SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL. PUȚINĂ TERMINOLOGIE, PUȚIN ISTORIC CÎTEVA ÎNTREBĂRI (1)

Un examen atent al literaturii exilului românesc din perioada 1945–1989, ca de altfel al oricărui alt exil, din oricare altă perioadă, nu poate ocoli încercarea de a descîlci măcar o parte din problemele ridicate de terminologia, perspectiva şi criteriile de evaluare sau de periodizare pe care urmează să şi le asume. 

Să începem cu terminologia şi cu speranța că, în loc să ne amețească, distincțiile stabilite la acest nivel ne vor ajuta să găsim cele mai potrivite răspunsuri la principalele întrebări impuse de studiul acestei literaturi. Între altele: în ce măsură pot fi încadrați la capitolul exilați toți românii care au plecat sau care au fost siliți să plece din România în jurul anului 1945, dar mai ales după această dată ? Oare nu cumva noțiunile de expatriat sau de refugiat sînt mai potrivite ? Pe de altă parte, care este legătura dintre condiția de exilat/emigrant, şi literatura scrisă de un autor aflat în această situație ? Şi în ce măsură condiția de scriitori exilați/emigranți ne îndreptățeşte să particularizăm literatura acestora şi s-o examinăm în toate datele ei, înainte de a-i face loc în seriile lungi ale unei anumite istorii literare ?
Pentru aproximativ aceeaşi situație pe care noi o avem în vedere astăzi, atunci cînd recurgem la noțiunea de exil, vechii greci foloseau cuvîntul ostrakismos. Cu ajutorul lui era desemnată acțiunea de alungare a unei anumite categorii de cetățeni, ca urmare a unei decizii pe care a luat-o prin vot public majoritatea celorlalți cetățeni liberi ai Atenei. Cei vizați erau persoane care puneau în primejdie democrația ateniană, în locul căreia ar fi vrut să instaleze tirania, iar măsura luată împotriva lor avea caracter administrativ şi nu juridic. Ea nu presupunea confiscarea averilor şi se putea întinde pe o perioadă de pînă la 10 ani. Voturile consemnate pe cioburi ceramice (ostrakon, de unde şi românescul strachină) erau colectate de obicei între 1 ianuarie şi sfîrşitul lunii martie, perioadă în care treburile publice şi negoțul cu cereale aduceau cel mai mare număr de cetățeni în Atena.
Cinci sute de ani mai tîrziu, în antichitatea latină, cetățenii romani supuşi unei judecăți generale, ca urmare a comiterii unor delicte de tip civil sau penal, se puteau sustrage sentinței în măsura în care părăseau voluntar Roma. Plecarea aceasta purta numele de exilium şi presupunea acceptarea anumitor restricții ulterioare (aquae et ignis interdictio), care erau valabile în teritoriile administrate de romani. De asemenea, exilatul îşi pierdea drepturile care decurgeau din calitatea de cetățean al Romei, bucurîndu-se în schimb de drepturile de cetățean al oraşului de elecție. La început, locul de exil putea fi unul dintre oraşele Latiumului (Tibur, Lavinium, Ardea, de exemplu). După ce în toate aceste oraşe s-a impus dreptul roman, destinația exilaților s-a mutat în afara Italiei (în special în Galia, Grecia şi Asia). Cînd exilul a devenit o pedeapsă, el a implicat deportarea (deportatio) sau relegarea (relegatio) şi, de la caz la caz, confiscarea averilor. Deportarea, aplicată inițial celor vinovați de comiterea unor delicte politice, se va transforma cu timpul într-un mijloc pentru înlăturarea unor persoane incomode, dar şi a celor vinovați de comiterea unei crime, de otrăvire, declanşarea unui incendiu, fals, sacrilegiu, incest, adulter, imoralitate etc. Deportarea implica pierderea drepturilor civile şi confiscarea averilor, iar pedeapsa se extindea chiar şi după moartea celui deportat, asupra corpului acestuia, care nu mai putea fi mutat sau transportat decît cu permisiunea împăratului. În epoca imperială (începînd cu Augustus), relegarea era o sancțiune blîndă, aplicată nobililor (honestiores) în forme diferite : relegatio ad tempus, de la o jumătate de an pînă la un deceniu, sau relegatio perpetua (în ce priveşte timpul), şi relegatio într-un anumit loc de pe continent sau relegatio in insulam (în ce priveşte spațiul). Relegarea nu antrena după sine pierderea drepturilor cetățeneşti şi nici confiscarea averilor (cel puțin începînd cu împăratul Traian). Pedeapsa stabilită de împărat, de senat sau de prefecți se aplica celor vinovați de adulter, de incest, calomnie, fals sau chiar celor vinovați de comportament necorespunzător față de un sclav. Destinațiile fixate pe continent puteau fi Rhegium, Massilia, Lugdunum, Vienna, Sidon, Cherson etc., iar printre insule se numărau Creta, Rhodus, Cyprus, Lesbos sau Sicilia. Într-o astfel de insulă (Corsica) a fost deportat timp de aproximativ opt ani filosoful Seneca, după ce a intrat în conflict cu împăratul Claudiu. Iar poetul Ovid a fost trimis de Augustus la Tomis, pe coasta Pontului Euxin (Marea Negră), unde a şi decedat.
Tot romanii mai aplicau celor găsiți vinovați de înaltă trădare şi condamnați la moarte pedeapsa numită damnatio memoriae. Celui vizat de această sancțiune i se retrăgea dreptul la mormînt, rudelor li se interzicea să poarte doliu sau să păstreze imaginea condamnatului, monumentele ridicate anterior în onoarea lui erau distruse, iar numele îi era radiat din toate documentele publice şi particulare.
La rîndul lor, evreii fac distincția între diaspora (cuvînt de origine greacă), prin care se înțelege dispersia voluntară a unei populații, şi galut, care echivalează cu o dispersie forțată, deci cu un exil. Conform acestei distincții, spre deosebire de evreii alungați de Nabucodonosor din Iudeea (exilul babilonian), comunitățile evreieşti care trăiesc în prezent în afara statului Israel reprezintă o diaspora. Şi, bineînțeles, acelaşi lucru e valabil şi în cazul grecilor fugiți din Grecia după invazia otomană, şi găzduiți mult timp după aceea în spațiul de azil al țărilor limitrofe, între care şi cele două formațiuni statale româneşti din Moldova şi din Muntenia.
În fine, încă un exemplu extras de data aceasta din lumea medievală a germanilor (cu rădăcini în epoca primitivă) este cel cunoscut sub denumirea de Ächtung (proscriere, scoatere în afara legii) şi examinat de Eberhard Schmidt în Einführung in die Geschichte der deutschen Strafrechtspflege (Göttingen, 31965). De data aceasta, o persoană condamnată de una din instanțele juridice ale principatelor din vechiul Imperiu german putea fi scoasă în afara legii (ex lex) şi declarată Vogelfrei. Cel sancționat în felul acesta îşi pierdea familia şi întreaga avere şi putea fi ucis de oricine, oricînd, în principatul în care a fost pronunțată sentința. Sub incidența unor edicte imperiale (Reichsacht) din categoria proscrierii au intrat în prima jumătate a secolului XVI cîțiva reformatori religioşi în frunte cu Martin Luther, sau doi dintre principii germani cu reşedința la Köln şi la München, sancționați ca trădători pentru vina de a fi încheiat la începutul secolului XVIII o alianță cu Franța, împotriva Reich-ului.


