Proză
Mircea Pricăjan
VULCANIZARE
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2015
Când intră pe strada desfundată, cauciucurile de iarnă din portbagaj începură să troncănească. Chiar se lucra acolo. Toată banda din stânga lui era săpată. Sebi înaintă încet, atent să nu lovească vreo groapă. Se uită pe geam şi se sperie cât de adânc putea fi acel şanț. Pe fundul lui, câțiva muncitori sudau capetele a două conducte. Sebi fluieră a mirare.
Mai merse câțiva metri şi se opri. Calea îi era blocată de o basculantă ruginită şi deşelată. Umplea şanțul cu balastru. Amestecul de nisip şi pietriş scrâşnea frecându-se de tabla benei. Sebi lăsă jos geamul. Aerul rece îi aburi ochelarii. Ridică geamul la loc, înfrigurat. Înclină din cap spre şoferul camionului cu balastru. Un salut frățesc, ca între şoferi. Bena coborî încet, culcându-se pe brațul pneumatic, oftând. Motorul mamutului de fier se tură, utilajul se zgudui şi roțile lui grele îl purtară încet spre marginea şanțului. Sebi se trase în volan şi studie locul. Încrezător că va încăpea, pişcă accelerația.
Du-te pe Vlădeasa, se lucrează şi sigur nu-i coadă, îl sfătuise Marcel, vecinul de la doi care le ştia întotdeauna pe toate. Nu avusese timp, ăsta era adevărul. Umbla cu cauciucurile de iarnă în portbagaj de peste o lună, noroc că încă nu plecase de tot toamna. Vulcanizările, când ieşea el de la serviciu, erau mereu pline ochi. Unde să mai stai, când Georgică aştepta să-l ia de la grădiniță, se trezea înaintea celorlalți copii (îi spusese lui educatoarea), cerea să fie schimbat de pijama şi se punea pe-un scăunel în fața uşii? Dragul de el… Abia aştepta să ajungă acasă, înapoi la tractoraşele de care se despărțea cu tristețe dimineața. Fugea de la intrare, aşa încotoşmănat cum era, şi le strângea la piept ca pe-o comoară. Cum să-i amâni reîntâlnirea asta?
Dar acum venise frigul. După cum arăta cerul, Sebi se aştepta ca săptămâna viitoare să aibă şi ninsoare. Musai să le schimb, numa’ de-o amendă n-am chef acum, zisese. La care, Marcel: Du-te pe Vlădeasa.
Odată trecut de camion, cu ochelarii încă puțin aburiți, Sebi se uită după vulcanizarea aia. Dacă era pe stânga? Sigur, acolo şanțul fusese deja astupat, dar tot era o diferență de nivel considerabilă, mai aveau de turnat betonul, asfaltul… În dreptul vulcanizării era totuşi un fel de pasaj de trecere. Plăci groase de tablă puse punte peste şanț. Sebi trase de volan, auzi bufnituri în
vr20150506.indd 124 22-Jul-15 10:56:05 AM
portbagaj şi se bucură să vadă că, într-adevăr, parcarea vulcanizării era goală. Opri, trase frâna de mână şi coborî în aerul tăios al dimineții.
Ridică ochii spre cer. Albastru oțelit. Deschise gura şi scoase puțin limba. Avea gust de iarnă. Pişca puțin. Surâse, amintindu-şi vag ceva din copilărie.
Nicio mişcare dinspre casa unde funcționa vulcanizarea. Pe uşa deschisă vedea înăuntru doi bărbați bine încotoşmănați. Vorbeau între ei. Probabil îşi beau cafeaua.
