Proză
Mariana Irimia

DINCOLO DE CURCUBEU, DIMINEAȚĂ

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2015

– Ei, da, muzica e cel mai mare mister al lumii! Pot spune asta mai ales după ce am ascultat simfoniile lui Sibelius, dar să nu mai vorbim de Mozart sau Beethoven...
Stăteam cu spatele la uşă, ascultând-o vorbind. Inima îmi bătea nebuneşte, să-mi spargă pieptul. Simțeam cum furia îmi cuprindea capul ca într-o menghină şi, oricât încercam în mintea mea să înțeleg, totul era mult prea absurd pentru a putea fi înțeles.
– Eu, personal, cum nu mă pricep deloc să cânt, apreciez cu atât mai mult muzica cu cât recunosc neputința în care mă aflu.
– Mai rămâne şi perspectiva lirică, de exemplu la Sibelius să nu uităm de Kalevala, foarte aproape de muzică... o completă cineva, o voce de bărbat trecut bine de prima tinerețe, o voce uşor răguşită, dar caldă, probabil a domnul Vardin A., pe care îl zărisem în apropierea ei.
Îi auzeam vocea pe care probabil aş fi recunoscut-o dintr-o mie, chiar şi într-o gară plină de călători a unei capitale europene, fără nicio dificultate. Uşor cântată, ce se forța să pară calmă lungind sfârşitul cuvintelor şi adâncindu-le într-un soi de şoaptă încât părea în permanență cuprinsă de o emoție anume. Un gând fugar mă făcu să închid ochii pentru câteva secunde, amintindu-mi de o profesoară de yoga pe care o cunoscusem cândva:
– Poate este chiar o voce plăcută, cu care rămâi în minte după o discuție mai lungă, o voce aparte pe care ți-ai dori să o ai chiar tu...
Gândul, propriul meu gând, îmi păru o străfulgerare dureroasă a minții mele întunecată de sentimente potrivnice la adresa ei, izvorâte dintr-o existență anostă, banală, de violonistă la Filarmonica oraşului C.
Când, la un moment dat, Evi izbucni în râs, lacrimi de neputință mi se adunaseră în colțul ochilor. Era prea mult chiar şi pentru cineva ca mine, o persoană-nimeni care se fereşte să supere pe cineva, chiar dacă uneori acest lucru este în defavoarea mea.
Evi a apărut ciudat, probabil firesc, în esență teribil de nebunesc, atunci când Ralph plecase. De atunci a trecut un an în care am rememorat minut
vr20150506.indd 101 22-Jul-15 10:56:04 AM
cu minut acea dimineață de duminică. O dimineață ploioasă, de sfârşit de martie, în care nimic nu părea să prevestească dezastrul. Cerul alb, pe alocuri cu spărturi gri murdare de nori, acoperea oraşul într-o lumină întunecată. Îmi amintesc că ploua, slab, iar vântul purta coroanele copacilor de pe bulevardul central ca pe rochii înfoiate, murdare şi grele. O fâşie subțire de lumină se zărea spre apus, acolo unde turnul bisericii reformate părea scufundat într-un întuneric straniu.
Ralph îşi împacheta hainele şi cărțile tăcut. Avea ceva ciudat în privire, un gol imens ce-i făcea ochii să pară pierduți, ca ai orbilor. Nu se grăbea şi nici nu părea agitat. Îl priveam împietrită, fără a putea schița nici cel mai mic gest. Părea că cineva turnase plumb peste mine, încât nu eram în stare nici să clipesc. Când a terminat de împachetat şi-a urcat geanta masivă pe umeri, iar geamantanul mic cu obiective şi aparate de fotografiat l-a luat în mâna stângă. Nu am alergat după el, nu l-am implorat să stea, nu am căzut la genunchii lui oprindu-l să mă părăsească. Înainte de a ieşi pe uşă s-a oprit o clipă privindu-mă cu aceiaşi ochi goi, apoi s-a întors şi a plecat. Sunetul sec al uşii m-a făcut să tresar având senzația unei linişti insuportabile, a unui gol nesfârşit. De atunci, acel gol a devenit parte a casei mele, timpul oprindu-se parcă în loc imediat după sunetul sec al uşii închise.
În acel moment, Lucicia, care se oprise cu valul de invitați în apropierea uşii – o parte din ei ieşeau în aerul răcoros al nopții pe terasa teatrului național, iar alții se roteau în holul imens schimbând amabilități în stânga şi în dreapta – privindu-mă drept în ochi nu ezită să mă întrebe fără menajamente:
– Crezi că de asta a venit şi ea?
– Ce tot vorbeşti...
– Ea, Evi... crezi că a venit să te asculte cântând?
– Ce-mi pasă mie...
– Nina...
S-a îndepărtat însă ochii ei înguşti, privirea aceea fixă spunea mai mult decât o mie de cuvinte. Îmi spunea că înțelesese foarte bine uraganul ce mătura adâncul sufletului meu, mai bine decât aş fi putut eu să redau în cuvinte. Înțelesese exact ceea ce eu nu îndrăzneam să rostesc nici măcar înlăuntrul meu. Se pierdu la brațul unui tânăr, al nu ştiu câtelea tânăr la brațul Luciciei.
Vocea ei, aceeaşi voce, continua să se strecoare subtil, delicat, plină de căldură şi sentiment în murmurul de voci şi râsete, până la urechile mele. O auzeam clar de parcă ar fi fost urcată pe un scaun, deasupra mulțimii în rochii elegante şi frac, vorbindu-le lejer, degajat, firesc, despre muzică.
– Sau poate tu o cauți încontinuu aşteptând să spună ceva despre el...
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
102
vr20150506.indd 102 22-Jul-15 10:56:04 AM
Nu o puteam urî întrutotul. Undeva în adâncul meu recunoşteam că Evi era o persoană drăguță. Cu toate acestea, întreaga mea ființă ar fi vrut-o aruncată în necunoaşterea cuprinzătoare a acestei lumi. Acolo undeva unde să nu mai ştiu că există, să nu mai fie nicio şansă să o întâlnesc sau să ştiu ceva despre ea. E ciudat, dar dorința mea nu avea nicio legătură cu moartea ei, nici pe departe.
– Ce conflict existențial se duce în tine!