Definiții, exemplificări amănunțite şi bibliografii în legătură cu majoritatea acestor noțiuni (ostrakismos, exilium, deportatio, relegatio, damnatio memoriae, diaspora, galut) pot fi găsite în Pauly’s Realencyclopädie der classischen Altertumwissenschaft sau în Encyclopaedia Judaica. De aceea, mă opresc deocamdată la ceea ce poate fi acceptat ca strict necesar într-o discuție despre terminologia tradițională a exilului şi trec la o întrebare de altă natură.
Cît şi ce anume din conținutul tuturor acestor noțiuni mai mult sau mai puțin juridice şi istoricizate se regăseşte în condiția celor care îşi părăsesc sau au fost siliți să-şi părăsească țara de origine în epoca modernă ?
Mai întîi, atunci cînd vorbim despre pribegii din zilele noastre, ar trebui să scoatem din discuție toate situațiile de expatriere care au la bază un motiv penal. Nimeni nu mai pedepseşte astăzi omorul, adulterul sau falsul prin deportare sau prin exil. În schimb, rămîne actual refugiul din motive politice (sau etnice, sau religioase), indiferent dacă la această situație s-a ajuns prin decret, printr-o sentință judecătorească sau prin liberul arbitru al celui care s-a expatriat. La români, boierii moldoveni legați de domnia principelui Dimitrie Cantemir, care a rupt printr-un tratat militar şi politic legăturile de dependență față de Imperiul Otoman, au decis în 1711, după înfrîngerea de la Stănileşti, să se refugieze împreună cu acesta în Rusia țarului Petru cel Mare, unde au rămas pe termen mai lung (familia lui Dimitrie Cantemir, de exemplu) sau mai scurt (cronicarul Ion Neculce). Însă liderii revoluției de la 1848 din Muntenia au fost expulzați printr-un decret emis de caimacamul Constantin Cantacuzino, şi exilul lor a încetat în 1856, după încheierea războiului Crimeei, ca urmare a prevederilor tratatului de pace de la Paris. În 1848, lista completă a celor 22 de expulzați (cu Ion Heliade-Rădulescu în frunte, urmat de Christian Tell, Ştefan Golescu, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, Ion Voinescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Brătianu, Dimitrie Brătianu, Costache Aristia ş.a.), publicată în Buletin ofițial al Prințipatului Țării Româneşti (nr. 42, 25 septembrie 1948) a fost precedată de o severă argumentație social-administrativă :

Noi Comisarul Împărătesc în prințipaturile danubiene şi Caimacamul țării Româneşti.
Asupra raportului ministrilor, luînd în băgare de seamă că fețele însemnate în alăturata listă, întărîtînd turburările a cărora teatru a fost țara Românească în curgere de mai mult de trei luni, aflarea lor în țară nu se poate împăca cu odihna şi siguranța publică, decretăm că aceste persoane să se trimiță peste graniță, şi nu vor putea să se întoarcă în prințipaturi fără o poruncă într’adins a Măririi Sale Sultanului, şi că daca vreunele dintre dînsele va îndrăzni să calce această măsură cerută neapărat de mîntuirea Statului, să se aresteze şi să se pedepsească după toată străşnicia legilor.

Fără legătură directă cu aceste două valuri compacte de expatriați, la capitolul „curiozități istorice“ (deci la capitolul faptelor mai greu de încadrat într-o anumită categorie) poate fi plasat exemplul lui Petru Cercel, surghiunit în insula Rhodos şi peregrin din 1575 (în Austria, Italia, Franța şi Turcia), în căutarea unor susținători ai candidaturii sale la tronul Țării Româneşti. La fel Nicolae Milescu, amestec de cărturar poliglot şi de aventurier, rătăcitor în a doua jumătate a secolului XVII prin cîteva țări europene (între care Suedia şi Franța) şi stabilit în cele din urmă în Rusia (din motive politice, am spune astăzi) sau cazul celor doi feciori ai domnitorului Alexandru Ipsilanti, Constantin şi Dimitrie, care fug în decembrie 1781 din Bucureştii fanarioți în Transilvania, la Braşov, iar apoi în Banatul austro-ungar, la Timişoara. Trimis cu misiunea de a-i întoarce acasă, Ianache (Ienăchiță) Văcărescu a consemnat pe larg tot acest episod în Istoria prea puternicilor împărați otomani, inclusiv cîteva din eventualele motive ale fugii celor două beizadele („rîvna vederii“ Occidentului, sub inflența unor dascăli străini de franceză şi italiană, completată cu „multa îndestulare şi răsfățăciune“ a odraslelor domneşti). Ajuns la Viena şi primit în audiență de împăratul Iosif al II-lea, dispus să le acorde drept de şedere fugarilor, pentru a nu „atinge azilul Împărăției“, Ianache Văcărescu lămureşte printr-o definiție ad-hoc sensul şi întrebuințarea care s-ar potrivi noțiunii de azil, după care formulează obiecții în sprijinul unei cereri de extrădare :

Azilul să cuvine a-l dobîndi acei ce dosesc [dau dosul, fug] dă la un mare rău şi peire şi primejdie. […] Iar cînd doseşte neştine dă la bine, […] dîn neştiință numai şi fără nici o vină, şi mai vîrtos pîntru a pricinui şi altora rău, acela cînd nu se va întoarce silit, atunci să atingu canoanele asilului, căci iaste lucrul împotriva lor.

Aşa încît după aproximativ patru luni, cele două beizadele vor fi expediate la Constantinopol, via Belgrad, pentru a se reîntîlni cu tatăl lor, mazilit între timp.
Cazuri individuale, cu expatriați de voie sau de nevoie şi cu finaluri diferite, s-au înregistrat şi într-o epocă ceva mai apropiată de zilele noastre, obligîndu-ne din nou să ezităm îndelung în fața insectarului terminologic de care dispunem, pentru a extrage din el cuvîntul cu care să le putem fixa cît mai exact. După ce a fost silit să abdice la 11/23 februarie 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a autoexilat în Austria şi în Franța, iar în 1873 a încetat din viață la Heidelberg, în landul Baden-Württemberg. Spre sfîrşitul secolului XIX, şi Elena Văcărescu a fost obligată să plece în Franța, pentru ca logodna ei cu prințul Ferdinand să nu afecteze interesele Casei Regale. Iar după 1881,
adică începînd cu anul în care a fost adoptat cel dintîi act de reglementare a statutului străinilor din Regat, cîțiva iredentişti transilvăneni au fost expulzați din România pentru a nu-i indispune pe austrieci, Moses Gaster, împreună cu alți cîțiva gazetari şi redactori evrei, cărora li s-a reproşat propaganda antiromânească în țară şi în străinătate, a fost expulzat printr-o decizie oficială (revocată totuşi după cîțiva ani) şi s-a stabilit în Anglia, şi acelaşi lucru s-a întîmplat cu socialistul Cristian Racovski, un revoluționar de profesie. Pentru ca la începutul secolului XX, Lazăr Şăineanu şi I.L. Caragiale să se autoexileze în Franța şi în Germania, motivele lor fiind în esență nu foarte diferite. Căci în ciuda speranțelor pe care le-au nutrit, amîndurora li s-a refuzat asimilarea. Cea privind cetățenia, în cazul lui Şăineanu, care a solicitat-o de mai multe ori, cea literară şi mai ales socială, în cazul lui Caragiale. Lor li s-ar putea adăuga un prozator/pictor, Peter Neagoe, şi un sculptor genial, Constantin Brâncuşi, „alungați“ din Transilvania (cel dintîi) şi din Oltenia (cel de-al doilea) de încrederea într-un viitor artistic strălucit, dacă nu şi de un motiv sentimental mai intim, după cum s-a susținut în cazul lui Neagoe.
Nici în perioada interbelică n-au lipsit exemplele de scriitori strămutați din proprie inițiativă şi fixați cu literatura lor într-o limbă străină. Pe de o parte aristocrații cosmopolitani (Martha Bibescu, Matila Ghyka sau Anton Bibescu), pe de alta socialistul Panait Istrati, un hamal portuar cu rădăcinile balcanice retezate de dorul de ducă, dar şi de ambiția care îl va ajuta să învețe relativ tîrziu o limbă străină şi să plece în Franța anilor ’20, unde să se afirme ca prozator român de limbă franceză. Însă de data aceasta, grupul aparte este cel pe care îl reprezintă scriitorii evrei de limbă română, modernişti sau avangardişti. În primul rînd Fundoianu şi Voronca (precedați încă din 1914 de Tristan Tzara), pentru care la motivul intoleranței etnice din țara în care s-au născut (înregistrată la alte cote şi în secolul XIX) trebuie să se fi adăgat ca impuls al plecării şi dorința de a se realiza ca scriitori în capitala unei țari europene de mare cultură (Franța), cu respirație şi audiență internațională.


