Geoliteratura
Cornel Ungureanu
MIGRAȚII. DETERITORIALIZĂRI: LENAU, BANATUL ŞI IMPERIUL
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2015
1. Nikolaus Lenau nu participă la ceea ce s-ar numi literatura Banatului. Dar nicăieri Lenau nu e sărbătorit, omagiat, elogiat ca aici. Încercările de a-l considera pe Lenau bănățean, din ce în ce mai eroice în secolul care a trecut, vin din nevoia de mituri culturale de care Provincia a dus întotdeuna lipsă. Pentru români mitul cultural era cu atât mai important cu cât el se lega de Eminescu: Eminescu l-a tradus, şi l-a asumat, l-a considerat cu iubire. Lenau este un poet german cum nu sunt mulți în biografia lui Eminescu.
Aşa că avea mai puțină importanță faptul că Lenau a stat doar un an în Banat, şi că acest an n-a lăsat urme în biografia, în scrisul, în devenirea sa. Dar dacă problema bănățeană va fi mereu activată în ceea ce-l priveşte pe Lenau – el s-a născut, totuşi, în Banat, într-un sat care îi poartă azi numele, implicat fiind într-o istorie a germanilor care s-au aşezat pe aceste locuri - problema relației sale cu scrisul lui Eminescu a inventat, am putea spune, un comparatism sui-generis, insistent, tandru, necesar, dacă observăm că el rămâne mereu viu. Şi rămâne viu fiindcă destinul omului era convenabil pentru o etnie ce îşi căuta o definiție: şvabii. Scriitor popular, el putea marca o redefinire sub semn artist a personajelor, a locurilor, a stărilor sufleteşti. Era, înainte de 1848, un aliat al rebelilor, de oriunde vor fi fost ei. Exprima o componentă eroică şi una sacrificială.
Bănățenii nu au încercat să-şi revendice atât de insistent nici un scriitor de limbă germană care a avut, prin părinții, bunicii, rudele, prin tinerețea lui, prin „întoarcerile acasă”, legături cu Banatul. Despre prezența timişoreană a bunicului lui Musil se ştiu puține, despre înaintaşii lui Trakl sau Doderer şi mai puține. Lenau este revendicat cu extraordinară energie de oamenii locului fiindcă, pe de o parte, a făcut parte din fenomenul Eminescu, pe de alta, era un cântăreț al spațiului maghiar – al pustei şi al istoriilor ei. Expresivitatea lui de limbă germană nu era jignitoare pentru nimeni; dimpotrivă, acomoda etniile. Dacă mai punem la socoteală polonezii (pe care i-a elogiat în poeme memorabile – s-a scris că între înaintaşii lui s-ar număra polonezi), dacă mai luăm în considerare fascinația americană (sau ratarea americană) putem spune că era al tuturora. Evoca – şi evocă – o convergență cum n-o face nici un scriitor al acestui spațiu al convergențelor.
Strehlenau, Csatad (Banatul cu Timişoara – mica Vienă) apoi Pesta („Ungaria, locul unde se desfăşoară copilăria şi o parte din tinerețea lui Lenau, nu începuse să se trezească la civilizație. Metternich vorbea despre aceasta cu cel mai superb dispreț: „la două ore de Viena, spunea el, pe linia Saint Marx, începe Asia” . Nobilimea maghiară se gândea prea puțin la ea însăşi şi se risipea în cheltuieli nebuneşti la Viena. Deja am întâlnit în tatăl lui Lenau o victimă a acestei mode”), Tokai, din nou Pesta. („Locuința ocupată de Tereza era fosta morgă de lângă bisericuță… construită lângă un cimitir unde erau îngropați odinioară soldații garnizoanei Ofen. Amintiri sângeroase şi violente sporeau încă mai mult caracterul sumbru al peisajului.”) sugerează o migrație continuă. Sau o dezrădăcinare categorică.(1)
De altfel, nici statutul său nu era legat de vreun partizanat oarecare. E de la sine de înțeles că în imperiul multinațional scriitorul revoltat nu putea decât să slăvească omul revoltat. Dacă Viena definea un Centru al lumii, un loc al întâlnirii cu puterea supremă, ordonatoare, Lenau era, ca orice mare creator romantic, un ex-centric. Un scriitor care, refuzând un centru tradițional, voia să aşeze lumea într-un Centru al său.