În acel moment gongul din holul teatrului anunță sfârşitul pauzei, astfel că am fost nevoită să mă întorc pe scenă, pe scaunul meu de violonist la concertul pentru vioară şi orchestră în re minor de Jean Sibelius. Ca violonist principal, rolul este clar definit în comparație cu ceilalți membri ai orchestrei şi nu se cădea să întârzii sau să gafez în vreun fel. Când aria începu din nou, vocea ei îmi reveni brusc în urechi. Nu-mi dădeam seama exact ce spunea, dar vocea ei îmi trezi din nou o furie oarbă. Am început să o caut prin mulțimea de spectatori aşezați cuminți pe scaunele tapițate frumos din sala de spectacole. Nervozitatea mea creştea pe măsura crescendoului, astfel că ochii începură să caute de-a dreptul frenetic. Broboane reci de sudoare mi se strecurară în păr, iar inima îmi bătea din nou să-mi spargă pieptul. Nici măcar nu ştiu la ce m-ar fi ajutat dacă aş fi descoperit-o printre spectatori, important atunci era să o găsesc, să nu o scap din ochi, să-i țintuiesc privirea pe toată durata spectacolului. Tonul vocii ei, cuprins parcă de emoție, cu cuvintele şoptite pe jumătate, mă scotea acum din minți. De câteva ori, ochii mei se opriră în ochii domnului Shigego, dirijorul, un om aspru, care însă nutrea pentru mine o simpatie aparte pe care nu ezitase să mi-o mărturisească. Din spatele ochelarilor cu rame subțiri, argintii, ochii domnului Shigego păreau ochii unei salamandre, umezi de parcă ar fi fost dați cu lac şi inspirând o răceală moale, dezgustătoare.
***
La câteva zile după concert, o discuție cu Ralph la telefon a adâncit prăpastia din mine într-un mod inexplicabil, dureros. După separare a început să mă sune săptămânal din diverse motive care nu aveau nicio legătură cu ceva ce fusese între noi, nici cu vreo explicație anume a plecării lui. Acum vorbea din nou rece, strict, fără divagații sau sensuri interpretative:
– Te-am sunat să-ți spun că voi pleca o perioadă în Africa.
– În Africa...?! E ceva legat de fotografie...?
– Cărțile tale sunt încă la mine, dar le poți lua dacă doreşti, o să le las la
PROZĂ
103
vr20150506.indd 103 22-Jul-15 10:56:04 AM
portar şi le poți lua de acolo.
– „De ce s-a gândit tocmai la cărți?”
– Ralph, tu ai mai fost acolo, ştii cum e...
A tăcut. Înțelegea că încercam să-i amintesc de boala ciudată pe care o luase ultima dată când fusese în Africa, trăind într-un sat din apropierea deşertului şi zilele lungi de inconştiență, de incertitudine din partea medicilor. Atunci îl vegheasem încontinuu fără să mă dezlipesc de lângă patul lui. Amintirea acelor luni de veghe mă făcu, fără să mă pot opune, să simt un regret fără margini. Nu era un regret pentru că el plecase ulterior, de fapt mă părăsise . Nu era nici ceva legat de timpul irosit de mine, timpul petrecut cu el sau timpul în care l-am îngrijit. Nu am crezut niciodată că am irosit ceva legat de Ralph, oricât ar fi durat sau orice mi-ar fi cerut să fac. Era un regret în sine, un regret al acelui nimeni care a început să mă cuprindă treptat, imediat după despărțirea de el. Un nimeni, cu sensul a ceva definit dar extrem de narcotic, o stare anume de amorțire pe care o simțeam undeva la nivelul întregului conştient, care mă cuprindea în cele mai nepotrivite momente, ca un fel de semisomn, pe care o numisem „starea de nimeni”.
– ...şi CD-urile cu Mozart şi celelalte, tot acolo le voi lăsa, deci, poți să le iei oricând doreşti, nu trebuie să mă suni pentru asta.
– Ralph...
Nu ştiu de ce gândul mi s-a oprit asupra unui film văzut împreună, cu un soldat american în Irak, de un curaj uluitor, ce merge cu mâinile goale spre bombele artizanale amplasate aleatoriu. Atunci, îl întrebasem ce credea despre curajul acelui soldat. Răspunsul m-a uimit peste măsură:
– Nu e vorba nici pe departe de curaj, ci de un sens mai amplu. Când nu mai ai nimic de pierdut, chinezii spun că poți elibera dragonul ascuns din tine, de care ți-e cel mai frică, cel care te poate nimici pe tine primul.
Mult timp după acea discuție m-am gândit la sensul vorbelor lui. Acum încerc să cred că plecarea lui are legătură întrucâtva cu acel dragon. Când nu mai ai nimic de pierdut...
Simțeam cum mă cuprindea din nou acea stare, probabil că aşa ceva trăisem şi atunci, în acea dimineață de duminică când el decisese să-şi strângă totul şi să plece. Ceva parcă îmi reteza capul cu totul, astfel încât nu mai puteam opune niciun fel de rezistență, cuvintele nu mai ieşeau din dosul gurii încleştate, sensurile, oricare ar fi fost ele, nu mai aveau nicun rost. Totul se reducea la a asista la ce se întâmpla în acel moment zero, exact ca un robot teleghidat. În adâncul ființei mele zăcea însă un gând ce măcina ultima fărâmă de voință de care aş mai fi fost în stare:
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
104
vr20150506.indd 104 22-Jul-15 10:56:04 AM
– „Ea, Ralph, Evi, da, Evi... ce se întâmplă cu ea?”
Nu am fost în stare însă să rostesc aceste cuvinte. Cred că ar fi fost un efort imens şi probabil ar fi ieşit doar şoptit. Mi-a mai explicat câte una-alta despre unele lucruri care mai rămaseră uitate pe la el, despre oraşele pe care dorea să le vadă în Africa. A vorbit doar el, eu neputând să scot nici măcar un sunet. Am închis cu gântul fixat ca într-un cleşte cu o forță colosală pe întrebarea ce nu o putusem nicicum rosti.
Întreaga zi, gândul acesta m-a chinuit cumplit. După orele de la liceul de muzică am luat metroul pentru a ajunge în partea nordică a oraşului. Priveliştea munților acoperiți pe creste de zăpadă era uluitor de frumoasă, fiind prima imagine imediat după ieşirea din gura de metrou, ce m-a copleşit cu totul. Câteva minute am rămas pironită pe trotuar privind munții îndepărtați ce păreau acum atât de aproape. Ceața se ridicase, iar ploaia stătea deja de câteva ore bune, astfel că imaginea se desfăşura ca pe monitorul LCD al unui cinematograf. În apropiere, pe frunzele copacului pitic, câțiva stropi grei de ploaiae reflectau lumina într-un mod uluitor, încât am avut senzația că văd munții suprapuşi peste lupele mici de apă.