După 1945, cînd „statul democrat-popular“ (din 30 decembrie 1947, Republica Populară Română) format în zona de ocupație şi de influență a U.R.S.S. şi-a creat instrumentele de care avea nevoie pentru a-i elimina din viața publică, politică sau cultural-artistică pe toți cei considerați indezirabili, se poate vorbi din nou de existența unor valuri compacte de exilați/expatriați. În timp ce persoanele incomode aflate în interiorul țării au fost mai întîi epurate sau
încarcerate sub diferite pretexte, pentru a fi supuse unui aşa-zis program de reeducare, şi nu de puține ori exterminate în închisori sau în lagărele de muncă forțată, Regele Mihai I a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947 şi să părăsească țara cu un paşaport prevăzut cu ştampila „fără drept de întoarcere“, înmînat la graniță. Decretul prin care i s-a retras cetățenia română a fost publicat în Monitorul oficial (partea I, nr. 44, 23 februarie 1948), iar puțin mai tîrziu, tot Monitorul oficial (nr. 14, 19 iunie 1948) a publicat un inventar al bunurilor regale intrate în proprietatea statului (confiscate).
Referitor la aceeaşi perioadă, în Monitorul oficial din 7 iulie 1948 poate fi consultată o nouă lege privind pierderea cetățeniei române, măsură îndreptată aproape exlusiv împotriva unor români din străinătate. Conform acestei legi, sînt deposedate de cetățenia română : (1) persoanele care au servit un stat străin, fără autorizația R.P.R. ; (2) persoanele care se află în străinătate şi nu revin în R.P.R. în termen de două luni de la rechemarea lor ; (3) persoanele care se fac vinovate în străinătate de infidelitate față de R.P.R. ; (4) persoanele care părăsesc clandestin țara ; (5) persoanele care nu revin în R.P.R. după expirarea valabilității documentelor de călătorie ; (6) persoanele care au obținut prin fraudă cetățenia română. Bunurile tuturor celor care şi-au pierdut cetățenia română trec în proprietatea R.P.R. În baza acestei legi, în cursul anului 1948 şi-au pierdut cetățenia mai mulți diplomați, oameni de afaceri, scriitori, profesori universitari şi chiar persoane particulare aflate deja în străinătate, ca de exemplu G.T. Galin, Jean Pangal, Raul Bossy, Max Auschnit, Elena Lupescu, Ion Sân-Giorgiu, Constantin Marinescu, Petre Sergescu, Sever Pop, Scarlat Lambrino sau Grigore Gafencu.
La rîndul lor, foarte mulți expatriați români din perioada 1945–1989 şi-au precizat calitatea de adversari ai regimurilor comuniste de la Bucureşti, prin solicitarea statutului oficial de azilant politic în țara de elecție. De aceea, toate persoanele din această categorie pot fi considerate exilați sau autoexilați, în sensul vechi şi obişnuit al cuvîntului.
În cazul celor plecați sau alungați din R.S.R. în timpul regimului Ceauşescu, decizia de retragere a cetățeniei a fost dictată foarte rar. Printre cazurile cunoscute de scriitori aflați în această situație se numără cel al prozatorului Dumitru Țepeneag, stabilit în Franța din 1972, căruia în cursul anului 1975 i s-a retras cetățenia română prin decret prezidențial. În alte situații, la ieşirea din țară expatriaților li s-au înmînat paşapoarte de apatrid sau împotriva lor au fost dictate sentințe de condamnare la închisoare în contumacie. În schimb, şi pentru exilații din epoca Dej (adică pînă în 1964), şi pentru cei din epoca Ceauşescu (din 1965 pînă în 1989) a funcționat destul de riguros principiul
damnării memoriei sau principiul confiscării tuturor bunurilor materiale rămase în țară. Tipic din acest punct de vedere este cazul prozatorului Petru Dumitriu, care a plecat din R.P.R. la începutul anului 1960 pentru a se stabili mai întîi în R.F. Germania şi apoi în Franța, la Metz.
Alte detalii în legătură cu ştergerea şi damnarea memoriei pot fi extrase dintr-un studiu de caz dedicat fondurilor secrete şi interzise ale Bibliotecii Universitare din Cluj (Ionuț Costea, István Király, Doru Radosav, Fond secret. Fond „S“ special. Contribuții la istoria fondurilor secrete de bibliotecă din România, Cluj, 1995), în care pe baza unor documente de arhivă este descris sistemul de administrare a cărților şi publicațiilor periodice din România în perioada 1945–1989, începînd cu listele de cărți prohibite, emise de autorități la sfîrşitul anilor ’40. Este ceea ce rezultă şi din documentele editate de Marin Radu Mocanu în Literatura română şi cenzura comunistă (Bucureşti, 2003) sau de Liliana Corobca în Epurarea cărților în România (Bucureşti, 2010), dar mai ales din catalogul întocmit de Paul Caravia şi echipa sa de colaboratori în volumul intitulat Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945–1989 (Bucureşti, 2000), în care sînt facsimilate şi paginile de titlu ale broşurilor editate de Ministerul Propagandei (ulterior, Ministerul Artelor şi Informațiilor), din 1945 pînă în 1948 (ultima dintre ele sub titlul Publicațiile interzise pînă la 1 mai 1948). Imaginea de ansamblu pe care o sugerează toate aceste culegeri de documente e năucitoare, cu atît mai mult cu cît autorii lor aduc în discuție şi rapoartele de distrugere a unor cărți interzise, precum şi soarta unor importante biblioteci particulare (cea de la conacul Văcăreştilor, de exemplu, sau cele care au aparținut unui Constantin Basarab Brâncoveanu, Iorga sau Alexandru Cretzianu). Pe de altă parte, pînă la sfîrşitul anului 1989, cînd cenzura de stat a fost cu adevărat desființată — după ce Nicolae Ceauşescu a pretins în 1975 că el însuşi ar fi desființat-o —, nici o singură carte n-a putut să apară în România fără ca fiecare dintre paginile şpalturilor ei, controlate de cenzură, să fie fost prevăzută cu ştampila „BT“ (bun de tipar).
După 1965, cataloagele vechi ale cenzurii au fost înlocuite cu adresele, circularele sau chiar cu notele telefonice emise de Ministerul Învățămîntului sau de Comitetul Socialist pentru Cultură şi Artă (instituție transformată în 1971 în Consiliul Culturii şi Educației Socialiste). De data aceasta, majoritatea cărților avute în vedere aparțin scriitorilor români din exil. În 1976, de exemplu, Ministerul Educației şi Învățămîntului trimitea Bibliotecii Universitare din Cluj o listă a cărților publicate de Ben Corlaciu, Petru Popescu şi Dumitru Țepeneag, toți trei stabiliți în acea perioadă în străinătate, iar în 1988, lista scriitorilor supuşi interdicției cuprindea 152 de nume. În toate aceste cazuri, retragerea cărților din biblioteci a fost însoțită de retragerea fişelor respective din cataloagele pentru cititori.