2. Lenau în comparatismul românesc. Recapitulări. Toți criticii români ai primului val („maiorescian”) au scris, pe larg, despre „Eminescu şi Lenau”. Era o temă de predilecție, pentru că Eminescu însuşi indicase această relație. (2) O sursă edificatoare – un punct de rezistență în studiul poetului, mai ales pentru cei care au avut acces la cultura germană. Într-o ordine strict sentimentală, am aşeza pe primul loc nu studiile lui Gherea, Grama sau Raicu Ionescu-Rion, ci Critica ştiințifică şi Eminescu, a prea neglijatului Mihail Dragomirescu, publicat în Convorbiri literare, 1894. Dragomirescu va sublinia: „…Eminescu e superior, cred, unui Lenau sau Heine, care ocupă locuri de onoare într-o mare literatură, ca cea germană”. Reacțiile vor să anuleze ideea, malignă, cum că Eminescu nu face altceva decât să-l imite pe poetul austriac. De altfel, toți comentatorii relației Lenau-Eminescu vor avea grijă să nu cadă în păcatul detractorului Grama, care vedea în Lenau modelul rău, corupător al poetului român. De Lenau se va ocupa cu insistență ardeleanul Ilarie Chendi, într-o Schiță din literatura germană. Lenau, citită la Societatea de lectură „Petru Maior” din Budapesta în 14 octombrie 1896. Studiul are meritul de a face prima sinteză asupra „raporturilor lui Eminescu cu Lenau”, aşa cum fuseseră ele văzute de Raicu Ionescu- Rion, Gherea şi Grama. Se iau în discuție părerile lui Gherea şi ale lui Ionescu-Rion (formulate pe urmele lui Gherea) cum că Eminescu a fost optimist şi că doar condițiile sociale l-au făcut pesimist. Nu-i adevărat, arată Chendi, apăsând, în cunoştință de cauză: „Şi mai greşită este apoi încercarea, tot din acel motiv, de a scoate pe Eminescu cu desăvârşire de sub influența lui Lenau…Înrâurire a avut Lenau asupra lui Eminescu necondiționat, şi anume acea însuşire ce se explică uşor din atracțiunea reciprocă a două firi omogene.” (3) De la Mite Kremnitz, al cărei Der rumaenische Lenau (Preussische Jahrbuecher, 1900), reluat în Convorbiri literare, 1900. La ultimii eminescologi relația cu Eminescu e întoarsă pe toate fețele. În bibliografia obligatorie îl vom descoperi pe I. E. Torouțiu, autor, în Convorbiri literare, 1939, a unei cercetări savant omagiale. Destinderea marcată de sfârşitul anilor şaizeci nu putea fără un moment care să fixeze dimensiunea unei relații. În septembrie 1969 vor avea loc la Timişoara Zilele comemorative Lenau. În articolul-prefață al manifestării, publicat în România literară, Grigore Tănăsescu notează: „Traiectoria lirică a scurtei sale vieți (1802-1850) îmbrățişează zbuciumata epocă napoleoniană…Creația lui se nutreşte din ideile iluminismului şi din raționalismul antidogmatic al lui Lessing, iar în expresia sa artistică continuă tradiția acelui Lebensgefuehl inaugurat în poezie pe plan european de Goethe. Spiritul epocii, cumpănă între romantism şi criticismul social şi estetic care avea să ducă la realism, grefat pe înclinațiile lui temperamentale, şi-au pus pecetea pe întreaga creație a liricului austriac. Familia de spirite în care este încadrat este cea a lui Heine, Freiligrath şi a compatriotului său Anastasius Gruen, scriitori deopotrivă lirici şi revoluționari... Convertirea setei de libertate în substanță lirică rămâne semnul distinctiv al creației lui Lenau.”(4)
Un bun combatant este esteticianul Liviu Rusu, prezent în Lenau-Forum, nr. 2, 1970 cu Eminescu und Lenau. În fine, cu o sinteză asupra căilor străbătute până în 1989, a lui Horst Fassel, Lenau und Eminescu, Die Leistungsfaehigkeit eines Vergleichs, în Mihai Eminescu 1889 – 1989 Nationale Werk–Internationale Geltung herausgegeben von Ion Constantinescu, Verlag Suedostdeutsches Kulturwerk, Muenchen, 1992, pp. 157-167. Sinteza lui Horst Fassel are meritul de a atrage atenția asupra deformărilor „modelului Lenau” în perioada proletcultistă, ani în care s-a făcut abuz de „spiritul revoluționar” al operei sale. Nu mai puțin citabile sunt contribuțiile timişorenilor, angajați în fructuoase revendicări.(5)
3) Eminescu, Lenau, dar şi Hölderlin. În cartea sa consacrată raporturilor lui Eminescu cu romantismul german, Zoe Dumitrescu-Buşulenga citează părerile profesorului Caracostea care susține (cu prudență, spune Z.D.B) părerea lui Oswald Neuschatz „că cea mai potrivită apropiere a lui Eminescu de poezia germană nu ar fi prin Lenau, ci prin Hölderlin”. Şi adaugă autoarea cărții: „Caracostea a mai alăturat însă, acestei rezervate aprobări, o opinie, poate cea dintâi în această privință, referitoare la potrivirea posibilă dintre Hyperion-ul eminescian şi „înțelesul analog cu acela pe care un mare poet, înrudit în multe privințe cu el, Hölderlin, îl dă romanului Hyperion. Cu toate deosebirile, ca şi în Luceafărul, în acest roman al frământărilor omului de geniu, eroul trăieşte antiteza dintre înălțimile sufleteşti şi dintre teluric. În chiar titlul romanului, care, prin pornirea către absolut şi entuziasmul pentru natură, trebuia să vorbească mult lui Eminescu, se află afirmarea unei valori asemănătoare, cu aceea pe care Eminescu, după ce a încercat să o dea prin Eon, a exprimat-o apoi desăvârşit prin Hyperion.”(6) Profesoara Dumitrescu-Buşulenga citează mai multe poezii care se învecinează cu ale lui Hölderlin şi încheie: „În amândouă operele răsună însă, dincolo de analogii ori deosebiri, timbrul marii poezii, acela al vocii orfice, venind de departe, din străfunduri, şi făcându-se auzită numai simțului interior, revelând semnificații tot mai de profunzime, pe măsura trecerii timpului. Într-adevăr, cum spunea Hölderlin în poemul Andenken, Was bleibet aber, stiften die Dichter, ceea ce rămâne însă, întemeiază poeții Hyperionici, în spirit!” (7) Sunt câteva lucruri importante pentru înțelegerea bună a lui Hölderlin, Lenau, Eminescu: primul lucru ar fi acela al semnificațiilor de profunzime. Fiecare dintre cei trei poeți propune, în literatura pe care o oferă, o profunzime nouă, un orizont literar activat de adâncimi neobişnuite. Fiecare dintre ei a studiat filozofia. Un context sau altul i-a legat de un maestru spiritual – de un filozof care ar putea fi considerat maestru spiritual. Dar „autodescoperirea” profunzimilor e legată de o adâncă dereglare, de o ieşire în afara normalității curente. Cei mai expresivi exploratori ai profunzimilor, cei care au scris sub amenințarea autodistrugerii au fost Hölderlin şi Nietzsche. Ei sunt eroii care inaugurează şi sfârşesc acest secol, sub semnul maladiei/dereglării care îi întemeiază altfel. Sub alt nume, sub altă semnătură.