– „Ralph...”
Am alergat spre casă într-un suflet. De undeva din adâncul meu freamătul unei muzici începu să mă cuprindă tot mai mult. Mi-am trântit geanta cu cărți şi portative pentru elevi în apropierea uşii din hol, pelerina de ploaie din care mai căzură câțiva stropi pe parchetul de culoarea mierii, bocancii cu ținte, căştile din urechi... Luându-mi vioara am început să cânt. De fiecare dată, încă de la primul scârțâit al arcuşului pe coarde, o linişte ciudată mă cuprindea ca un drog. Prin ochii închişi, imaginea munților reflectați în acei stropi mărunți de ploaie se desfăşura lent, foarte lent, calm, rece, asemeni unei speranțe tremurânde în adâncul sufletului. Lacrimile îşi făcură loc încet umplându-mi ochii şi rostogolindu-se grele pe obraji, una cu vioara. Aria în do major de Beethoven făcea loc sigur durerii mocnite ce răbufnise din toți porii, transformându-se în lacrimi. Doar atât, şuvoi de lacrimi.
Noaptea târziu, cu mâinile înțepenite, am lăsat vioara să cadă lângă peretele din hol şi am adormit cu capul pe brațe. Degetele mă dureau cumplit. A fost ultimul lucru pe care mi-l amintesc atunci.
***
În dimineața următoare, m-am trezit buimacă, înțepenită de tot. Am încercat să mă dezmorțesc făcând diverse mişcări pe care probabil nu le făcusem
PROZĂ
105
vr20150506.indd 105 22-Jul-15 10:56:04 AM
de ani buni, dar corpul meu părea că refuză să mă asculte.
Eram într-o întârziere cumplită, orele la liceul de muzică începeau foarte devreme.
Când am dat să ridic vioara de lângă perete, mi-am dat seama că mâinile îmi erau tot amorțite. Am încercat să mai fac câteva exerciții de destindere a muşchilor şi de circulație a sângelui, dar a fost în zadar. Un gând m-a fulgerat: „Ceva nu este cu totul în ordine”. Mâinile mele refuzau să se dezmorțească, astfel încât abia puteam prinde ceva cu degetele.
Nu puteam crede că mi se întâmpla aşa ceva! Am încercat să prind cu forța coada viorii, dar o durere cumplită m-a fulgerat până spre coate.
–Nuuuuu! Nu mi se putea întâmpla aşa ceva mie! Nuuu!
Era prea de tot, când aveam atât de multe de făcut, orele la liceu, elevii, concertul de deseară la care sigur va veni şi ea din nou, ea ca o hipnoză dureroasă din care nu mă pot trezi, o întâlnire cu nişte funcționari pentru finanțarea unui proiect...
Furia m-a orbit atunci. Îmi amintesc frânturi – am început să lovesc vioara cu piciorul, am dărâmat câteva vaze de porțelan, am călcat în picioare arcuşul... bucăți, bucăți...
Gândul mi s-a oprit brusc la Ralph...
– „De ce pleca tocmai acum în Africa? De ce pleca acum... De ce???”
Îmi venea să urlu, însă glasul refuza să mă asculte, ca într-un vis în care simți cum te urmăreşte cineva, dar nu poți să alergi, picioarele îți sunt de plumb. Mi-am privit mâinile încercând să descopăr acolo ceva în miezul palmei, însă singurul lucru ce-l simțeam era că aveam degetele uriaşe, foarte groase şi mari, ca de balaur. Încercând să le mişc simțeam că îmi sunt cusute, fire lungi trecute prin carnea crudă, încât aveam senzația că urma să-mi dea sângele prin toți porii. Cu mare greutate am reuşit să deschid fereastra apartamentului de la etajul zece în care mă mutasem recent. Cu mare greutate spun... Un vânt ascuțit mi-a tăiat obrajii, făcându-mă să închid ochii instantaneu.
Când i-am deschis, sute de păsări mari negre împânziseră cerul ca resturi de cenuşă aruncate spre înalt, purtate cu furie oarbă de vânt. Din nu ştiu ce sentiment am întins mâinile spre cer, mâinile mele înțepenite cu care nu mai puteam cânta la vioară. Îmi venea să strig spre cerul acela plin de resturi negre de cenuşă. Să strig cuprinsă de nebunie, de neputință, de deznădejde. Vântul bătea cu puterea unei urgii ce mă cuprinse cu totul, încât aveam impresia că urma să mă smulgă spre cer, spre păsări. Zgomotul era infernal... un infern în care vioara, doar vioara tăcea...
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
106
vr20150506.indd 106 22-Jul-15 10:56:04 AM
***
L-am sunat disperată, cerându-i să caute o soluție. A venit într-un suflet, cercetându-mi minuțios mâinile, fără un cuvânt, deget cu deget, apoi palmele, dosul palmelor...
M-a urcat în maşina lui şi m-a dus la spital. A alergat în dreapta şi stânga întrebând şi lămurind, arătând palmele mele, ca pe bucăți de lemn, întinzându-mi degetele spre medici, mişcându-le, smulgându-le, degetele pe care abia le puteam mişca...
Într-un târziu, am ajuns în cabinetul unui medic, în vârstă, slab şi osos.
Tocmai îşi terminase prânzul şi nu contenea să-şi şteargă gura cu un şervețel alb cu floricele roşii mici, scobindu-se cu limba din când în când în dosul obrajilor.
– Mmdda... trebuie repaos, nişte B-uri şi vitamina C... cam asta e...!
Ne-a privit din dosul ochelarilor ridicând din umeri şi spunându-ne că mai sunt şi cazuri de acest fel, sunt rare ce-i drept, dar se mai întâmplă.
Ralph era tare abătut când am ieşit. S-a ucat în maşină fără o vorbă, a demarat grăbit. Am rămas pe trotuar privindu-l cum se îndepărta furios.
M-am întors spre casă de parcă băusem întreaga noapte. Tot drumul m-au năpădit amintiri foarte vechi, de la începutul relației cu Ralph, ca într-un vis. ?i mâinile cu degete... pe care nu le puteam mişca.
***
– „Ei, da, muzica e cel mai mare mister al lumii! Pot spune asta mai ales după ce am ascultat simfoniile lui Sibelius, dar să nu mai vorbim de Mozart sau Beethoven...”