Alături de românii care, văzîndu-se amenințați fizic şi spiritual în propria lor țară, s-au expatriat din motive politice sau religioase prin „evadare“ sau prin „rămînerea în străinătate“, „alegînd libertatea“ (după expresia folosită de Kravcenko în titlul cărții sale din 1947), se poate înregistra şi categoria celor expatriați din motive preponderent economice, cu invocarea dreptului de a-ți alege țara în care vrei să trăieşti. Mai ales pentru aceştia din urmă, în ultimii ani se foloseşte din ce în ce mai des şi termenul expat, o prescurtare a cuvîntului expatriat. Cu simplificările inevitabile (pentru că motivele economice nu pot fi întotdeauna total diferențiate de motivele politice sau de cele religioase), acestui grup, care s-a constituit în special în „epoca Ceauşescu“ (adică într-o perioadă în care teroarea fizică a fost înlocuită în România cu psihoteroarea, iar închisorile politice, cu aşa-zisele aziluri psihiatrice), i se potriveşte noțiunea de emigrație. Această categorie, care ar putea fi comparată cu vechea diaspora grecească sau evreiască, este şi ea extrem de bine reprezentată în Europa modernă şi poate fi exemplificată în istoria ceva mai veche a României prin puternica emigrație a transilvănenilor în Sudul Poloniei, în Moravia, Silezia, Rusia, Serbia, în S.U.A. şi, bineînțeles, în principatele române Moldova şi Țara Românească, în cursul secolelor XIII–XIX şi în primele decenii ale secolului XX. La această categorie de expatriați se referă Ştefan Meteş în cercetarea sa de demografie istorică intitulată Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX (Bucureşti, 1971). Nu „am ales libertatea“ a fost deviza celor aflați în situația transilvănenilor plecați mai ales în America, ci „mia şi pogonul“, adică dorința de a acumula un anumit capital în străinătate (mia de dolari), pentru a putea începe apoi o viață nouă în țară. În această situație s-au aflat părinții memorialistului transilvănean Ion Cârja, care au emigrat la începutul secolului XX în S.U.A., unde tatăl a lucrat în minele de cărbuni din Virginia, şi care s-au întors în 1927 în România pentru a cumpăra în apropierea oraşului Cluj o proprietate agricolă, confiscată de comunişti după 1945.
Tot în legătură cu terminologia (dar mai ales cu încadrarea socială şi juridică a tuturor celor vizați prin ea), important este şi faptul că după cel de-al doilea război mondial, cînd în sprijinul diferitelor categorii de azilanți din Europa (deportații din motive de religie sau de rasă, foştii prizonieri de război, foştii deținuți din lagărele organizate de Aliați în teritoriile eliberate, foştii diplomați etc.) a fost înființată o aşa-numită Organizație Internațională a Refugiaților, în statutele acesteia nu se vorbeşte nici de exilați şi nici de emigranți, ci de indivizi aflați juridic (şi social) în situația de persoane deplasate („Displaced Persons“, prescurtat, DP).
Oricum ar fi, în literatura de specialitate, înregistrarea dificultăților pe care le ridică tentativa de a numi printr-un singur cuvînt adecvat grupurile atît diverse de refugiați/deportați/emigranți/exilați reprezintă un loc comun. Iată ce susține un jurist german, Fritz Münch, care a examinat îndeaproape această problemă în studiul intitulat „Flucht, Vertreibung, Deportation als Rechtsbegriffe“, din volumul Flucht und Vertreibung (coordonator Frank Grube, Hamburg, 1978, p. 115) : „Es ist schwierig, im allgemeinen Sprachgebrauch ein Wort zu finden, dem man alle in der Rechtsmaterie des Flüchlingswesens vorkommenden Erscheinungen unterordnen könnte“ (Este dificil să găseşti în vorbirea curentă un cuvînt care să includă toate aspectele pe care le presupune practica dreptului refugiaților).
Adoptarea unei terminologii precise, care să contribuie la individualizarea situației speciale în care se află un anumit refugiat, este îngreunată mai ales de faptul că nici identificarea exactă a tuturor motivelor care pot determina expatrierea nu e întotdeauna posibilă, pentru că, de cele mai multe ori, aceste motive se amestecă. La întrebarea aparent simplă, „de cine (sau de ce) fug expatriații ?“, se poate răspunde în mai multe feluri, pentru unul şi acelaşi individ. Se poate fugi de un adversar politic lipsit de scrupule sau de o situație economică dezastruoasă sau, pur şi simplu, din disperare. La luarea unei astfel de decizii pot conduce constrîngerile sociale, „lupta de clasă“, cu toate consecințele ei, discriminările religioase sau absența dreptului de a te exprima liber şi de a te asocia cu cei care gîndesc la fel ca tine. Dar se poate fugi şi de un destin. Pentru că în ochii unui anumit refugiat, patria poate deveni un spațiu în care el nu-şi mai găseşte locul. Sau, la un alt nivel de generalitate, pentru că un destin geopolitic puțin generos poate conduce la o rea întemeiere a locurilor şi chiar la întemeierea locurilor pe rele. Intuind acest adevăr, în ianuarie 1946, la sfîrşitul unei misiuni la capătul căreia Regele Mihai I urma să fie convins să accepte un compromis în conflictul declanşat de încercarea de demitere a guvernului Petru Groza, Clark Kerr, ambasadorul Marii Britanii la Moscova, i-a adresat ministrului său de externe de la Londra, Ernst Bevin, un lung raport pe care l-a încheiat cu următoarele cuvinte : „Am părăsit Bucureştiul […] cu un sentiment de tristețe şi profund recunoscător că nu m-am născut în România.“
Pentru toate aceste motive voi folosi în continuare termenul exil/exilat ca pe o denominație foarte largă, valabilă, de exemplu, şi pentru emigranți, cu „scuza“ că în paginile acestei cărți urmează să mă ocup în primul rînd de literatura, nu de ideologia politică a scriitorilor care au plecat sau care au fost alungați din România. În definitiv, priviți din direcția literaturii pe care au scris-o, toți scriitorii fixați în străinătate (cu excepția, poate, a transnaționalilor) se regăsesc în aceeaşi situație. Indiferent de motivele care i-au determinat să plece din R.P.R./R.S.R., cu toții urmează să se recalibreze identitar. Iar din experiența aceasta profund edificatoare se va hrăni şi individualiza şi noua lor literatură. Ceea ce nu înseamnă că sensul tare al noțiunii, aşa cum a fost el fixat în declarația de principii pe care revista Dialog din R.F.G. a publicat-o în 1985/1986, într-un moment de criză, pentru a preciza coordonatele morale şi etice ale unei deontologii a exilului românesc, trebuie ignorat. Secundar atunci cînd ne interesează profilul literar al exilului, sensul acesta rămîne esențial pentru înțelegerea laturii sale de practică socială şi politică :

Un exilat, fie că are statut de refugiat politic sau este deja naturalizat, fie că se declară de dreapta, de stînga sau de orice altă tendință, poate el să se facă, în mod direct sau indirect, ecoul tezelor regimului de care a fugit ?
Poate el, atunci cînd pretinde că duce o activitate politică, să se abțină sistematic de a lua poziție împotriva acestui regim ?
Poate el, în plus, să colaboreze — deschis sau nu — cu reprezentanții oficiali sau oficioşi ai regimului aflat la putere ?
Poate el să aibe contact cu ambasada acelei țări ? Şi poate el să scrie în publicații patronate de către acel regim ?
Evident că nu. Dacă nu respecți această deontologie elementară a exilului, nu poți să te pretinzi nici refugiat, nici exilat, nici disident, nici purtător de cuvînt al popoarelor oprimate.
(Textul în limba franceză în nr. 58, decembrie 1985, p. 7,