Dacă zguduirile culturale marcate de Nietzsche şi Hölderlin au avut un ecou enorm, dacă ele şi-au pus pecetea, într-un fel sau altul, asupra secolului XX al culturii, poate că n-ar fi rău să-i citim pe Eminescu şi pe Lenau prin grila oferită de Nietzsche şi Hölderlin: pornind, prin urmare, de la ceea ce s-a numit nebunia lor.
Fără îndoială, poetul german cel care se aseamănă, cel mai mult cu Eminescu este Hölderlin. Este, cel puțin pentru români, o comparație mulțumitoare – o comparație elocventă mai ales atunci când luăm în considerare postumele lui Eminescu. Este un ecran mult mai mare - un ecran pe care se poate proiecta gândirea, creația şi sensibilitatea eminesciană. Sensibilitatea „secretă”. Dacă poetica profunzimilor pe care o naşte nebunia îşi poate găsi un larg câmp de referință, aceasta este viața lui Hölderlin. Şi creativitatea hölderliniană.
Cum spune Jaspers: Înaintea căderii în nebunie, toate gândurile presimt căderea şi încearcă să o împiedice. Presimțirea căderii focalizează toate energiile intelectuale, „mentale” – le transfigurează. Pe fondul acesta asistăm la momentele de hiperluciditate, de genialitate – de creativitate uluitoare. Activarea „profunzimilor”. Dar şi căderea este creatoare. Aici e cazul să introducem în analiza noastră a unui concept deja utilizat de cercetători – îndeosebi de Svetlana Matta-Paleolog - abisul ontologic.
Jaspers (Follie par excellence) subliniază că nu boala în sine este importantă, ci procesul ei („contemporan” operei, cum spune Foucault) dă ocazia unei spărturi. Şi mai e de subliniat că „spărtura” nu are relevanță decât la geniile demne de ea.”(8)
„Excesul este limita presimțită de grecii care recunoşteau în Dyonisos „zeul nebun” aşa cum au ştiut-o Hölderlin şi Nietzsche. Şi credem a nu greşi dacă vedem în Eminescu un frate mai tânăr al lor, în martiriul lor comun. Lupta „de nesusținut” care s-a petrecut la profunzimi nemaiauzite, necunoscute oamenilor şi nici vreunei „psihanalize posibile” cum spune Maurice Clavel despre Nietzsche e asemănătoare lui Dyonisos cel sfâşiat de titani. Căci eterna debordare şi fecunditate a Zeului sunt cauza chinului, a distrugerii lui. Nietzsche însuşi se identifica cu Dyonisos suferindu-l, „Ecartelatul”.
Ecartelarea rămâne mereu legată de personalitatea verticală, aeriană, cum sunt Hölderlin, Nietzsche, Eminescu şi rămâne o pură enigmă, de nestăpânit cu gândirea, raportul dintre nebunie, posibilitatea limbii poetice şi Ființă.” (9)
Experiențele neantului. Când încep, cum încep „experiențele neantului”? Pentru Nietzsche şi Hölderlin lucrurile par a fi mai limpezi, „neantul”, Dyonisos chemându-i chiar din perioada lor de maximă creativitate. Există o provocare adâncurilor vizibilă chiar de la primele opere. Dar la Lenau, dar la Eminescu? Pentru Eminescu biografii au încercat să fixeze momentul „provocărilor” la Berlin. Pauza de creație relativă, cu poemele de formulă nouă (Privesc oraşul furnicar) ar marca o transformare stilistică. (10) În cadrul acestei întâlniri trebuie descoperite întâlnirile cu Hölderlin, cu Lenau şi, poate, cu Nietzsche.
Hyperion-ul lui Hölderlin conține această imagine a germanilor: „Barbarii din vremuri vechi, ajunşi şi mai barbari prin propria lor strădanie, prin ştiință şi chiar prin religie, absolut incapabili de orice simțământ nobil, corupți, din fericire pentru divinile Grații, până în măduva lor, jignitori pentru orice suflet ales, mai ales prin exagerare, cât şi prin meschinărie, surzi şi lipsiți de simțul armoniei, ca cioburile unui vas aruncat în şanț – acesta erau, scumpul meu Bellarmin, consolatorii mei. Spun acest cuvinte aspre, dar le-am spus totuşi, pentru că arată adevărul: nu-mi pot închipui un neam mai sfâşiat decât germanii. Vezi între ei meşteşugari, dar nici un om; gânditori, dar nici un om; preoți, dar nici un om; stăpâni şi robi, tineri şi bărbați aşezați, dar oameni deloc - oare nu e ca un câmp de bătălie, unde zac ciopârțite mâini, brațe şi mădulare, unele peste altele, în timp ce sângele vieții piere în nisip? (…) Ți-o spun: nu există nimic sfânt care să nu fie profanat de acest popor, subordonat unor scopuri meschine, iar ce păstrează un caracter sacru, chiar şi printre sălbateci, e tratat de aceşti barbari, calculați până la meschinărie, ca un simplu meşteşug; şi nici nu pot să facă altfel pentru că, dacă o ființă omenească a apucat o dată pe acest făgaş, ea trebuie să-şi îndeplineascvă scopul, să tragă foloase dintr-însul, ea nu se mai entuziasmează, ferească Sfântul?” (11)
Vom observa că există o risipire de motive romantice, dar şi un şir lung de poezii care seamănă. Nu e neapărat vorba de influențe, ci de un şir de întâlniri, numite atât de G. Călinescu (12) cât şi, în ultima perioadă, de Dan Mănucă. (13) Ele trebuie legate nu doar de excesele sau de răul romantic, ci de acea creativitate pe care o isca maladia – organismul bolnav.