Cum de s-a gândit ea taman la muzică? Mi-au venit în minte cuvintele ei în timp ce urcam cele cinci etaje spre direcțiunea liceului de muzică unde predau câteva ore pe zi elevilor de clasa a XI-a vioară, unde fusesem chemată de domnul Shigego care aflase de la Marta – o profesoară pe care o rugasem să stea cu elevii două ore cât lipsisem, cum că aveam ceva la mâini. Când m-a văzut a avut o tresărire ca o uimire ciudată în ochii umezi şi, zâmbindu-mi amabil, m-a invitat să iau loc în apropierea biroului lui. A început să vorbească alegându-şi cu atenție cuvintele, cum făcea de obicei:
– Regret profund ce ți s-a întâmplat. Mi-aş dori sincer să fiu în locul tău acum...
Am zâmbit în sinea mea mirându-mă încă o dată de amabilitatea sufocantă
PROZĂ
107
vr20150506.indd 107 22-Jul-15 10:56:04 AM
a domnului Shigego. A continuat privind prin fereatsra mare a clădirii în stil german.
– ...dar bineînțeles că nu este posibil aşa ceva...Doamna Marta a ținut să-mi spună neapărat ce ai pățit, dacă am reținut bine ceva cu palmele şi degetele... regret, regret...
– Doamna Marta s-a grăbit puțin...e ceva trecător cu siguranță, am cântat mult cu o seară înainte... exersam...
– Da, da, bineînțeles... În orice caz, cred că orele nu au fost periclitate, sunt de fapt convins de acest lucru, e ceva trecător, cum spui...
– ...
Deasupra brazilor înalți ce se vedeau prin fereastră, cerul se limpezise cu totul. Puteai întrezări chiar o urmă pală, o părere de soare rece.
– Atunci, ne vedem deseară la concert...
Ochii i se mutaseră dinspre cerul curat spre mine, privindu-mă țintă. Domnul Shigego aştepta o confirmare, cum că, cu adevărat, „e ceva trecător”. Am plecat capul simțind cum ochii stăteau să țeasă alte lacrimi pe care nu le-aş fi putut lăsa să răzbată în fața domnului Shigego.
– Nu cred... nu ştiu... probabil nu aş putea... înțelegeți.
În acel moment, s-a ridicat de pe scaun privindu-mă sever, cum nu o făcuse niciodată. Un zâmbet subțire se ivi în colțul gurii, iar ochii umezi păreau scufundați într-un soi de apă rece ce se adunase pe la colțuri.
– Noi ne-am înțeles mereu excelent! Nu e cazul de explicații amănunțite. Pe curând deci, pe diseară... la Operă!
***
Întreaga zi m-am gândit să fac ceva rău. O idee aberantă care încet devenise o izbăvire față de furia pe care o simțeam. Încolțise în minte pe nesimțite, aproape că nu-mi aparținea şi nici nu o înțelegeam întrutotul. Trebuia să fac ceva rău pentru că ceva rău mi se întâmplase şi mie, inexplicabil. Mergeam purtată de furie ca un catarg insolit pe străzile oraşului G, fără vreo țintă anume. Agitația acelor ore ale zilei, freamătul acela de lumi care se schimba de la o culoare a semaforului la alta era ceva intrinsec viesparului în care trăiam fără să-mi fi dat seama. La un moment dat m-am oprit în dreptul magazinului de instrumente muzicale, care era pe bulevardul principal ce dădea spre râul S, undeva la capăt, ca o încununare a dealului abrupt, umbros, şi a soarelui strălucitor al zilei. Am privit câteva clipe prin vitrina magazinului – instrumente mici de alamă, aranjate frumos printre flori de plastic grosolane şi funVIAȚA
ROMÂNEASCĂ
108
vr20150506.indd 108 22-Jul-15 10:56:04 AM
dițe colorate ce te duceau cu gândul la o paradă a popoarelor tribale. Înăuntru, vânzătorul, un băiat tânăr, vânjos, cu o barbă imensă presărată cu împletituri mici părea absorbit de o carte voluminoasă. Când m-a văzut a tresărit uşor, închizând cartea şi fâstâcindu-se nervos ca în fața unei amenințări iminente. I-am zâmbit şters plimbându-mi ochii pe rafturile cu accesorii şi piese de schimb pentru chitară şi bas.
– Doriți ceva anume, cu ce vă putem servi?
Răul pe care simțeam nevoia să-l fac era ceva diferit. Era un rău care nu avea în vedere un ceva sau pe cineva anume. L-am privit câteva clipe, moment în care tânărul a început din nou să se agite. Îşi frecă întâi nasul cu degetele butucănoase – probabil cânta la chitară, apoi îşi rupse un coş mare din barbă cu unghia degetului arătător, clipă în care sângele roşu intens începu să se ridice deasupra firelor de păr subțiri, bărbăteşti, de culoarea grâului copt. Începu să apese rana cu degetul şi când observă sângele abundent păru că a uitat complet unde se afla. Căută ceva sub tejghea şi cum nu a găsit, începu să-şi şteargă bărbia încontinuu cu vârful mânecii bluzei de trening cu imprimeu rock. Mă privea neliniştit, dorindu-şi probabil să plec cât mai repede.
– Ce-ați dori...?
– „Să fac ceva rău... dar nici măcar nu-mi mai pot mişca degetele...”
– Să cânt la o vioară... dacă se poate, doar puțin...
– Să cântați la vioară...? Bineînțeles... da... să cântați... Nu am voie să desfac viorile din şnurul cu senzori antifurt, dar... v-o pot împrumuta pe a mea... şi eu cânt... sunt student la Conservator. Se grăbi să scoată vioara aşezată lângă tejghea pe un soi de taburet, lângă un ruscsac negru cu nişte flăcări portocalii imprimate artistic.
– Chiar aş putea...?
Mi-a zâmbit uitând să-şi tamponeze rana cu mâneca, astfel că sângele începu să curgă încet prelingându-se aiurea pe barbă.
– E acordată gata...
Când pun mâna pe o vioară străină am sentimentul că trebuie să învăț ceva nou, să-i simt mirosul, să mă accepte cumva, să mă obişnuiesc cu lemnul...
Mii de înțepături, ca un milion de ace înfipte deodată în mână, un milion de crestături cu marginea unei hârtii, de ațe prelungi ce trec din piele în carne de parcă atunci erau cusute, fiecare fir de înțepătură resimțit adânc în creier, în regn...
– Ah...!