Până la 20 aprilie 1986, această declarație a fost semnată în exil de 104 intelectuali (cei mai mulți dintre ei scriitori), între care : Wolf von Aichelburg, Mihnea Berindei, Daniel Boc, Theodor Cazaban, Matei Cazacu, Şerban Cristovici, Neagu Djuvara, Horia Georgescu, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Cicerone Ionițoiu, Monica Lovinescu, Maria Manoliu Manea, Vasile Mănuceanu, Virgil Nemoianu, Oana Orlea, Alain Paruit, Remus Radina, Ion Solacolu, Sanda Stolojan, Dorin Tudoran şi Ion Vianu. Cei care au ignorat principiile acestei declarații au fost considerați în exil, atît înainte cît şi după 1985/1986, „români deplasați“, chiar dacă un Mircea Eliade, un Emil Cioran sau un Vintilă Horia nu au semnat-o.
Un argument în plus în favoarea deciziei de a întrebuința mai ales termenul de exil/exilat, pentru a numi cu ajutorul lui şi persoanele sau situațiile cărora totuşi nu li se potriveşte ca o mănuşă, fiind şi acela că, indiferent de contextul inițial la care va trimite, el nu va prelua de aici nici unul din accentele emoționale pe care le pot presupune alți termeni mai vechi sau mai noi (surghiunit, refugiat, fugar, pribeag, expulzat, deportat etc.).

Cel puțin la fel de complicată pare să fie şi problema pe care o ridică opțiunea examinării distincte a literaturii scriitorilor din exil într-un capitol special de istorie literară. Pentru unii teoreticieni, literatura exilului este parte integrantă a literaturii naționale în limba căreia a fost ea scrisă (argument convingător), aşa încît ea ar trebui studiată numai în cadrele acesteia, fără nici un fel de distincții de natură teoretică sau practică (concluzie discutabilă). Acelaşi lucru l-au susținut şi unii scriitori români din exil, şi într-o formă categorică, poetul Horia Stamatu :

Cărțile româneşti scoase de Românii din afară sunt puține, publicațiile rare, dar scriitorii care scriu româneşte în afară de România, nu sunt „scriitori exil“, ci „scriitori români“, pentrucă scriu în limba în care s’au născut ca scriitori. […] Cărțile de cultură şi publicațiile de cultură ale Românilor din afară, apărute în limba română, intră „volens nolens“ în istoria culturii româneşti, nu în istoria culturii țărilor în care Românii scriu româneşte. Acesta nu este un „capitol special“ ci pur şi simplu o contribuție vie la cultura românească şi ea se va insera în diversele capitole ale viitoarei istorii a culturii româneşti din acest secol : literatură, critică, istorie, filologie, filosofie.

În favoarea unei alte perspective pledează existența unui mare număr de scriitori români care au trăit într-un exil de lungă durată şi într-un cu totul alt context politic şi cultural decît cel din R.P.R. / R.S.R., reuşind adeseori să alcătuiască grupări coerente, organizate în jurul unor puternice centre religioase sau culturale (cum au fost de exemplu Episcopia Ortodoxă Română din America, Biserica Ortodoxă Română din Paris, Biblioteca Română din Freiburg, Fundația Regală Universitară Carol I de la Paris, Academia Româno-Americană pentru Ştiință şi Artă din Los Angeles, Fundația Culturală Română de la Madrid sau Societatea Academică Română de la Roma). Situația aceasta sugerează posibilitatea unui prim decupaj mai strîns, care să permită examinarea activității scriitorii exilați într-o anumită țară, într-un anumit oraş sau în funcție de un anumit centru. În spiritul acesta au procedat Aurel Sasu în Cultura română în Statele Unite şi Canada (I–II, Bucureşti, 1993) sau în Dicționarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada (Bucureşti, 2001), Radu Bărbulescu în Geborgenheit in der Fremde, 1944–1994 : 50 Jahre rumänische Exilbücher und Periodika in München (München, 1994; versiune în limba română, Constanța, 2000) şi în Rumänische Schriftsteller in Deutschland (München, 2006), Gabriel Pleşea în Scriitori români la New York (Bucureşti, 1998) sau Ion Cristofor în Scriitori din Țara Sfântă (I–III, Cluj, 2000–2004). Iar Vintilă Horia a vorbit în repetate rînduri despre activitatea literară a „grupului de la Madrid“ (cu Aron Cotruş, Alexandru Busuioceanu, George Uscătescu, Alexandru Gregorian şi, bineînțeles, cu Vintilă Horia), în exact acelaşi fel (adică prin decupaj) în care a vorbit despre „scriitorii de la Gândirea“, evocați într-un eseu publicat în Buletinul Bibliotecii Române („Oameni din « Gândirea »“, în vol. I, serie nouă, 1967/1968). Şi mai strîns este decupajul la care recurge John Neubauer în compendiul editat împreună cu Borbála Zsuzanna Török şi intitulat The Exile and Return of Writers from East-Central Europe (Berlin, 2009). În secvența „5. Sites of Exile Culture“ a capitolului „Exile : Home of Twentieth Century“, autorul trece în revistă activitatea unor exilați stabiliți după primul sau după cel de-al doilea război mondial în diverse mari oraşe din Europa (Istanbul, Viena, Berlin, Moscova, Paris, Londra, München), din Statele Unite (New York), din Canada (Toronto), din Argentina (Buenos Aires) sau din Palestina şi din Israel.
Ideea unui decupaj separat al literaturii exilului se poate sprijini şi pe argumentele teoretice pe care le furnizează examenul oricărei mişcări, al oricărui curent sau al oricărei perioade literare din orice literatură. Iată-le pe cele mai cunoscute dintre ele (pe lîngă cel al grupării unor scriitori în jurul unui anumit centru geografic, aşa cum s-a întîmplat cu şcoala de la Jena sau cu şcoala de la Heidelberg, în cazul romantismului german, cu Jugendstil-ul münchenez sau cu structuralismul praghez) : 1) atitudinea comună a unui grup de scriitori față de literatură în general (față de tradiție, față de precursorii imediați, față de grupurile paralele sau concurente) ; 2) preferințele sau antipatiile comune față de anumite forme, specii sau genuri literare ; 3) aşa-numita „aglomerare“ în jurul unui centru de natură spirituală, estetică sau culturală (adică legătura cu o anumită teorie, exprimată în interiorul unui program sau a unui manifest, prin intermediul unor lideri de opinie şi a unor reviste) ; 4) atitudinea față de un anumit tip de public.
Dar, desigur, confirmarea cea mai directă a posibilității de a studia în mod separat literatura exilului românesc, printr-un prim decupaj mai strîns sau mai larg, în funcție de amploarea proiectului avut în vedere, e de aflat în însăşi existența sintezelor de istorie literară interesate de această temă. Iar sintezele respective pot fi racordate la rîndul lor la o anumită tradiție bine conturată, căci înainte de a ne pune problema examinării sistematice a exilului literar românesc de după cel de-al doilea război mondial, putem consulta numeroase volume şi studii consacrate exilului literar produs de revoluția franceză din 1789, de revoluția bolşevică din 1917, de războiul civil din Spania sau de nazismul german şi austriac.
Se adaugă la toate acestea mulțimea volumelor tematice de interviuri cu interlocutori din exil, contribuțiile în ce priveşte prezentarea exilului politic românesc sau culegerile de documente compilate în arhivele din țară şi din străinătate.
De asemenea, cîteva dintre cele mai importante reviste de literatură sau de teorie literară din România (Euresis. Cahiers roumains d’études littéraires, Secolul 20, Vatra sau Luceafărul, seria Laurențiu Ulici) au consacrat exilului literar românesc, după 1989, mai multe numere tematice, iar Jurnalul literar, editat de Nicolae Florescu, s-a dedicat aproape în exclusivitate publicării unor texte (poezie, proză, teatru, studii sau articole) referitoare la această secvență de literatură.
Toate aceste exemple şi argumente pledează în favoarea tezei potrivit căreia scriitorii din exil pot fi studiați ca atare, în cadrul unui capitol special de istorie literară. Astfel procedează şi reprezentanții altor discipline, pentru că pe lîngă perspectiva juridică pe care am amintit-o deja, există studii de psihologie (ca de exemplu cartea lui Erich Stern, Die Emigration als psychologisches Problem, Boulogne-sur-Seine, 1937), de mentalități şi de etno-mitologie (celebra carte a lui Arnold van Gennep, Les rites de passage, 1909, poate fi inclusă în această categorie, ca de altfel şi studiul lui Leo Frobenius, Paideuma, publicat la München în 1921) sau chiar de medicină a exilului (un singur exemplu : studiul lui E. Gelma, „La dépression mélancolique du poète Ovide pendant son exil“, din revista Le Médecin d’Alsace et de Lorraine, nr. 2, 1935). Cu o confirmarea diagnosticului medical venită din partea unui scriitor exilat în Elveția şi în S.U.A., Thomas Mann, care a denumit întregul complex al nevrozelor de acest tip astm al inimii (Herzasthma). De altfel, faptul că statutul general al exilaților/emigranților se deosebeşte (nu de puține ori radical) de statutul altor indivizi contemporani cu ei a fost explicat încă din antichitate de Esop, într-o fabulă cu două păsări asemănătoare, dar nu identice: stăncuța şi cioara. Această fabulă a fost rezumată de Ernst Doblhofer în finalul unei cărți despre dorul de patrie în literatura latină (Exil und Emigration. Zum Erlebnis der Heimatferne in der römischen Literatur, Darmstadt, 1987), şi cu toate că ea seamănă mai mult cu articolele de propagandă din Glasul patriei (o revistă pe care regimul de la Bucureşti a editat-o în anii ’50–’60, pentru a-i îndoctrina pe românii din străinătate), o voi reaminti (în traducere), pentru a putea aduce, pe lîngă argumentele teoretice şi practice enumerate mai-nainte, şi un argument de autoritate în favoarea studiului intrinsec al literaturii exilului :