Puțini poeți ai secolului trecut au trăit starea de asediu ca Lenau: în jurul lui s-au adunat mereu profesorii de literatură de la Viena sau de la Timişoara care au scris studii, care au analizat, la infinitul mic, componentele locurilor în care s-a născut. Orgoliul local, bănățean, timişorean, budapestan, vienez au fost solicitate de aniversările, de comemorările poetului. S-a trecut cu dificultate în mediile tradiționale peste boala poetului şi despre rolul ei în devenirea şi afirmarea geniului creator. Fără a ne concentra cu prioritate asupra maladiei, vrem să atragem atenția asupra unui careu cultural al secolului al XIX-lea, în care „oglindirile” pot sluji înțelegerea marilor creatori. Fiindcă există elemente care îndreptățesc aşezarea lui Lenau şi Eminescu în relație cu Hölderlin şi Nietzsche, nu sub semnul „bolii”, ci sub semnul unor relații de profunzime. A unei relații care respinge, cu violență, tărâmul paradisiac al Începuturilor – geografia pământească a naşterii.
Note
1) L. Roustan, Lenau et son temps, Paris, 1898, p. 4-17. Vezi şi Jozsef Turoczi, Lenau. Ruetten et Loenig, In deutsche uebertragen von Bruno Heilig, Berlin, 1961
2) Mircea Anghelescu, Lenau şi Eminescu, în Caietul expoziției itinerante 19 aprilie – 13 octombrie 1996, „Sunt un suflet pribeag pe-acest pământ”. Poetul Nikolaus Lenau. Urmele unei vieți zbuciumate. pp. 62-63 După ce arată că prima dată numele lui Lenau apare într-un text al lui Maiorescu, după ce subliniază că numele lui Lenau revine adesea la Junimea, Mircea Anghelescu notează „Primul critic român care abordează într-un studiu apărut raportul dintre lirica lui Eminescu şi aceea a lui Lenau este, după toate probabilitățile, I. Gherea, critic de formație socialistă, adversar al Junimii şi al lui Titu Maiorescu, care…respinge cu hotârâre ideea unei eventuale influențe a poetului austriac asupra lui Eminescu... De o părere contrară acesteia este canonicul Alexandru Grama din Blaj, spirit erudit dar obtuz, care publică în 1891 un studiu neînțelegător şi defăimător despre poezia lui Eminescu unde îl acuză pe romanticul român... că a utilizat din plin poezia înaintaşului lui pentru a-şi extrage ideile pesimiste.”
3) Ilarie Chendi, Scrieri, I, Ediție, prefață, tabel cronologic, note şi comentarii de Dumitru Bălăeț, Ed. Minerva pp. 155-156. Despre ecourile lui Lenau în cultura română, a se vedea Mircea Anghelescu, în... precum şi Annemarie Podlipny. De asemenea, Horst Fassel, Lenau und Eminescu, Die Leistungsfaehigkeit eines Vergleichs, în Mihai Eminescu, 1989-1989 Muenchen, 1992, pp. 157-167. Tot Horst Fassel publică în citatul caiet al expoziției itinerante studiul Nikolaus Lenau din perspectiva germanilor bănățeni. Continuitate şi discontinuitate în conştiința culturală colectivă pp. 47-61
4) Lângă articolul lui Grigore Tănăsescu, Lirica lui Lenau, din care am citat, există informația: „Țara noastră găzduieşte, în zilele de 14-16 septembrie a.c. un eveniment cultural de rezonanță mondială: Zilele comemorative Lenau, menite să cinstească memoria unuia dintre cei mai mari poeți lirici şi elegiaci ai secolului al XIX-lea.” (România literară an II, nr. 37, joi, 11 septembrie 1969, p. 21) Cu un an în urmă, Sesiunea internațională a Societății Lenau s-a desfăşurat la Stockerau, cu participarea unor personalități ca Dr. Herbert Seidler, Dr. Walter Weiss etc. Propunerea ca următoarea Conferință Lenau să aibă loc la Timişoara a fost făcută de Liviu Rusu, una dintre cele mai marcante personalități participante la acest eveniment (s. Suedostdeutsche Viertelejahresblaetter, Muenchen 1969, s. 53-54)
5) Annemarie Podlipny-Hehn, Nikolaus Lenau in Rumaenien. Eine Bilddokumentation, Kriterion Verlag, 1988
6) Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu şi romantismul german, Editura Eminescu,1986 p. 114
7) ibid., 134
8) Svetlana Matta-Paleolog, Eminescu şi abisul ontologic, Cuvânt înainte de N. Steinhardt, nord, Aarhus, 1988 pp. 223-224
9) ibid., 227
10) Ilina Gregori, Studii literare. Eminescu la Berlin. Mircea Eliade; Trei analize. Editura Fundației culturale române, 2002 pp. 46-122
11) Johann Christian Hölderlin, Hyperion Traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Moartea lui Empedocle, Traducere de Ştefan Aug. Doinaş şi Virgil Nemoianu, Prefață de Wolf Aichelburg, Biblioteca pentru toți, Ed. Minerva, 1977, pp. 173-174
12) G. Călinescu, Opera lui Eminescu 2 Ed. Minerva, 1970, p. 348
13) Dan Mănucă: Lenau und Eminescu: eine negative Bilanz în Europaeische und regionale Beziehungssyisteme în Spiegel von Lenaus Dichtung. Beitraege de Stuttgarter Lenau Tagung vom 25. und 26 mai 2000. Materialen 14. hg. von Horst Fassel und Annemarie Roeder. Institut fuer Donauschwaebische Geschichte und Landeskunde, Tuebingen 2002 S. 85-107
Aşa că avea mai puțină importanță faptul că Lenau a stat doar un an în Banat, şi că acest an n-a lăsat urme în biografia, în scrisul, în devenirea sa. Dar dacă problema bănățeană va fi mereu activată în ceea ce-l priveşte pe Lenau – el s-a născut, totuşi, în Banat, într-un sat care îi poartă azi numele, implicat fiind într-o istorie a germanilor care s-au aşezat pe aceste locuri - problema relației sale cu scrisul lui Eminescu a inventat, am putea spune, un comparatism sui-generis, insistent, tandru, necesar, dacă observăm că el rămâne mereu viu. Şi rămâne viu fiindcă destinul omului era convenabil pentru o etnie ce îşi căuta o definiție: şvabii. Scriitor popular, el putea marca o redefinire sub semn artist a personajelor, a locurilor, a stărilor sufleteşti. Era, înainte de 1848, un aliat al rebelilor, de oriunde vor fi fost ei. Exprima o componentă eroică şi una sacrificială.