Am închis ochii ținându-mi respirația, încremenind în acel moment în care vioara se aşeza pe umăr, bărbia pe lemn, durerea până în adâncul, miezul,
PROZĂ
109
vr20150506.indd 109 22-Jul-15 10:56:04 AM
măruntul sufletului. ?tiam că cea mai mare durere nu era în mâna stângă, ci în dreapta cu care aş ține arcuşul. Îl lăsasem pe tejghea şi îl pipăiam încercând să-mi mişc degetele cât mai încet.
– Al naibii de cântat! A naibii de viori, de toate viorile din lume! Îmi venea să urlu de durere, mai mult de o durere ce izvora din adâncul meu ciuntit acum de mâinile înțepenite.
– „Ei, da, muzica e cel mai mare mister al lumii!...” Ce ştia ea dspre muzică? Ce-şi imagina ea…EA!
–Cred că ar trebui să luați nişte lecții... ştiu eu pe cineva care predă pentru adulți...
Am lăsat încet vioara pe tejghea. Milioanele de ace mă izbiră din nou ca un bici nevăzut pe mâinile înghețate. M-am întors spre ieşire. Lacrimile stăteau din nou să răbufnească în spatele barierei pleoapelor strânse.
– Sunteți bine...?
Ralph nu mai sunase de când plecasem de la spital. Ea... ce ştia ea despre muzică...
– Doamnă, sunteți... bine?
Venise aproape de mine privindu-mă contrariat. I-am zâmbit mulțumindu-i pentru vioară în timp ce ieşeam din magazin.
– „Deja picioarele / mi-au devenit bețe / sperietoare sunt”, cum ar spune un poet japonez. O sperietoare ce nu va fi în stare nici să țină vioara, dar să mai şi cânte? ?i Ralph nu mă sunase...
***
Simțeam o disperare fără margini. Mai mult decât orice nu înțelegeam ce mi se întâmpla, de ce mi se întâmpla. Am ajuns acasă târziu, când mai erau câteva ore până la concert, care nu conta în sine, nici măcar de dragul domnului Shigego, dirijorul, un om de o meticulozitate absolută. Era ceva cu totul nou, iar răul care mi se cuibărise în minte mă făcea să țes gânduri rele, orbindu-mi orice încercare de a mă împotrivi. Nu reuşisem încă să fac nimic rău, ci doar să-mi plâng de milă. Nici nu ştiam exact ce rău aş fi putut face, nu era ceva ce ştiam să fac oricum şi în orice moment. Un văl de negură îmi acoperise sufletul până la ochi, ce se stingeau reci în întunericul ce începuse să se lase dinspre munții îndepărtați, ca o bucată de cârpă murdară spre oraş. Butonul roşu al telefonului pâlpâia în semn că primisem mesaje. L-am apăsat mecanic privind în continuare prin fereastra în care mii de luminițe palide deveneau tot mai puternice pe măsură ce oraşul se scufunda treptat în negură.
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
110
vr20150506.indd 110 22-Jul-15 10:56:04 AM
– Salut, Nina! Vroiam să-ți amintesc că partiturile tale de Brahms şi Frank sunt tot la mine. Sper că nu e o problemă, ți le aduc mâine când repetăm pentru concertul de Ziua Națională de la Operă. Te îmbrățişez! (mesajul era de la Clara, o colegă)
*
– Nina, unde esti? De ce nu răspunzi? Nina, m-am tot gândit dacă să-ți spun sau nu... Evi, despre ea este vorba, Nina. S-a înscris la un curs de vioară pentru adulți la noi la şcoală, chiar astăzi a semnat contractul cu domnul Shigego. Ca să vezi! Sună-mă cât poți de repede!
Vocea Luciciei trăda o emoție copleşitoare. Vorbea întretăiat, bâlbâit.
*
– Nina, sună-mă cât poți de repede! (Ralph)
*
– Nina, nu ştiu ce faci de nu suni! Sunt aşa de ocupat cu pregătirea pentru Africa, abia mai am timp să respir! (Ralph)
*
– Nina... m-am tot gândit... mâine voi urca din nou pe munte. Acolo sper să-mi limpezesc gândurile întrutotul. Nu ştiu... ai putea veni şi tu... dar nu e ce crezi, mă gândeam că te poate ajuta... (Ralph)
*
Am continuat să rătăcesc minute lungi privind în gol în noapte, cu fruntea lipită de sticla rece a ferestrei în timp ce gândurile veneau şi plecau cu o viteză uluitoare de express pentru starea mea de letargie ce mă cuprinse. Rugasem mai apoi pe cineva să trimită un fax Filarmonicii, în care transmiteam sec, fără prea multe explicații, că urma să lipsesc de la concert. Îmi imaginam ce ochi avea să facă domnul Shigego când va vedea pe altcineva în locul meu – vioara principală. Probabil, încărcat de furie şi rănit în amorul propriu, mă va chema de dimineață în biroul lui, unde, privindu-mă rece, cu ochii măriți şi lăcrimoşi, nefiresc de lăcrimoşi, îmi va cere socoteală în maniera lui elegantă. Ce mai conta...
Târziu, către miezul nopții, mi-am aruncat un hanorac mai vechi rămas de la Ralph, şi am pornit pe străzi, aiurea, ascunzându-mi mâinile adânc în buzunarele largi. Mâinile ce mă dureau cumplit din cauza amorțelii. Arii vechi
PROZĂ
111
vr20150506.indd 111 22-Jul-15 10:56:04 AM
de Britten şi Bruch se derulau în minte şi, în ciuda frigului, aş fi scos vioara şi aş fi început să cânt. E ciudat cum, atunci când nu mai ai un picior ai senzația de mâncărime în talpă, sau când nu mai ai o măsea şi te doare de parcă ar fi acolo. Deşi mâinile le simțeam ca pe două bucăți de lemn, gata să faci focul cu ele, în mintea mea degetele se mişcau vioi pe coarde, fără durere sau amorțeală. La colțul bulevardului, aproape de podul ce traversa râul, m-am oprit. N-aş putea spune exact de ce. Câțiva trecători, cu capul în piept şi umerii aduşi în față, traversau podul grăbiți în timp ce o pâclă rară ca o perdea murdară începea să se aştearnă dinspre dealurile înalte spre clădirile ascuțite, în stil german, ale oraşului, întâlnindu-se cu un val subțire alburiu ce se ridica dinspre râu. O voce sau probabil un gând interior mai slab ca o părere, ceva ce nu aş putea discerne cu adevărat, mi se aşternu în minte:
– „Vioara ta...”
– Ce e cu ea, am dus-o în pod, acolo, printre lucrurile nefolositoare, gata, nu mai pot cânta!