O stăncuță se distingea prin dimensiuni de suratele sale. Şi pentru că, din acest motiv, le desconsidera, ea se duse la corbi, pe care îi rugă s-o lase să trăiască împreună cu ei. Însă deoarece corbii nu se putură acomoda cu înfățişarea şi cu vocea stăncuței, începură s-o ciupească şi pînă la urmă o alungară. Gonită de corbi, stăncuța se întoarse la rudele sale. Dar supărate pe îngîmfarea ei, acestea nu vrură s-o mai primească. Şi astfel, stăncuța nu mai putu să trăiască nici cu unele, nici cu celeltele.
Morala lui Esop :
La fel se întîmplă şi cu acei oameni care îşi părăsesc patria şi pleacă printre străini. Acolo nu se vor bucura de recunoaştere, iar compatrioții le vor întoarce spatele.

Fabula lui Esop se potriveşte mai ales celor care au plecat într-o altă țară din proprie inițiativă. Adică emigranților. Dar în morala ei severă există o idee valabilă şi pentru exilați : Nu e deloc uşor să te întorci într-un loc pe care ți l-au luat alții. Au făcut-o israeliții în 1948, iar prețul acestei întoarceri continuă şi astăzi să fie extrem de mare.
Ceva mai simplă este rezolvarea dificultăților pe care le ridică denominația secvențelor literare examinate, cu trimitere directă la subdiviziunile ei departajate cronologic. La acest nivel, legătura cu pulsațiile de moment ale istoriei sau ale politicii româneşti şi mondiale de după 1945 devine obligatorie, exilul fiind consecința lor directă. Însă nici de data aceasta situația nu e cu totul nouă pentru istoria literară, care dacă doreşte să reflecte întreaga complexitate a obiectului ei de studiu nu poate opera doar într-un spațiu estetic exclusiv textimanent. Dacă vom recuza, din perspectiva unei anumite exigențe literare, noțiunea de exil (şi, implicit, de literatură a exilului), pe motiv că la origine ea a fost utilizată în istorie, în politică sau în justiție, unde i-ar fi cu adevărat locul, atunci la fel ar trebui să procedăm şi cu „Epoca domnitorului Carol“ (subtitlu folosit de G. Călinescu în 1941) sau cu paşoptismul (termen generalizat în istoriografia literară românească) sau (pentru a da exemple dintr-un alt spațiu cultural) cu noțiunea de Aufklärung, pusă la dispoziția istoriei literare germane de filosofie, sau cu noțiunile de baroc, impresionism şi expresionism, care provin din istoria artelor.
În ce priveşte fixarea principalelor cezuri cronologice se poate conveni că secvența pe care am denumit-o „exilul literar românesc“ începe în 1945, cînd în România a fost instalat primul regim controlat de comunişti (de fapt, de sovietici), şi se încheie în 1989, cînd acelaşi tip de regim, devenit între timp național-comunist, s-a prăbuşit. De unde nu urmează că anii 1945 şi 1989 au valoarea unor tăieturi indiscutabile, ca în istoria politică şi socială a României. Cum se întîmplă cu majoritatea periodizărilor de istorie literară, şi cronologia aceasta are semnificația unei convenții necesare, atîta timp cît pentru unii scriitori români exilul a început încă din anii ’30 (cazul unor scriitori evrei) sau din 1940, după abdicarea lui Carol II (cazul lui Matila Ghyka, demisionat la Londra din serviciul diplomatic şi stabilit în Anglia) sau din 1941, după rebeliunea legionară din ianuarie (cazul lui Horia Stamatu, plecat în Germania şi condamnat în contumacie la închisoare pe viață), iar pentru alții el nu s-a încheiat la sfîrşitul anului 1989. Însuşi Regele Mihai I a explicat că pentru el exilul a încetat abia la sfîrşitul lunii decembrie 1997, după ce în februarie 1997 îi fusese redată cetățenia română. Iar dacă aplicăm şi în legătură cu românii principiul exilaților francezi de după 1789, care odată ajunşi în străinătate s-au grupat în jurul Regelui, potrivit devizei „Où est le roi, là est la patrie“, atunci avem un motiv în plus pentru a privi şi cronologia exilului literar românesc ca pe o convenție discutabilă, dar necesară.
Pe de altă parte, însă tot în legătură cu relativitatea anumitor cezuri în materie de istorie literară, românii din exil au continuat să publice cărți şi după 1989 (unele scrise înainte, dar rămase „în sertar“, altele după această dată), iar ignorarea lor, ca şi ignorarea comentariilor critice, a interviurilor sau a mărturiilor şi memoriilor care le-au însoțit, ar sărăci orice examen cît de cît riguros şi complet al temei.