Bănățenii nu au încercat să-şi revendice atât de insistent nici un scriitor de limbă germană care a avut, prin părinții, bunicii, rudele, prin tinerețea lui, prin „întoarcerile acasă”, legături cu Banatul. Despre prezența timişoreană a bunicului lui Musil se ştiu puține, despre înaintaşii lui Trakl sau Doderer şi mai puține. Lenau este revendicat cu extraordinară energie de oamenii locului fiindcă, pe de o parte, a făcut parte din fenomenul Eminescu, pe de alta, era un cântăreț al spațiului maghiar – al pustei şi al istoriilor ei. Expresivitatea lui de limbă germană nu era jignitoare pentru nimeni; dimpotrivă, acomoda etniile. Dacă mai punem la socoteală polonezii (pe care i-a elogiat în poeme memorabile – s-a scris că între înaintaşii lui s-ar număra polonezi), dacă mai luăm în considerare fascinația americană (sau ratarea americană) putem spune că era al tuturora. Evoca – şi evocă – o convergență cum n-o face nici un scriitor al acestui spațiu al convergențelor.
Strehlenau, Csatad (Banatul cu Timişoara – mica Vienă) apoi Pesta („Ungaria, locul unde se desfăşoară copilăria şi o parte din tinerețea lui Lenau, nu începuse să se trezească la civilizație. Metternich vorbea despre aceasta cu cel mai superb dispreț: „la două ore de Viena, spunea el, pe linia Saint Marx, începe Asia” . Nobilimea maghiară se gândea prea puțin la ea însăşi şi se risipea în cheltuieli nebuneşti la Viena. Deja am întâlnit în tatăl lui Lenau o victimă a acestei mode”), Tokai, din nou Pesta. („Locuința ocupată de Tereza era fosta morgă de lângă bisericuță… construită lângă un cimitir unde erau îngropați odinioară soldații garnizoanei Ofen. Amintiri sângeroase şi violente sporeau încă mai mult caracterul sumbru al peisajului.”) sugerează o migrație continuă. Sau o dezrădăcinare categorică.(1)
De altfel, nici statutul său nu era legat de vreun partizanat oarecare. E de la sine de înțeles că în imperiul multinațional scriitorul revoltat nu putea decât să slăvească omul revoltat. Dacă Viena definea un Centru al lumii, un loc al întâlnirii cu puterea supremă, ordonatoare, Lenau era, ca orice mare creator romantic, un ex-centric. Un scriitor care, refuzând un centru tradițional, voia să aşeze lumea într-un Centru al său.
2. Lenau în comparatismul românesc. Recapitulări. Toți criticii români ai primului val („maiorescian”) au scris, pe larg, despre „Eminescu şi Lenau”. Era o temă de predilecție, pentru că Eminescu însuşi indicase această relație. (2) O sursă edificatoare – un punct de rezistență în studiul poetului, mai ales pentru cei care au avut acces la cultura germană. Într-o ordine strict sentimentală, am aşeza pe primul loc nu studiile lui Gherea, Grama sau Raicu Ionescu-Rion, ci Critica ştiințifică şi Eminescu, a prea neglijatului Mihail Dragomirescu, publicat în Convorbiri literare, 1894. Dragomirescu va sublinia: „…Eminescu e superior, cred, unui Lenau sau Heine, care ocupă locuri de onoare într-o mare literatură, ca cea germană”. Reacțiile vor să anuleze ideea, malignă, cum că Eminescu nu face altceva decât să-l imite pe poetul austriac. De altfel, toți comentatorii relației Lenau-Eminescu vor avea grijă să nu cadă în păcatul detractorului Grama, care vedea în Lenau modelul rău, corupător al poetului român. De Lenau se va ocupa cu insistență ardeleanul Ilarie Chendi, într-o Schiță din literatura germană. Lenau, citită la Societatea de lectură „Petru Maior” din Budapesta în 14 octombrie 1896. Studiul are meritul de a face prima sinteză asupra „raporturilor lui Eminescu cu Lenau”, aşa cum fuseseră ele văzute de Raicu Ionescu- Rion, Gherea şi Grama. Se iau în discuție părerile lui Gherea şi ale lui Ionescu-Rion (formulate pe urmele lui Gherea) cum că Eminescu a fost optimist şi că doar condițiile sociale l-au făcut pesimist. Nu-i adevărat, arată Chendi, apăsând, în cunoştință de cauză: „Şi mai greşită este apoi încercarea, tot din acel motiv, de a scoate pe Eminescu cu desăvârşire de sub influența lui Lenau…Înrâurire a avut Lenau asupra lui Eminescu necondiționat, şi anume acea însuşire ce se explică uşor din atracțiunea reciprocă a două firi omogene.” (3) De la Mite Kremnitz, al cărei Der rumaenische Lenau (Preussische Jahrbuecher, 1900), reluat în Convorbiri literare, 1900. La ultimii eminescologi relația cu Eminescu e întoarsă pe toate fețele. În bibliografia obligatorie îl vom descoperi pe