.
În loc să-i arăți cât eşti de puternică,
preferi să-l strângi, avidă, în brațe. Îl mângăi de parcă el ar fi,
în mintea ta tulburată, o victimă:
cel treierat, cel prins în mreajă, în nevăzutele fire magice
ale unei capcane.
Gura lui lacomă şi aerul fierbinte al respirației sale.
În loc să te aperi, doar te prefaci că te aperi. Eşti moale
ca o păpuşă de cârpe: un truc prin care îl încurajezi
să sape tot mai adânc în tine,
până când umilința la care eşti supusă – o umilință tipică –
se preschimbă în voluptate.
Până când biblica lui duşmănie – şi pe care o îngădui
şi o stârneşti – este resimțită drept un amestec de tandrețe,
uimire şi frică: frica să nu fiți surprinşi de un înger
(s-ar speria sărmanul şi ar suna, repede, la 1-1-2),
frica să nu dureze totul prea puțin şi mai ales teama
de posibila amestecare a trupurilor, încât să nu se mai ştie
care este unul şi care celălalt, care sunt ochii tăi şi care sunt
coastele lui.
Carne însetată de carne. Un ritual pe a cărei durată încerci
să te ascunzi de tine,
în el: de firea ta lunatică, vicleană, ierboasă şi de grija
ca nu cumva, dimineața, la serviciu, să te dai prin ceva de gol.


Referința la Fragmente din regiunea de odinioară, volumul lui Virgil Mazilescu din 1970, se impune, ambii autori fiind poeți monadici. A fi blestemat să treci prin viață/ cu becul de o mie de wați al poeziei în ochi, sigur i-ar fi plăcut lui Mazilescu, prin adevărul dramatic, limpede spus. Dar, dacă la Mazilescu „regiunea de odinioară” trasa un simplu fundal epifaniilor textuale, mai degrabă nostalgic-abstract –, la MB aceeaşi entitate metafizică, tărâmul originar, deține contur şi identitate precise: e, transfigurată, „străvechea lume a cătunelor” gorjeneşti pe cale de dispariție sau dispărută deja. Memoria poetului o salvează, o conservă şi ne-o restituie, vie, pulsatilă, grea de materialitate, densă de mentalități precreştine insinuate în postmodernitatea cea mai recentă. Ca din perspectiva unui „fund de ochi” supradilatat se tânjeşte dureros după lumină: poate lumina astrului zilei, poate – de ce nu? – lumina transsubstanțierii, venirii salutare a lui Crist:

O păstaie din care voi cădea şi eu: această lume.
Sfârşitul: cum să-1 respingi,
când el se apropie de tine cu binişorul,
în pofida ochelarilor săi negri!
O lume în care şi țurțurii de gheață ai streşinilor
şi morții de sub iarbă
unde strigă întruna „lumină, lumină, lumină”
sunt asemenea cifrelor de sub linia unei fracții.
„Lumină, lumină, lumină” – strigă întruna morții sub iarbă.
„Lumină, lumină, lumină” – strigă sămânța, clocindu-şi, în brazdă,
îngânduratul ei centru de greutate. La un singur cuvânt
– lumină –
se reduce vocabularul îngerilor ciopliți, în marmoră,
prin cimitire.
Doar pentru cârtițe lumina este un monstru:
un monstru ce se îngraşă cu întunericul lor.
Doar ele se tem de lumină şi o detestă
şi, împreună cu ele, şi liliecii: aceste jucării dintr-un petic
de piele şi câteva arcuri subțiri de oțel.
Aceste obiecte mecanice – uşoare şi simple –
zburând în zig-zag, noapte de noapte, printre case.


Nominalizat în trei rânduri la Premiul USR, de la debutul cu Obrazul celălalt al lunii, 1982, până la recentul volum Viața din viața mea, Mircea Bârsilă îşi bate nonşalant monedă cu portretul său poetic, stăpân unic şi inconfundabil pe marca sa, pe ritmul şi sunetul său, pe inventarul şi teritoriul, pe viziunea personalizată ce guvernează al său topos, cu un registru stilistic şi tematic obsesiv, diversificat, debordând din matca tradiționalismului incipient şi oferindu-se deschis, cu tact şi măsură, problematicii unei postmodernități crizate. O antologie de 120-130 de pagini va fi eveniment.
Traducerile din această creație ar putea face, unei umanități cât mai largi, România profundă mai bine cunoscută. Interesează pe cineva?