Atunci gândul se auzi limpede.
– Vioara ta...
– Ce e cu ea...
Nu am terminat de rostit bine gândul, când am auzit câteva note, ba chiar acorduri. Am alergat spre pod, de unde venea sunetul. Se auzea tot mai clar, tot mai clar pe măsură ce mă apropiam. Gândul continua să rostească din ce în ce mai clar acele cuvinte care acum se împleteau cu sunetul viorii, asemeni vuietului râului înăbuşit de întuneric şi de alte zgomote ale oraşului în miez de noapte. La capătul podului, ca într-un vis, aşezat pe un carton, un bătrân fără o mână scârțâia încet corzile unei viori aşteptând să primească un bănuț. M-am oprit cumva dezamăgită, ca atunci când o vrajă se risipeşte uşor, răscolind o realitate crudă, nedorită.
Apropiindu-mă, am căutat să înțeleg o linie a cântecului, dar era probabil ceva folcloric, vreo baladă bătrânească sau un cântec de petrecere vechi. Văzându-mă, omul a început să cânte mai cu spor, zâmbindu-mi amabil. Mi-am scuturat buzunarele, dar în hanoracul lui Ralph nu erau nici măcar două monezi rătăcite, după obiceiul lui de a fi strângător. Brusc, s-a oprit din cântat privindu-mă țintă:
– Crezi că, dacă Iisus ar fi avut doar o mână, ar mai fi făcut minuni?
L-am privit un timp nedumerită. Probabil suferea din cauza infirmității. Acum şi eu eram la fel de infirmă în privința viorii. Crezând probabil că nu am auzit, a repetat întrebarea.
– Nu ştiu... probabil...
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
112
vr20150506.indd 112 22-Jul-15 10:56:04 AM
– De ce nu mai cânți? Nu-i aşa că eşti violonistă?
– Eu?... hmm... da... adică...
– Unde este vioara ta?
– Ce ştii tu despre vioară? ?i ce te interesează pe tine dacă eu cânt sau nu?
– Tu ai două mâini şi totuşi nu mai cânți, eu am doar una. Cealaltă e din plastic, uite, pune mâna să vezi.
Mi-a întins mâna pe care avea o proteză gălbuie ca o mână mare de păpuşă, cu degete drepte, înnegrite pe alocuri. Puse vioara în toc pentru o vreme şi arcuşul lângă. Scoase dintr-un buzunar de la piept o sticlă mică, fumurie, cu capac auriu, din care trase două gâturi zdravene, îmbiindu-mă să-i urmez exemplul. M-am dat câțiva paşi înapoi, dezgustată de toată tevatura.
Aveam sentimentul clar al unei trădări, al unei trădări interioare în ceea ce priveşte muzica şi tot studiul pe care îl urmasem. Omul însă părea pus pe vorbă, întrebându-mă din nou:
– ?i ia zi, de ce nu cânți dacă ai două mâini, ştiu că eşti violonistă...
– După ce se vede?
– Ha, ha! O să-ți spun un secret: după cum înclini capul şi scoți urechea dreaptă în afară pentru a prinde sunetele. Am ştiut de când te-am văzut intrând pe pod. La ora asta, oamenii merg cu capul în piept de la frig, dar mai ales din cauza întunericului, ştii tu, de frică. Ori tu veneai după sunet, se vedea de la o poştă. Deci, de ce nu cânți?
– Nu e treaba ta!
Simțeam cum furia mă cuprindea cu totul, o furie oarbă față de acel om neputincios, amestecată cu un soi de ruşine, o ruşine a propriei mele slăbiciuni. Am început să mă îndepărtez în timp ce omul râdea întrebându-mă încontinuu, ca o placă stricată:
– De ce nu cânți? De ce?
Alergam cuprinsă de o spaimă copleşitoare. Îmi era atât de teamă, încât nici nu puteam privi în urma mea. Râsul lui hârâit se amesteca lent cu vuietul râului, cu vântul ... După ce am cotit spre bulevard am auzit vaierul întretăiat de vântul ce se pornise şi de vuietul apei, vaierul viorii. Lacrimi multe, fierbinți, îmi udau cu totul fața, iar tuşul gros, negru, mi se întinsese oribil peste ochi, vulgar. În oglinda băii de ascasă păream o ciudată, ajunsă târziu în noapte acasă. Am constatat cu o oarecare uimire că robotul telefonului pâlpâia roşu:
– Nu ştiu ce e cu tine de nu mai răspunzi la telefon. Chiar nu ştiu... ți-am
PROZĂ
113
vr20150506.indd 113 22-Jul-15 10:56:04 AM
zis că plec pe munte dar m-am răzgândit în ultima clipă. Off... e aşa greu cu tine!Măcar de ai răspunde la telefon... (Ralph)
– „De ce mă întrebase tocmai despre Iisus? Ce ştia el? ”
– „Poate ar trebui să-i spui de ce nu poți cânta...”
*
În ziua ce a urmat m-am strecurat printre cunoscuții care într-un fel sau altul încercau să dea de mine. Părea că dintr-o dată lipseam din viața unora sau a altora inexplicabil. Motivul nu prea conta, ”ceva la mâini, o nimica toată, cred că-i trece în vreo două zile”. Mâinile mă dureau mai puțin sau, mai exact, nu mai conta atât că mă dureau şi erau în continuare amorțite cât starea de negare interioară ce mă cuprinse pe de-a-ntregul. Mai exact, ”starea de rău”, de rău pe care încă nu-l făcusem şi pe care nu ştiam dacă îl puteam face.
– „Un rău... să fac un rău echivalentul răului primit...”
Imediat ce am ajuns la şcoală am aflat de domnul Shigego. Era cu adevărat surprinzător ceea ce se întâmplase, mai ales că domnul Shigego nu lipsise niciodată de la şcoală sau de la concerte. Nu lipsise niciodată de la vreo activitate cât de nesemnificativă. Domnul Shigego nu lipsea, dar astăzi, unul dintre colegi, Rafael M. ne chemă pe toți în cancelarie şi pe un ton trist, extrem de afectat, chiar suferind într-o manieră dezgustător de teatrală, ne comunică vestea:
– Domnul Shigego, da, domnul Shigego... uff, ce greu e... este la spital!