I. E. Torouțiu, autor, în Convorbiri literare, 1939, a unei cercetări savant omagiale. Destinderea marcată de sfârşitul anilor şaizeci nu putea fără un moment care să fixeze dimensiunea unei relații. În septembrie 1969 vor avea loc la Timişoara Zilele comemorative Lenau. În articolul-prefață al manifestării, publicat în România literară, Grigore Tănăsescu notează: „Traiectoria lirică a scurtei sale vieți (1802-1850) îmbrățişează zbuciumata epocă napoleoniană…Creația lui se nutreşte din ideile iluminismului şi din raționalismul antidogmatic al lui Lessing, iar în expresia sa artistică continuă tradiția acelui Lebensgefuehl inaugurat în poezie pe plan european de Goethe. Spiritul epocii, cumpănă între romantism şi criticismul social şi estetic care avea să ducă la realism, grefat pe înclinațiile lui temperamentale, şi-au pus pecetea pe întreaga creație a liricului austriac. Familia de spirite în care este încadrat este cea a lui Heine, Freiligrath şi a compatriotului său Anastasius Gruen, scriitori deopotrivă lirici şi revoluționari... Convertirea setei de libertate în substanță lirică rămâne semnul distinctiv al creației lui Lenau.”(4)
Un bun combatant este esteticianul Liviu Rusu, prezent în Lenau-Forum, nr. 2, 1970 cu Eminescu und Lenau. În fine, cu o sinteză asupra căilor străbătute până în 1989, a lui Horst Fassel, Lenau und Eminescu, Die Leistungsfaehigkeit eines Vergleichs, în Mihai Eminescu 1889 – 1989 Nationale Werk–Internationale Geltung herausgegeben von Ion Constantinescu, Verlag Suedostdeutsches Kulturwerk, Muenchen, 1992, pp. 157-167. Sinteza lui Horst Fassel are meritul de a atrage atenția asupra deformărilor „modelului Lenau” în perioada proletcultistă, ani în care s-a făcut abuz de „spiritul revoluționar” al operei sale. Nu mai puțin citabile sunt contribuțiile timişorenilor, angajați în fructuoase revendicări.(5)
3) Eminescu, Lenau, dar şi Hölderlin. În cartea sa consacrată raporturilor lui Eminescu cu romantismul german, Zoe Dumitrescu-Buşulenga citează părerile profesorului Caracostea care susține (cu prudență, spune Z.D.B) părerea lui Oswald Neuschatz „că cea mai potrivită apropiere a lui Eminescu de poezia germană nu ar fi prin Lenau, ci prin Hölderlin”. Şi adaugă autoarea cărții: „Caracostea a mai alăturat însă, acestei rezervate aprobări, o opinie, poate cea dintâi în această privință, referitoare la potrivirea posibilă dintre Hyperion-ul eminescian şi „înțelesul analog cu acela pe care un mare poet, înrudit în multe privințe cu el, Hölderlin, îl dă romanului Hyperion. Cu toate deosebirile, ca şi în Luceafărul, în acest roman al frământărilor omului de geniu, eroul trăieşte antiteza dintre înălțimile sufleteşti şi dintre teluric. În chiar titlul romanului, care, prin pornirea către absolut şi entuziasmul pentru natură, trebuia să vorbească mult lui Eminescu, se află afirmarea unei valori asemănătoare, cu aceea pe care Eminescu, după ce a încercat să o dea prin Eon, a exprimat-o apoi desăvârşit prin Hyperion.”(6) Profesoara Dumitrescu-Buşulenga citează mai multe poezii care se învecinează cu ale lui Hölderlin şi încheie: „În amândouă operele răsună însă, dincolo de analogii ori deosebiri, timbrul marii poezii, acela al vocii orfice, venind de departe, din străfunduri, şi făcându-se auzită numai simțului interior, revelând semnificații tot mai de profunzime, pe măsura trecerii timpului. Într-adevăr, cum spunea Hölderlin în poemul Andenken, Was bleibet aber, stiften die Dichter, ceea ce rămâne însă, întemeiază poeții Hyperionici, în spirit!” (7) Sunt câteva lucruri importante pentru înțelegerea bună a lui Hölderlin, Lenau, Eminescu: primul lucru ar fi acela al semnificațiilor de profunzime. Fiecare dintre cei trei poeți propune, în literatura pe care o oferă, o profunzime nouă, un orizont literar activat de adâncimi neobişnuite. Fiecare dintre ei a studiat filozofia. Un context sau altul i-a legat de un maestru spiritual – de un filozof care ar putea fi considerat maestru spiritual. Dar „autodescoperirea” profunzimilor e legată de o adâncă dereglare, de o ieşire în afara normalității curente. Cei mai expresivi exploratori ai profunzimilor, cei care au scris sub amenințarea autodistrugerii au fost Hölderlin şi Nietzsche. Ei sunt eroii care inaugurează şi sfârşesc acest secol, sub semnul maladiei/dereglării care îi întemeiază altfel. Sub alt nume, sub altă semnătură.