Porni într-acolo. Atunci, unul dintre ei îl remarcă şi veni să-l întâmpine. Sebi vru să-i întindă mâna, dar observă că omul purta mănuşi – negre de mizerie. Îl salută în schimb prin viu grai şi-l conduse la portbagajul maşinii. Nu ştiu care ar merge pe față, care-s mai bune, zise. Omul începu să scoată anvelopele una câte una şi să le alinieze sprijinite de picioarele sale. ?âțâi printre dinți, nu foarte convins. Îs cam roase, domnu’. Oarecum ruşinat, Sebi ridică din umeri. Ştiu, n-am ce face, le punem aşa cum sunt. Oricum, umblu mai mult prin oraş, nu fac drumuri lungi. Cum doriț’, zise omul şi alese două care i se păreau mai bune. Atunci le-oi pune p-astea, zise. Se duse să-şi aducă cele necesare şi-l lăsă pe Sebi să aştepte lângă maşină.
Bine că se gândise să-şi ia paltonul pe el. Şi mai bine ar fi fost dacă îşi lua şi izmenele. Nu-i încă vremea lor, îi zisese Ioanei. Tu ştii, abandonase ea. Nu ştiuse, de bunăseamă. Încă o lecție că soția lui trebuia ascultată chiar şi atunci când lui nu-i convenea. Aşa, pentru orice eventualitate. Se duse de partea pasagerului, deschise portiera şi luă de pe scaun perechea de mănuşi (o găsise în buzunarul paltonului, măcar atâta noroc avusese) şi o carte. Când trânti portiera, simți că maşina se ridică.
Omul de la vulcanizare începea deja să demonteze roțile de pe partea stângă. Sebi îşi trase mănuşile pe mâini, deschise cartea unde îi pusese semn şi începu să citească.
Pe Vlădeasa intră în funcțiune un compactor. Zgomotul lui îi făcură pe muncitori să ridice glasul. Hai bă, bă, nu acolo, bă, mai încoa’, vezi că dai pe lângă, aşa, aşa, aşa… Pământul începuse să vibreze. Din celălalt capăt al străzii se apropia o nouă basculantă cu balastru. Înainte ei venea un boldo-excavator, țopăia ca un iepure fără grija vânătorului pe roțile lui mari şi negre. O maşină mică rămăsese blocată în dreptul vulcanizării. Aştepta pesemne de o bucată de vreme, căci şoferul, enervat, începu să claxoneze prelung. În față era clar că nu mai avea cum să meargă, s-ar fi întâlnit cu cele două utilaje puse pe fapte mari, iar stânga-mprejur cu greu ar fi putut face. Şoferul lăsă jos geamul şi începu să urle înjurături neinspirate. Vorbele lui de ocară se împleteau cu strigătele muncitorilor, care, la rândul lor, erau învelite în vata deasă a huruitului vibrant al compactorului.
PROZĂ
125
vr20150506.indd 125 22-Jul-15 10:56:05 AM
Greu să te concentrezi la carte în condițiile astea. Un roman altminteri antrenant, îl începuse de cu seară, după ce-l culcaseră pe Georgică (târziu, prea târziu din nou) şi Sebi descoperise că-i vine greu să adoarmă. Stătuse întors pe-o parte spre becul slab al veiozei de pe noptieră până pe la ceasul trei în noapte, ceea ce îl făcuse dimineață să se trezească greu, smucit şi înghiontit de Ioana până se dăduse bătut. Apoi venise lângă el în pat şi Georgică, la desene, şi chiar nu mai putuse moțăi ca lumea. Nici nu mai era timp, oricum. Cartea o luase cu el cum lua întotdeauna cărți atunci când ieşea din casă. Pentru astfel de momente moarte, când ai de aşteptat cine ştie pe unde. Dar acum iată că momentul nu era chiar atât de mort, momentul se zbătea, se agita şi făcea gălăgie în răcoarea dimineții de iarnă târzie, împiedicându-l să reintre cum trebuie în lumea cărții sale.
O închise.
