Poezie
Nicolae Corlat

Poeme

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2015

altfel de facere

am ars toate măruntaiele pămîntului
să nu vină păsările întunericului să prade ce-a mai rămas
dar niciodată nu poți părăsi tot, niciodată îngerii nu vin cînd îi chemi.
pe şei mari de oțel îşi făcură apariția tot atîția zei
cîte speranțe năşteau oamenii
şi niciunul dintre ei nu scotea o vorbă
nicunul nu avea grai, nici ochi să înțeleagă rostul nostru aici
lăsau în urmă dîre de foc
în cer aprindeau foc negru iar în ape turnau o licoare
de se uneau apele pamîntului cu cele ale cerului

am înțeles atunci că nu-i destul să aduni cenuşa
că istoria nu se scrie cu litere


o zi

dimineața îți trezeşti oasele răsfirate
cum ai desmierda o fată frumoasă întinsă pe plaja de la Monastir.
vînturile nopții au împrăştiat clipele peste aşternutul moale
precum firele de nisip prin vegetația de la marginea deşertului
el se învecinează cu marea, tu cu pustiul
în care îți lepezi trupul pentru o noapte
duşul fierbinte, spălatul pe dinți au devenit ritual
încă un ceas de ispaşirea păcatelor, în gînd strecori
un mic parastas pentru ziua de ieri
nimic din anotimpul prezent nu gaseşte răspuns în trupul tău
preschimbat în ambarcațiunea ce-ți va duce sinele într-o zi oarecare
păşeşti peste cîmpul cu maci
răcoarea iernii nu-i atinge nici măcar cu o boare
oraşul e-n ceață – pereți invizibili coboară din cer
om cu om nu se văd, singurătatea coboară tot mai adînc în tine.
vr20150506.indd 119 22-Jul-15 10:56:05 AM
aghiasma de ieri o duci mamei ce-şi scutură în fiecare zi
existența pe un pat de spital
te tîrăşti aşa o zi întreagă pe sub ceața de plumb ca un titanic
gata să eşuezi, să-ți debarci pasagerul printre ghețuri fierbinți
razele soarelui stau ascunse în mintea ta şi nu ştii cărei lumi aparții

se fac înscrieri pentru plecarea pe Marte
sau pentru-un sejur pe apropiata Lună
orizontul e tot mai departe, viața se cere trăită
iar plopii de la marginea existenței îți par tot mai înalți
cerni o întreagă mare mai veche decît deşertul din tine
o întorci în văzduh printre întinse cîmpuri de sare
ninsori aparente te învăluie precum albul
Saharei după retragerea apelor

ce prăpăd a răstignit ziua, ce instinct te mai ține treaz încă o zi
în care fluturii zăvorăsc în ei lumina

un om oarecare de pe planeta aceasta se va duce pe Marte
şi va căuta acolo tandrețea uitată pe o plajă cuminte la Monastir
şi va trezi dis de dimineață oasele răsfirate aiurea
pentru încă-o zi pentru încă-o moarte.


tablou cu înger şi nimfe
in memoriam Traian T. Coşovei

tu stai răsfrînt în ce avea să se-mpartă la doi
între o ninsoare întîrziată şi un sol trimis la palatul arțarilor
pentru o grea încercare
de-a aduce lumii lumina începuturilor
şi nu ştii dacă această zi a mai fost, dacă predica aceasta s-a mai rostit
în alte zări o stea stă să nască vîrtej de-ntuneric
tăcerea se-ntoarce-n cuvinte
violoncelul sună cînd ceasul arată miez de viață
priveşti spre tine cum se-ncing între ele culorile luminii
cum izvorăsc si se amestecă într-un sunet absent
pe țărm nimfele dansează la umbra tamariscului
ademenindu-se
îngerul a venit gol înfăşurat în propria-i pulbere
nevăzut ca o rouă primăvăratică peste coama munților
îl priveai cu teamă, peste haina ta se-aşternu tăcerea şi spaima
îngeru-i mut. printre stînci pescăruşii taie orizontul

ce ştii tu despre mare, despre țărm,
despre îngeri şi mai ales despre tăceri ?
paşi de dans, paşi repezi de zebră speriată
de pe albia cerului coboară grabiți
în tine sînt doi, se risipesc în aer cum ai cerne
văzduhul în absența gravitației

nimfele zac sfîşiate pe țărm sub umbra răcoroasă a nopții
laolaltă cu visele, cu îngerul mut, cu înserarea din stele
nimic nu prevesteşte uitarea, tabloul acesta s-a întors pe perete
în noaptea tîrzie violoncelul trezeşte în tine ninsori
sunete triste

s-a mai dus un poet
se mai naşte-o lumină


forma îngerului

de niciunde
se-arată ca o lumină
stravezie
îngerul
răbdător
unii cred c-ar fi o iluzie
un fulger globular îți luminează camera
pe umărul drept şade o rază
te lasă absent
fără gînduri
fără vise
numai tăcerea îşi face cuib în tine
ca o pasăre a nopții
foarte luminoasă


pasărea Thot

e asemeni pădurilor în floare
fiecare aripă se-acoperă cu flori de lumină
de aceea nu lasă umbre în absența focului
numai piatra i se aşează în loc de inimă
ca un rîu adulmecat de peşti
pluteşte vag în realitatea imperceptibilă a fiarelor

stea de cenuşă din închipuita boltă o obîrşiilor
nu cerne cuvinte nici sunete
pînă la revărsarea zorilor
mută splendoare
mut orizontul ce-i va purta de-acum numele


linişte

undeva
departe
pe o insulă
în mijlocul mării
veghea pinului ia formă de cruce
într-o sinistră aşteptare
cum într-o cameră goală
sunete de pian
mărşăluiesc de-a lungul pereților albi
în munții din Creata

copilul din tine se-aşează pe-o piatră
de la începutul lumii
ascunsă păsărilor văzduhului

razele lunii împrăştie ninsoare
peste munții din suflet
e seară
liniştea coboară
cîntec de dragoste nespus nesfîrşit

casa

să-ți faci casă din tăceri pe înălțimea zămislită în tine
deasupra a tot ce n-are moarte
în propria-ți țărînă
amestecîndu-te cu umbra luminoasă a primilor fulgi
tot ce e pustiu se-ntoarce în locurile pe care odinioară le-ai locuit
aici te aşteaptă cenuşa

casa ta n-are ferestre nici duşumele pe care să-ți laşi trecerea
numai o încercare a trupului de-a domestici umbra
e casa aceasta făcută din cele mai albe tăceri
iată cum dintr-o simplă îmbrățisare se transformă totul în vifor
culorile se afundă-n cea din urmă lumină
ca un pescăruş căzut din aripi te întorci pe poteci neumblate
căutînd în zadar
într-o apă tot mai tulbure chipul

cînd nu vei mai fi
toate se vor aşeza la locul lor
după furtună
viața se dedă risipei