Dacă zguduirile culturale marcate de Nietzsche şi Hölderlin au avut un ecou enorm, dacă ele şi-au pus pecetea, într-un fel sau altul, asupra secolului XX al culturii, poate că n-ar fi rău să-i citim pe Eminescu şi pe Lenau prin grila oferită de Nietzsche şi Hölderlin: pornind, prin urmare, de la ceea ce s-a numit nebunia lor.
Fără îndoială, poetul german cel care se aseamănă, cel mai mult cu Eminescu este Hölderlin. Este, cel puțin pentru români, o comparație mulțumitoare – o comparație elocventă mai ales atunci când luăm în considerare postumele lui Eminescu. Este un ecran mult mai mare - un ecran pe care se poate proiecta gândirea, creația şi sensibilitatea eminesciană. Sensibilitatea „secretă”. Dacă poetica profunzimilor pe care o naşte nebunia îşi poate găsi un larg câmp de referință, aceasta este viața lui Hölderlin. Şi creativitatea hölderliniană.
Cum spune Jaspers: Înaintea căderii în nebunie, toate gândurile presimt căderea şi încearcă să o împiedice. Presimțirea căderii focalizează toate energiile intelectuale, „mentale” – le transfigurează. Pe fondul acesta asistăm la momentele de hiperluciditate, de genialitate – de creativitate uluitoare. Activarea „profunzimilor”. Dar şi căderea este creatoare. Aici e cazul să introducem în analiza noastră a unui concept deja utilizat de cercetători – îndeosebi de Svetlana Matta-Paleolog - abisul ontologic.
Jaspers (Follie par excellence) subliniază că nu boala în sine este importantă, ci procesul ei („contemporan” operei, cum spune Foucault) dă ocazia unei spărturi. Şi mai e de subliniat că „spărtura” nu are relevanță decât la geniile demne de ea.”(8)
„Excesul este limita presimțită de grecii care recunoşteau în Dyonisos „zeul nebun” aşa cum au ştiut-o Hölderlin şi Nietzsche. Şi credem a nu greşi dacă vedem în Eminescu un frate mai tânăr al lor, în martiriul lor comun. Lupta „de nesusținut” care s-a petrecut la profunzimi nemaiauzite, necunoscute oamenilor şi nici vreunei „psihanalize posibile” cum spune Maurice Clavel despre Nietzsche e asemănătoare lui Dyonisos cel sfâşiat de titani. Căci eterna debordare şi fecunditate a Zeului sunt cauza chinului, a distrugerii lui. Nietzsche însuşi se identifica cu Dyonisos suferindu-l, „Ecartelatul”.
Ecartelarea rămâne mereu legată de personalitatea verticală, aeriană, cum sunt Hölderlin, Nietzsche, Eminescu şi rămâne o pură enigmă, de nestăpânit cu gândirea, raportul dintre nebunie, posibilitatea limbii poetice şi Ființă.” (9)
Experiențele neantului. Când încep, cum încep „experiențele neantului”? Pentru Nietzsche şi Hölderlin lucrurile par a fi mai limpezi, „neantul”, Dyonisos chemându-i chiar din perioada lor de maximă creativitate. Există o provocare adâncurilor vizibilă chiar de la primele opere. Dar la Lenau, dar la Eminescu? Pentru Eminescu biografii au încercat să fixeze momentul „provocărilor” la Berlin. Pauza de creație relativă, cu poemele de formulă nouă (Privesc oraşul furnicar) ar marca o transformare stilistică. (10) În cadrul acestei întâlniri trebuie descoperite întâlnirile cu Hölderlin, cu Lenau şi, poate, cu Nietzsche.
Hyperion-ul lui Hölderlin conține această imagine a germanilor: „Barbarii din vremuri vechi, ajunşi şi mai barbari prin propria lor strădanie, prin ştiință şi chiar prin religie, absolut incapabili de orice simțământ nobil, corupți, din fericire pentru divinile Grații, până în măduva lor, jignitori pentru orice suflet ales, mai ales prin exagerare, cât şi prin meschinărie, surzi şi lipsiți de simțul armoniei, ca cioburile unui vas aruncat în şanț – acesta erau, scumpul meu Bellarmin, consolatorii mei. Spun acest cuvinte aspre, dar le-am spus totuşi, pentru că arată adevărul: nu-mi pot închipui un neam mai sfâşiat decât germanii. Vezi între ei meşteşugari, dar nici un om; gânditori, dar nici un om; preoți, dar nici un om; stăpâni şi robi, tineri şi bărbați aşezați, dar oameni deloc - oare nu e ca un câmp de bătălie, unde zac ciopârțite mâini, brațe şi mădulare, unele peste altele, în timp ce sângele vieții piere în nisip? (…) Ți-o spun: nu există nimic sfânt care să nu fie profanat de acest popor, subordonat unor scopuri meschine, iar ce păstrează un caracter sacru, chiar şi printre sălbateci, e tratat de aceşti barbari, calculați până la meschinărie, ca un simplu meşteşug; şi nici nu pot să facă altfel pentru că, dacă o ființă omenească a apucat o dată pe acest făgaş, ea trebuie să-şi îndeplineascvă scopul, să tragă foloase dintr-însul, ea nu se mai entuziasmează, ferească Sfântul?” (11)
Vom observa că există o risipire de motive romantice, dar şi un şir lung de poezii care seamănă. Nu e neapărat vorba de influențe, ci de un şir de întâlniri, numite atât de G. Călinescu (12) cât şi, în ultima perioadă, de Dan Mănucă. (13) Ele trebuie legate nu doar de excesele sau de răul romantic, ci de acea creativitate pe care o isca maladia – organismul bolnav.