În uşa vulcanizării apăruse celălalt muncitor. Proptea cu umărul canatul stâng. În mâna aceea, îndoită de la cot, ținea un păhărel de plastic alb din care se ridicau aburi transparenți. În cealaltă mână ținea o țigară prea inegală ca să fie din cele scoase de la pachet. De când se scumpiseră, oamenii simpli apucaseră obiceiul de-a îşi rula singuri țigările. Bărbatul în salopetă albastră murdară şi cu fes țuguiat abia îndesat pe creştetul capului sorbi din păhărelul de unică folosință, se strâmbă puțin (țepii de pe obraji se concentrară în făgaşul ridurilor de expresie şi efort, desenând linii groase), după care muşcă între buze filtrul lemnos şi, aspirând, aprinse tutunul prelung.
Sebi îl urmări cu poftă. De peste doi ani renunțase la obiceiul fumatului. Anticipând reflexul omului din rama uşii, expiră primul aburii groşi ai respirației, închipuindu-şi pentru o clipă că, în timp ce aceştia îi învăluiau capul, simte mirosul aspru şi cald al fumului. Doar o părere, însă. Fuioarele se risipiră repede, înainte ca fumul adevărat, aspru şi cald, să iasă pe gura şi nările muncitorului, ascunzându-i chipul pentru o vreme îndărătul voalului mişcător.
Lângă maşina lui, opri o Dacie ante-revoluționară. Fumătorul se desprinse din prag şi porni leneş în întâmpinarea noului client. În clipa aceea, pe lângă el trecu bărbatul care se ocupa de Sebi. Intră în clădire ducând în fiecare mână câte o roată.
Sebi o luă după el.
Nu intră, ci se opri la un pas înaintea uşii. Destul de aproape, totuşi, ca să vadă bine înăuntru. Şi destul ca amestecul de mirosuri atât de bine-cunoscute să-l asalteze. Cauciuc, în primul rând, cauciuc încins, lipici, dar şi aer stătut purtând în sine rămăşițe de sudoare, fum puturos de țigară, băşini şi umezeală. Pe pereți erau agățate nelipsitele postere cu femei goale. Cel mai bine îl
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
126
vr20150506.indd 126 22-Jul-15 10:56:05 AM
vedea pe cel cu o blondă uniform bronzată, stând cabrată pe un cauciuc de tractor, cu părul dat pe spate, cu pieptul bombat, mândră de sânii rotofei, bine pârguiți, podoaba sa cea mai de preț. În mintea lui Sebi, din copilărie încă, imaginea sexuală a femeii se contopea aproape de perfecțiune cu spațiul unsuros, întunecat şi jilav ca o cavernă, mirosind a cauciuc încins şi a lipici, al vulcanizărilor.
Pe strada copilăriei lui, la două case mai jos de locuința bunicilor, stătea o familie care avea un băiat cu probleme de retard mintal. Deşi trecut de vârsta majoratului, gândea şi se comporta tot ca băieții de zece ani din gaşca lui Sebi. Pentru a-i da o ocupație, părinții îi deschiseseră în garaj o mică vulcanizare. Îl educaseră cât de cât şi-i aduseseră chiar vreo câțiva clienți. Cel mai adesea însă nu avea nimic de făcut. Încăperea aceea se transforma astfel în cartier general pentru Sebi şi ai lui. Ceea ce-i atrăgea, pe lângă sentimentul că stau într-o ascunzătoare, pe-un teren unde în condiții normale n-ar fi avut voie să se afle nesupravegheați (presa pneumatică pentru cauciuc, unde se lipeau camerele, putea fi foarte periculoasă, îți rupe mâna dacă n-o scoți la timp, le zisese Cristinel, vulcanizatorul arierat, ți-o prinde şi nu-i mai dă drumu’, tre’ să stai cu ea acolo până se lipeşte cauciucu’), era teancul de reviste porno nemțeşti din lada pe care Cristinel o acoperea cu pleduri soioase, pătate probabil inclusiv cu sperma proprietarului. Cum ajunseseră ele în mâna handralăului cu minte de