Dacă am acceptat acest minim consens metodologic, ne putem întreba în continuare cum ar trebui să arate o istorie a exilului literar românesc din perioada 1945–1989. De data aceasta ar urma să imaginăm un sistem coerent, fixat într-o rețea de coordonate care să permită o periodizare acceptabilă (pe axa diacroniei) şi o grupare cît mai firească a întregii materii (pe axa sincroniei).
Cu referire mai ales la exilul politic, dar cel puțin din cînd în cînd şi la exilul literar, aproape toți cei care şi-au pus problema periodizării au pornit de la calendarul principalelor date ale opresiunii din România, adică de la acei factori care au provocat şi de care a depins chiar şi în străinătate exilul românesc.
Ion Rațiu, refugiat politic stabilit în Anglia încă din timpul celui de-al doilea război mondial şi întors în România la sfîrşitul anului 1989, pentru a juca un rol important în cadrul Partidului Național Țărănesc Creştin şi Democrat, vorbeşte într-un volum-interviu realizat împreună cu Rodica Bogdan şi Mara Ştefan (Intoarcerea din exil, Bucureşti, 1993) de existența a patru valuri de refugiați români în străinătate, începînd cu momentul declanşării războiului, şi anume : „1. Cei care au adoptat o poziție pro-aliată la începutul războiului. 2. Legionarii eliminați de Generalul Antonescu, care, după 23 August 1944, au format Guvernul de la Viena. 3. Cei care au reuşit să se salveze în perioada instaurării regimului comunist din România, care au format Comitetul Național Român (1945–1948). 4. Refugiații din timpul regimului comunist, din cauza teroarei, privațiunilor sau dezamăgirilor.“ Periodizarea aceasta prezintă inconvenientul că se concentrează asupra primilor şapte ani (1941–1948), în cadrul cărora identifică trei faze distincte, şi comprimă următorii patruzeci de ani într-o singură fază, mult prea generală pentru a putea fi şi relevantă. În schimb, ea are avantajul că nu pune granițe de netrecut între refugiații din motive politice (exilații) şi refugiații din cauza „privațiunilor“ (emigranții).
Bazîndu-se pe date statistice, gazetarul René Théo, editorul buletinului de informații B.I.R.E., care a apărut la Paris din 1948 pînă în 1990, identifică două mari vîrfuri sau creste ale valurilor de refugiați români în Occident. Primul pentru anii 1946–1947, al doilea pentru anul 1968, cînd numărul celor care au cerut azil politic în străinătate a fost de aproximativ 1.600 de persoane : „Numărul cel mai mare de refugiați politici români l-a primit Italia, cu 750, iar cel mai mic Turcia, cu 130. Între aceste două țări se situează Austria cu 450, RFG cu 170 şi Franța cu 180.“ („Treizeci şi cinci de ani de exil românesc“, în B.I.R.E., nr. 834, 16 mai 1986). De data aceasta sînt ignorate principalele repere politice care s-au succedat între anii 1945 şi 1989, dar se individualizează două momente de explozie, care corespund într-adevăr unor realități cu un contur indiscutabil.
În Scriitori români din exil, 1945-1989 (Bucureşti, 2001), Eva Behring, o românistă din fostul R.D.G., cu studii filologice încheiate la cel mai înalt nivel (doctorat) în România, identifică şi ea „trei serii de emigrare“. Prima serie (din anii ’40–’50) îi cuprinde pe „adepții şi simpatizanții mişcării legionare“, apoi pe „partizanii regimului mareşalului Ion Antonescu“ şi pe „monarhiştii din rîndurile scriitorilor“. Exilații anilor ’60–’70, care ar forma seria a doua, sînt cei decepționați de modul în care au evoluat lucrurile în România după perioada de relativă liberalizare de la sfîrşitul anilor ’60 şi după „tezele din iulie“ 1971, prin care Nicolae Ceauşescu a urmărit să pună din nou cultura şi literatura română sub controlul direct al unui singur centru de comandă. Reprezentanții acestei serii ar fi lipsiți de o ideologie comună şi deci de o „identitate de grup“. În fine, exilații anilor ’80 (cea de-a treia serie) sînt cei pe care radicalizarea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu i-a silit să părăsească țara.
Într-o lucrare de doctorat susținută în 1992 la Universitatea din Freiburg im Breisgau şi publicată în anul următor la Münster (Exilul ca experiență culturală. Asociații şi instituții româneşti în Apus. 1945–1989), Inge Katharina Binder ne oferă periodizarea cea mai nuanțată de care dispunem pînă în acest moment. Potrivit autoarei am avea de a face cu şase valuri de exilați, grupate în trei faze principale ale exilului. Primul exil ar fi alcătuit din patru valuri (1. După rebeliunea legionară din ianuarie 1941 ; 2. După intrarea României în războiul antisovietic, în iunie 1941 ; 3. După 23 august 1944 — moment pentru care I.K.B. foloseşte termenul de „capitulare“ ; şi 4. După abdicarea impusă Regelui Mihai la 30 decembrie 1947). Acest prim exil care, pe lîngă scriitori, cuprinde numeroşi oameni politici, diplomați, ofițeri sau conducători ai unor instituții culturale româneşti din Occident, s-a caracterizat printr-o intensă activitate politică şi culturală. Acum s-a format un Comitet Național Român (condus mai întîi de generalul Nicolae Rădescu şi apoi de diplomatul Constantin Vişoianu), care a echivalat cu un guvern românesc în exil, condus de un preşedinte confirmat în funcție de Regele Mihai I (potrivit Constituției din 1923). Cel de-al doilea exil ar începe după moartea lui Stalin (în martie 1953), cînd s-ar fi declanşat în România un al cincilea val de refugiați, care a continuat „mai ales la începutul « Erei Hruşciov »“. Ar fi vorba, prin urmare, de anii ’50–’60, cînd ar începe „exilul secund“, cînd regimul de le Bucureşti inaugurează o politică de „ademenire“ a exilaților şi cînd în cercurile românilor din străinătate se vorbeşte tot mai insistent de pericolul „infiltrării“. În fine, cel de-al treilea exil, alcătuit şi el tot dintr-un singur val (al şaselea), care ar cuprinde anii ’70–’80, echivalează cu faza în care în România se instalează cultul personalității şi „socialismul dinastic“, cenzura politică intervine din nou în viața culturală, iar „terorismul brutal“ este înlocuit cu „represiunea selectivă“ sau cu o variantă şi mai rafinată a acesteia : „expedierea peste hotare a celor recalcitranți“.
Pot fi oare aplicate aceste periodizări exclusiv politice la studiul literaturii exilului ? În datele lor exacte, nu. Şi asta pentru că sînt fie prea generale, fie, dimpotrivă, prea „nuanțate“. Dacă am încerca să punem în practică periodizarea propusă de Inge Katharina Binder (care totuşi nu înregistrează un prim val format din adepții lui Carol II, rămaşi în străinătate în septembrie 1940, după plecarea din țară a acestuia), ne-am crea mari dificultăți în ce priveşte distribuirea materiei pe axa de succesiune (diacronia), pentru că ar trebui să acceptăm fărămițarea întregului în fragmente de continuitate literară mult prea mici. Unde l-am plasa, de exemplu, pe Mircea Eliade, care se află în străinătate (oficial) din 1940, este extrem de activ ca publicist în primii zece ani de după 1945 (exilat), cînd se decide să rămînă în Franța, publică un roman la Paris în 1955 şi mai multe volume de nuvele şi de povestiri fantastice în anii ’60–’70 ? Dificultatea se dovedeşte şi de data aceasta una tipică pentru orice fel de sistem în care sîntem constrînşi să operăm simultan, în spațiu şi în timp, în măsura în care este foarte greu să încadrăm faptele din axa de simultaneitate (sincronia), pe verticala timpului istoric. La rigoare am putea spune că Eliade este un scriitor din valul al treilea al primului exil, care aparține tuturor celor trei faze din periodizarea propusă de Inge Katharina Binder, ceea ce însă nu ne-ar ajuta prea mult. De altfel, cînd începe să se aplece asupra materiei propriu-zise a tezei sale de doctorat, autoarea acestei schițe de periodizare renunță la propria ei schemă diacronică şi recurge la o regrupare a exilului literar românesc pe centre geografice (țări, continente) sau pe genuri literare şi pe teme.
Însă motivul pentru care mai toate aceste periodizări (în general acceptabile cînd e vorba de examinarea exilului politic) pot fi considerate fastidioase şi lipsite de productivitate literară reală e mai simplu decît ceea ce sugerează dialectica prea complicată a relației sincronie/diacronie sau raționamentul potrivit căruia graficul succesiunii unor evenimente politice ar putea fi preluat în toate articulațiile lui, pentru a servi drept element principal (dacă nu chiar exclusiv) pentru tabla de materii a unei sinteze de istorie literară. Fără să minimalizăm varietatea reală, gravitatea şi importanța pe care o au pe plan existențial momentul şi motivele oricărei plecări definitive dintr-o țară (expulzare, deportare, refugiu din motive politice, fugă din pricini economice, deposedări, persecuții religioase, „întregire a familiei“, marginalizări, condamnări), aşa încît să fim tentați să spunem că, din acest punct de vedere, nu există exil, ci exilați, nu se poate să nu observăm că „pe versantul celălalt“, în țările de azil adică, şi în planul literaturii, scriitorii se regăsesc într-o situație nouă, care îi plasează pe toți în aceeaşi poziție, indiferent de cauzele diferite ale deciziei pe care au luat-o la un moment dat. Toți şi-au pierdut țara, familia şi limba în care au crescut şi s-au exprimat, şi prin urmare, toți urmează să se supună unui proces de remodelare sau de recalibrare identitară, atît ca indivizi cît şi (mai ales) ca scriitori. De unde decurge şi posibilitatea de a-i încadra literar în serii mult mai largi decît cele propuse de respirația scurtă a majorității periodizărilor istorice şi politice.
Pornind de la Heidegger şi de la „uitarea lui a fi“, înțeleasă ca eroare fundamentală a oricărei filosofii care se întemeiază doar pe a exista, Vintilă Horia a interpretat procesul de remodelare impus de exil (el îl numeşte metamorfoză) ca pe o redescoperire a ființei :