Un „ohh” general se auzi în secunda următoare de pe buzele tuturor. Privindu-l pe Rafael, mi-am amintit de o piesă de teatru interpretată de nişte copii cu dizabilități. Mai mult, se părea că domnul Shigego suferise un atac cerebral chiar la concertul din seara precedentă, la care eu lipsisem, undeva spre final, când căzuse ca secerat. În urma acestui fapt, Rafael, care îl însoțise la spital, aflase de la medici că ar fi avut o paralizie a părții drepte a trupului, nu foarte grav, dar încă totul era încert. Ceva cu totul neaşteptat, uluitor. Rafael M., grijuliu în privința a tot ce era superior lui, propuse să mergem cu toții încărcați de cadouri, flori şi fructe să-l vizităm la spital.
– Doar aşa va înțelege cât de mult îl prețuim noi, colegii mai tineri!
Rafalel părea convins de ceea ce spunea, iar ceilalți încuviințară, însă cu mai puțină tragere de inimă. Mai mult pentru a nu se opune şi asta să ajungă cândva, în oricare viitor, la urechile domnului Shigego.
Am aflat ulterior că domnul Shigego, deşi nu a putut deschide decât un ochi, stângul, şi acela cu mare greutate, i-a văzut pe toți, i-a cântărit din singurul ochi, clipind la fiecare în parte atunci când s-au apropiat pe rând de patul lui, i-a înreVIAȚA
ROMÂNEASCĂ
114
vr20150506.indd 114 22-Jul-15 10:56:05 AM
gistrat cu meticulozitate cântărind fiecare gest, fiecare cadou, un efort mult prea mare pentru starea lui, care l-a dus, la final, într-un somn atât de profund încât asistentele s-au speriat cerându-le tuturor să părăsească de urgență salonul. Nu ştiu dacă atunci domnul Shigego a remarcat lipsa mea. În adâncul minții, zdruncinate de suferința pe care o trăia, avea cu siguranță listă gata pregătită pe care a bifat rând pe rând prezența ca în cei peste patruzeci de ani de catedră. Acolo, în dreptul meu, ochiul viu ce cântărea totul în jur, a transmis un impuls tremurător, neliniştitor, pentru care probabil voi da socoteală.
*
Am decis să merg singură, mai degrabă m-am furişat, seara târziu, fără cadouri şi fără flori. Culoarul spitalului era pustiu, iar salonul domnului Shigego scufundat în semiîntuneric. Conectat la diverse aparate, cu o mulțime de senzori lipiți în zona capului ce făceau câteva monitoare verzi şi galbene să pâlpâie frecevent scoțând sunete diverse de parcă întreaga viață stătea agățată în afişajele electronice ce se schimbau dintr-o secundă în alta, domnul Shigego părea că doarme. Când am deschis uşa, a clipit brusc, fixându-şi ochiul lăcrimos, sever asupra mea. M-am oprit în dreptul uşii privindu-l oarecum dezorientată. Continua să mă privească sever, de parcă asculta un pomelnic de iertăciune apoi, brusc, îşi mută privirea în tavan.
– Domnule Shigego...
Nu eram sigură dacă mă auzea sau nu. Continua să privească în sus, mutându-şi privirea când şi când în puncte diferite din semiîntunericul aceluiaşi tavan. Nu ştiam ce trebuia să-i spun exact, cu siguranță domnului Shigego trebuia să-i spun ceva anume. În salonul îngust mirosea a medicamente şi a un soi de intimitate copleşitoare care mă făcea să mă simt stânjenită peste măsură.
Vocea hârâită şi stinsă mă făcu să tresar puternic:
– Ai venit... să-mi urezi... condoleanțe...?
– Ah, nu! Nicidecum!...
Deşi cuvintele se înțelegeau cu mare greutate, ironia amară mă izbi peste măsură. Probabil era cât se poate de conştient de gravitatea stării lui. Mai mult, tonul direct îmi era adresat doar mie, ceilalți colegi fiind convinşi că domnul Shigego nu putea vorbi.
Fără nicio explicație, îmi reveni în minte cerşetorul cu vioara de pe pod. Nu mă puteam împotrivi să nu fac analogie între domnul Shigego şi cerşetor. Era însă o comparație deplasată, total nefirească între cei doi, însă mintea mea, fără gânduri clare, începuse dă depene imagini suprapunându-le astfel
PROZĂ
115
vr20150506.indd 115 22-Jul-15 10:56:05 AM
că cei doi, ca într-un carusel defect, deveniseră unul. Domnul Shigego îşi întoarse din nou privirea singurului ochi spre mine:
– Presupui că... viața merge mai departe... nu?
– Nu e chiar aşa...
Din nou ironia domnului Shigego îmi lăsă un gust amar. Atât de amar încât îmi doream să mă pot întoarce pe călcâie şi să plec cât mai repede din salonul în care fusese răstignită întreaga autoritate, impozanță şi severitate, întinsă pe patul domnului Shigego. Un pat ce semăna cu al unui muribund furios, în care ultima pălpâire de viață se găsea în ochiul deschis...
M-am întors să plec agățându-mă de gânduri pline de milă la adresa lui, de mâinile mele pline de durere, de durerea adâncă ce izvora din mine nesfârşită, nefirească.
– Nina...
Şoapta abia perceptibilă rămasă stinsă pe buzele domnului Shigego păru o secundă ireală. Ca pradă unui mecanism superior, m-am întors fără voie, privindu-l fix. Nu era locul de sentimentalisme copleşitoare sau de politețuri exagerate, însă manierele lui, în care nu m-ar fi numit altfel decât „domnişoara Young”, nu aveau nimic de a face cu omul slab, neputincios, inert, neîngrijit, conectat la monitoarele pâlpâinde, care era acum domnul Shigego. ?i totuşi, simțeam că mă chemase altfel, într-un mod personal, iar tăcerea ce a urmat nu putea decât să confirme toate acestea. Citeam în ochiul lui o forță uluitoare, nefirească, nepotrivită, ce-l anima într-un mod straniu, făcându-mă să mă apropii de pat fără voia mea.
– Dar, dacă mi s-a părut?
M-am oprit o secundă, moment în care ochiul domnului Shigego a tresărit, în care, pentru o fracțiune de secundă, un firicel de spaimă a avut efectul unui flash întrezărit la suprafața pupilei ca o mişcare, sensibilă, învoluntară. Părea cuprins de un suflu nou ce părea să-l ridice din interior şi deşi era întuneric, ochiul, cel care mă fixa cu o disperare crâncenă, părea luminat în mod straniu de o strălucire puternică. Atunci cele două monitoare cu lumini galbenă şi verde începură să țiuie dintr-o dată, pâlpâind hipnotic. Inima îmi bătea nebuneşte, odată cu sunetul monitoarelor. Pieptul Domnul Shigego începu să se scuture de parcă o mână invizibilă l-ar fi prins zdravăn de revere.