Puțini poeți ai secolului trecut au trăit starea de asediu ca Lenau: în jurul lui s-au adunat mereu profesorii de literatură de la Viena sau de la Timişoara care au scris studii, care au analizat, la infinitul mic, componentele locurilor în care s-a născut. Orgoliul local, bănățean, timişorean, budapestan, vienez au fost solicitate de aniversările, de comemorările poetului. S-a trecut cu dificultate în mediile tradiționale peste boala poetului şi despre rolul ei în devenirea şi afirmarea geniului creator. Fără a ne concentra cu prioritate asupra maladiei, vrem să atragem atenția asupra unui careu cultural al secolului al XIX-lea, în care „oglindirile” pot sluji înțelegerea marilor creatori. Fiindcă există elemente care îndreptățesc aşezarea lui Lenau şi Eminescu în relație cu Hölderlin şi Nietzsche, nu sub semnul „bolii”, ci sub semnul unor relații de profunzime. A unei relații care respinge, cu violență, tărâmul paradisiac al Începuturilor – geografia pământească a naşterii.
Note
1) L. Roustan, Lenau et son temps, Paris, 1898, p. 4-17. Vezi şi Jozsef Turoczi, Lenau. Ruetten et Loenig, In deutsche uebertragen von Bruno Heilig, Berlin, 1961
2) Mircea Anghelescu, Lenau şi Eminescu, în Caietul expoziției itinerante 19 aprilie – 13 octombrie 1996, „Sunt un suflet pribeag pe-acest pământ”. Poetul Nikolaus Lenau. Urmele unei vieți zbuciumate. pp. 62-63 După ce arată că prima dată numele lui Lenau apare într-un text al lui Maiorescu, după ce subliniază că numele lui Lenau revine adesea la Junimea, Mircea Anghelescu notează „Primul critic român care abordează într-un studiu apărut raportul dintre lirica lui Eminescu şi aceea a lui Lenau este, după toate probabilitățile, I. Gherea, critic de formație socialistă, adversar al Junimii şi al lui Titu Maiorescu, care…respinge cu hotârâre ideea unei eventuale influențe a poetului austriac asupra lui Eminescu... De o părere contrară acesteia este canonicul Alexandru Grama din Blaj, spirit erudit dar obtuz, care publică în 1891 un studiu neînțelegător şi defăimător despre poezia lui Eminescu unde îl acuză pe romanticul român... că a utilizat din plin poezia înaintaşului lui pentru a-şi extrage ideile pesimiste.”
3) Ilarie Chendi, Scrieri, I, Ediție, prefață, tabel cronologic, note şi comentarii de Dumitru Bălăeț, Ed. Minerva pp. 155-156. Despre ecourile lui Lenau în cultura română, a se vedea Mircea Anghelescu, în... precum şi Annemarie Podlipny. De asemenea, Horst Fassel, Lenau und Eminescu, Die Leistungsfaehigkeit eines Vergleichs, în Mihai Eminescu, 1989-1989 Muenchen, 1992, pp. 157-167. Tot Horst Fassel publică în citatul caiet al expoziției itinerante studiul Nikolaus Lenau din perspectiva germanilor bănățeni. Continuitate şi discontinuitate în conştiința culturală colectivă pp. 47-61
4) Lângă articolul lui Grigore Tănăsescu, Lirica lui Lenau, din care am citat, există informația: „Țara noastră găzduieşte, în zilele de 14-16 septembrie a.c. un eveniment cultural de rezonanță mondială: Zilele comemorative Lenau, menite să cinstească memoria unuia dintre cei mai mari poeți lirici şi elegiaci ai secolului al XIX-lea.” (România literară an II, nr. 37, joi, 11 septembrie 1969, p. 21) Cu un an în urmă, Sesiunea internațională a Societății Lenau s-a desfăşurat la Stockerau, cu participarea unor personalități ca Dr. Herbert Seidler, Dr. Walter Weiss etc. Propunerea ca următoarea Conferință Lenau să aibă loc la Timişoara a fost făcută de Liviu Rusu, una dintre cele mai marcante personalități participante la acest eveniment (s. Suedostdeutsche Viertelejahresblaetter, Muenchen 1969, s. 53-54)
5) Annemarie Podlipny-Hehn, Nikolaus Lenau in Rumaenien. Eine Bilddokumentation, Kriterion Verlag, 1988
6) Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu şi romantismul german, Editura Eminescu,1986 p. 114
7) ibid., 134
8) Svetlana Matta-Paleolog, Eminescu şi abisul ontologic, Cuvânt înainte de N. Steinhardt, nord, Aarhus, 1988 pp. 223-224
9) ibid., 227
10) Ilina Gregori, Studii literare. Eminescu la Berlin. Mircea Eliade; Trei analize. Editura Fundației culturale române, 2002 pp. 46-122
11) Johann Christian Hölderlin, Hyperion Traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Moartea lui Empedocle, Traducere de Ştefan Aug. Doinaş şi Virgil Nemoianu, Prefață de Wolf Aichelburg, Biblioteca pentru toți, Ed. Minerva, 1977, pp. 173-174
12) G. Călinescu, Opera lui Eminescu 2 Ed. Minerva, 1970, p. 348
13) Dan Mănucă: Lenau und Eminescu: eine negative Bilanz în Europaeische und regionale Beziehungssyisteme în Spiegel von Lenaus Dichtung. Beitraege de Stuttgarter Lenau Tagung vom 25. und 26 mai 2000. Materialen 14. hg. von Horst Fassel und Annemarie Roeder. Institut fuer Donauschwaebische Geschichte und Landeskunde, Tuebingen 2002 S. 85-107