Al doilea război mondial şi invazia rusească m’au proiectat dincolo de familia mea, de țara mea, de bunurile mele materiale şi spirituale, de timpul şi de spațiul meu dintotdeauna. După un an de câmp de concentrare german, fusesem condamnat in effigie de un tribunal al „poporului“ la muncă silnică pe viață, pentru un trecut pe care aproape că nici n’avusesem timp să-l trăiesc şi nici măcar să-l visez.
Atunci începu exilul, care e un proces anahoretic, un act de separare. Încetul cu încetul am prins a mă separa de tot ceea ce fusesem şi a-mi reface o altă viață, cu totul deosebită, începând cu limba şi terminând cu pâinea şi cu vinul, o viața situată în altă viață. Astfel încât scriitorul din mine, purtat dintr’o țară într’alta, a trebuit să se schimbe, obligat la anumite metamorfoze, depe o zi pe alta, ca în povestirea lui Kafka. Ceea ce înțelegeam într’un mod mai degrabă intuitiv, era faptul că prezentul în care mă aflam închis nu făcea nici doi bani, deoarece era înjghebat dintr’o suferință insuportabilă : propria mea suferință. Iar, în jurul meu, din alte suferințe, care nu-şi aflau nici vindecarea, nici consolarea. Milioane de ființe omeneşti care-şi căutau un nou spațiu, fugite din răsărit, izgonite şi ele dincolo de timpul lor originar. Asta nu era just. În primul rând, pentru că procesul de emigrare şi de metamorfoză mi se întâmplase tocmai mie, şi lucrul mi se părea monstruos. […] Apoi, cu trecerea anilor, în Italia, în Argentina, în Spania sau în Franța oriunde mă aflam dintr’odată în fața noului meu stil, născut din noile mele orizonturi vitale, am început să-mi pierd încrederea în timp şi să câştig în greutate scriitoricească, vreau să spun ca om-artist ajuns la începutul unei concluzii, al unei noi tehnici de a fi, în cazul meu o tehnică literară. Ieşeam din a exista, pentru a intra în a fi.

În planul expresiei literare, efectul acestei remodelări este multilingvismul, asumarea unei noi perspective (istorice, estetice, culturale), adugată celei vechi, şi prioritatea acordată unor teme şi genuri specifice (jurnalul şi memorialistica, de exemplu, ca tipice „documente“ identitare), care prin frecvența şi prin intensitatea pe care o ating justifică încă o dată un decupaj istorico-literar pe măsură şi ne dau dreptul să revenim la noțiunea de exil, devenită din această nouă perspectivă cu adevărat cuprinzătoare.
Concluzia este că majoritatea periodizărilor care ni se propun individualizează (fragmentînd) momente, valuri sau faze configurate aproape exclusiv în planul istoriei şi al politicii, în timp ce regruparea scriitorilor în cadrul unei sinteze de istorie literară urmează să întindă peste acest plan inițial perspectiva mai largă a unei viziuni integratoare.
În ce mă priveşte, voi grupa exilul literar românesc în două mari secvențe, în funcție de cele două mari perioade din istoria socială şi politică a României de după 1945, cînd am avut mai întîi o republică populară, în fruntea căreia s-a aflat (pentru cea mai mare perioadă de timp) liderul Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.), Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi o republică socialistă, din august 1965, condusă de „secretarul general“ al aceluiaşi partid, devenit din iulie 1965 comunist (P.C.R.), Nicolae Ceauşescu. În funcție de aceste două mari faze, despărțite între ele printr-o perioadă de trecere de aproximativ 5–6 ani (după alții, circa un deceniu) de relativă liberalizare (cînd s-a inițiat şi un timid proces de normalizare a relațiilor României oficiale cu exilații, repede abandonat), se poate vorbi de un prim exil, care stă sub semnul războiului rece, adică al confruntărilor politice şi ideologice dintre Est şi Vest, şi de un al doilea exil, al unei epoci de aparentă reconciliere (destindere, în terminologia politică occidentală, coexistență paşnică, în discursul politic al Estului). La fel de important pentru un decupaj cît mai convingător mi se pare a fi şi
spiritul în care a fost modelată biografia tuturor exilaților. Altfel spus, bagajul intelectual cu care au plecat în străinătate. Din acest punct de vedere, reprezentanții primului exil sînt scriitori formați în cadrul şi în spiritul României regale, în timp ce reprezentanții celui de-al doilea exil aparțin (cu puține excepții) României republicane. De aceea, voi folosi pentru cea dintîi secvență denumirea de exil regal (exilul celor care au învățat să scrie cu â din a) şi de exil republican pentru cealaltă secvență (a scrisului cu î din i). Periodizarea aceasta (în care elementele de marcaj politic se combină cu cele implicate de specificul şi de succesiunea a cel puțin două generații) are avantajul că e suficient de laxă pentru a-i lăsa pe scriitori să respire în voie, şi suficient de riguroasă pentru a permite individualizarea unor particularități care să o justifice. Iar în legătură cu faptele propriu-zis politice care au produs exilul şi i-au determinat reacțiile din străinătate, această periodizare ține seama atît de reperele ei interne (epoca Dej, epoca Ceauşescu), cît şi de cele externe (războiul rece şi Cortina de Fier, pe de o parte, destinderea/coexistența paşnică a țărilor aflate dincolo şi dincoace de această cortină, pe de alta).