copil, nimeni nu ştia. Şi oricum nimeni nu era interesat să afle asta. Conta doar că revistele erau acolo şi că Cristinel era destul de generos să le împartă cu ceilalți băieți. Sebi îşi amintea cu ruşine după-amiezile lungi când stăteau toți – şase băieți de zece ani şi-un băietan în toată firea de nouăsprezece – şi frunzăreau acele pagini lucioase, salivând la propriu şi jenându-se de presiunea mădularului care le pulsa în pantaloni. Deşi în imaginile de pe copertă nemțoaicele aveau zonele intime acoperite cu steluțe galbene, odată deschisă revista ochiul cuprindea cu poftă toată goliciunea în întreaga ei carnalitate. Sâni umflați şi cu sfârcuri rozalii ca puii de hamster, pubise împodobite cu o spuză de păr expert ras şi pieptănat, ori chiar – spre deliciul băieților – chelit complet, lăsând expusă crăpătura misterioasă, labiile care ascundeau boaba clitorisului (lindicului, cum îi spuneau ei lubric, simpla rostire a cuvântului aducându-le înaintea ochilor însăşi chintesența nudității feminine), făgaşul alunecos ca o albie de pârâu care purta privirea spre adâncimile insondabile ale vaginului… Băieții se uitau la toate cu ochii mari, în tăcere deplină, mângâind hârtia şi imaginându-şi că, odată întorşi acasă, vor găsi în camera lor, ascunsă sub aşternuturile imprimate cu maşinuțe sau eroi de poveste, o astfel de femeie îmbietoare, aşteptând să le arate pe viu toate acele minunății apetisante. Numai Cristinel izbucnea uneori în râs, pe nepusă
PROZĂ
127
vr20150506.indd 127 22-Jul-15 10:56:05 AM
masă, hlizindu-se la câte o poză, neînțelegând probabil nimic din solemnitatea momentului, dimpotrivă, amuzându-l pozițiile în care acele zeițe se forțau să stea întru mai buna expunere a nurilor cu care le înzestrase natura.
Sebi se îndrăgostise fără drept de apel, de la prima vedere, de o blondină mai degrabă costelivă. Întâia dată o văzuse purtând un compleu mititel cu volănaşe. Două breteluşe cădeau de pe umeri până deasupra sânilor mici, feciorelnici, susținând pânza transparentă ca tifonul în care mama lui punea la scurs brânza. Prin pânza aceea, rotunjimea sânilor abia se intuia, dar sfârcurile mici şi tari se reliefau grozav, ele fiind şi primele care îi atrăseseră atenția micului Sebi. Acei bănuți țuguiați, înțepători de-a dreptul, erau complet diferiți de monedele netede şi largi ale celorlalte modele. În ochii lui Sebi, sfârcurile Clarei (aşa îşi închipuia el că trebuia să o cheme), prin fermitatea lor, trădau o fire mai degrabă pudică, reținută în fața camerei, care însă promitea dezmăț total în intimitate.
Aceeaşi impresia o avusese câțiva ani mai târziu când văzuse câteva imagini cu ruşinoasa Lady Di îmbrăcată în costumul Evei. Pe Clara o văzuse şi în ipostaze mai puțin cuminți (într-un număr de revistă fusese şocat să o recunoască stând în patru labe în fața unui bărbat extrem de păros, care nu se vedea decât de la şale în jos şi care îşi împlântase jumătate din mădularul vânos între picioarele blândei Clara), dar chiar şi atunci i se păruse că remarcă în expresia ei o oarecare reticență, îi citea limpede în ochi îndârjirea, ştia că îndura acel supliciu doar pentru ca el să aibă ocazia să o vadă din nou. Ah, câte nopți o mai visase! Câte lucruri interzise mai făcuseră împreună! Ce mare plăcere izbutea să-i ofere, el, băiatul de zece, unsprezece ani, suspect de experimentat, la ce înalt grad de extaz reuşea să o aducă! În brațele lui, sub mângâierea lui, Clara îşi trăia în sfârşit visul.