– Domnul, Shigego, domnule Shigego!
El continua să mă privească fix, parcă implorându-mă, însă habar nu aveam că să fac. Atunci au apărut câteva asistente, viermuind în jurul lui agitate. Una dintre ele m-a rugat politicos să plec, însă nu mă puteam desprinde, nu mă puteam mişca din loc. Privirea mea rămase țeapănă ațintită de ochiul domnului
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
116
vr20150506.indd 116 22-Jul-15 10:56:05 AM
Shigego care continua să mă implore într-o deznădejde copleşitoare. Încet, încet, viața se scurgea din trup, iar ochiul căzu amorf cu pleoapa deschisă, stingându-se până ce deveni inert. Atunci totul se prăbuşi în jurul meu şi, fără să-mi dau seama, asistentele mă împinseră pe uşă afară în timp ce-i făceau manevrele de resuscitare.
*
Când am ajus la gura de metoru inima începu să-mi bată nebuneşte. Un sentiment potolit, ciudat de sigur, ermetic, indescifrabil, se ciubărise deja în adâncul meu ferecând orice urmă de opoziție, de rațiune superioară de care fusesem vreodată în stare.
– „...în stare de ce fusesem eu vreodată...?”
Nu mă puteam opri din mers şi un soi de amețeală făcea capul să-mi vâjâie aiurea, gânduri înspăimântate ca stoluri de păsări cuprinse de moarte făceau să simt cum înaintam într-o pâclă deasă tot mai greu, tot mai mult. Auzeam bubuitul asurzitor al trenului ce se apropia de stație, paşii grăbiți ce treceau la stânga şi la dreapta mea, voci difuze, uruit de tren, paşi, paşi, voci, uşi metalice ce trosneau, bubuit, paşi, voci...
La început am lăsat vioara să cadă. ?i a căzut cu zgomot surd lângă picioarele mele. Mâinile mă dureau cumplit cum ținusem tocul, încât abia îmi puteam mişca degetele. Începusem să le ating, unul câte unul, degetele mâinii drepte, cu cele ale mâinii stângi, grele, butucănoase, cumplit de dureroase...
– „...muzica e cel mai mare mister al lumii! Pe dracu’! ”
– „...când nu mai ai nimic de pierdut...! La dracu’, la dracu’ cu toți! Cu toată muzica, cu toți cu toți...”
Am dat cu piciorul tocului în care vioara tăcea mâlc. Câțiva tineri, probabil studenți, se opriră lângă mine privindu-mă ciudat. Cu siguranță, arătam ciudat şi dacă cineva m-ar fi cunoscut ar fi putut jura că se înşela în acel moment.
– „...domnul Shigego....”
Tinerii începuseră să râdă şi să glumească la o mică depărtare de mine. Aşteptam pe semne acelaşi metrou sau aceleaşi metrouri. Unul mai înalt, cu o claie imensă de păr negricios, îşi scoase o chitară din care începu să zăngăne surd. Din când în când se oprea să tragă cu sete din țigara pe care o punea mai apoi pe colțul gurii, aruncându-şi o mână de păr peste cap. ?uvițele rebele se încăpățânau să revină drept în ochii lui, făcându-l să scuture apoi puternic din cap. Tot mai mulți călători se adunau în jurul tinerilor bătând uşor din palme în ritmul chitarei. Ochii mi-au căzut pe tocul viorii. Îi auzeam sunetele într-o surdină a străfundului minții, a unui subconştient insistent, sunete grave, abia şoptite apoi tot mai înalte,
PROZĂ
117
vr20150506.indd 117 22-Jul-15 10:56:05 AM
tremurătoare, emoționante, abia... abia... atinse de un arcuş invizibil ce ştia exact note, portative, unduiri şi răsuciri nemaiauzite, Sibelius, Mozart, Brahms...
Nu-mi amintesc dacă mâinile mi-au tremurat sau nu când am deschis tocul, nici dacă am scăpat arcuşul pe jos şi apoi l-am luat cu mare greutate de pe cimentul fin al metrolului, nici dacă tinerii m-au privit sau au înțeles ceva din ce se întâmpla.
Cert este că primele câteva sunete mi s-au părut cu adevărat groaznice. Nu mai auzisem aşa ceva. De undeva, indesluşibil, ireperabil, domnul Shigego privea aşteptând. O aşteptare pe care nu o mai simțisem niciodată atât de reală.
– „Real... probabil ai băut prea mult...”
Dar asta nu era vocea domnului Shigego, nici pe departe. Era mai degrabă Ralph, sau o voce de femeie, probabil ea...cea care învăța să cânte...
– „...muzica e cel mai mare mister al lumii!”
Mâinile începuseră să doară teribil. Câțiva tineri se apropiară zâmbind cu îngăduință. Nici măcar aşa, nici măcar ca într-un film bun nu puteam ține bine arcuşul...
– „La naiba, la naibaaaaaaa...”
Furia îmi orbise mintea, loveam cu vioara de cimentul fin, trăgeam cu arcuşul din toate puterile, din toate... puterile... nu mai simțeam nimic, se făcuse întuneric beznă, ca într-un vârtej teribil în care mă roteam şi mă roteam nebuneşte, copleşită de furie, de o furie greu de imaginat, ce răbufnea din toți porii, de care nu mă crezusem niciodată capabilă, eu, nimeni, capabilă? Eu...!!?
– „Cine dracu eram eu?...”
Domnul Shigego părea să încuviințeze, când şi când ochii surprindeau zâmbetul lui tăcut...
Bubuitul subteranului la venirea trenului în stație începu să mă trezească din nebunia ce se lăsase într-un mod inexplicabil peste mine...
– „...muzica e cel mai mare mister al lumii!” Pe dracu’.
Aplauzele izbucniră asurzitor, din toate părțile, ca la un semn. Am deschis încet ochii, privind printre lacrimile ce mi se întinseseră pe obraji. O mulțime cuprinsă de frenezie striga şi aplauda în jurul meu, ca într-un film cum văzusem o mulțime, în care eroul biruie într-un fel sau altul răul... dar era o realitate...
...mâinile mă dureau cumplit... încât, am scăpat vioara şi arcuşul...
Cu un ultim gest mi-am apropiat palmele cuprinse de flăcările iadului şi de durerea peste margini. Atât puteam... să mulțumesc celor care continuau să blitzuie din aparatele foto şi să... aplaude.