Nu-i ascunsese niciodată Ioanei că primul lucru care îl făcuse să rămână cu ochii la ea fusese izbitoarea asemănare cu prima lui iubită închipuită, femeia din revistele porno ale vulcanizatorului arierat Cristinel, cea care, dezvirginându-l mintal, îl făcuse să se simtă bărbat înainte de vreme. Şi atunci când i se destăinuise, Ioana îl privise îngăduitor, cu un surâs aninat la colțul buzelor şi în ochi cu o sclipire ce-i întărise lui Sebi toate dorințele pe care Clara nu se ferise niciodată să i le îndeplinească.
Muncitorul ieşi din clădire cu brațele înfipte în golul pneurilor vechi, de vară. Trecu pe lângă Sebi fără să-l vadă, parcă. Propti cauciucurile de bara de protecție din spate şi se întoarse după roțile pregătite pentru gheața şi zăpada iernii. Le duse la maşină cu uşurința cu care o domniță dichisită îşi duce poşeta-plic. Începu cu cea din față. O fixă la locul ei, răsuci buloanele cu mâna cât de tare putu, după care luă o cheie şi le strânse mai tare. Procedă la fel şi
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
128
vr20150506.indd 128 22-Jul-15 10:56:05 AM
cu roata din spate. Desfăcu apoi robinetul pernei gonflabile, cricul care ținea maşina ridicată. Cu un suspin şuierat, perna se dezumflă şi readuse maşina cu roțile pe pământ. Muncitorul luă furtunul cu aer, îl înfipse în patul unui pistol butucănos şi cu acesta strânse buloanele până la capăt.
Îşi luă perna gonflabilă şi dădu ocol maşinii. Îi aruncă o privire pe sub sprâncene lui Sebi, dar bărbatul nu băgă de seamă. Era în pragul uşii acum, se uita pierdut înăuntru. Intrați, domnu’, dacă vi-i frig, spuse omul cu jumătate de gură. Sebi nu-l auzi. Îşi vârî mâinile în buzunarele hainei şi rămase în loc. Muncitorul țâțâi din buze şi săltă maşina pe cricul său pneumatic.
Nu era corect să simtă asta. Nu atunci, nu acolo. Pe de altă parte, cine putea spune unde şi când este mai bine să te laşi asaltat de amintiri pe care le-ai crezut uitate? şi, la drept cuvânt, nici nu era vorba despre amintiri. Sebi avea acum nişte senzații, ceva nedesluşit, dar foarte puternic, ca mai multe scene care rulează suprapuse pe un ecran, imagini din care nimeni n-ar fi putut înțelege nimic, nici chiar Sebi, dar care reuşesc, cumva, să evoce o stare de spirit, o trăire ori poate chiar conturul de lumini şi umbre, toate semnificative, al unei întregi vârste. În orice caz, i se părea nedrept că, după atâta vreme, ani mulți în care, fiind prins cu altele, cu viața, cu treburile de om mare, ani în care nu îşi îngăduise nicio clipă să privească în urmă, ba chiar îşi blamase asemenea sensibilități, astfel de „nostalgii de cățeluş”, tocmai acum să privească în interiorul unei vulcanizări şi de acolo să vină spre el, punte peste timp, un întreg capitol de viață, cel mai fericit nu atât prin lipsa lui de griji, cât prin abundența de mirări, de descoperiri.
În vreme ce se bucura de acel moment, deschizându-se până la ultima moleculă a corpului, era dureros de conştient de faptul că astfel de experiențe sunt rare şi, mai mult, că aceasta, acum, nu va dura. În definitiv, două roți fuseseră deja schimbate; cât mai era până să fie schimbate şi celelalte două?
Intră în odaia vulcanizării.
O boare cafenie îngloba un curs de apă. Pe mal, un Sebi de până-n zece ani stătea cu undița în mână, o vergea din fibră de sticlă, gălbuie, adusă din China. Telescopică. De trei sau chiar patru ori mai mare decât el. Atunci când o ridica pe verticală trebuia să o țină bine, altminteri îl putea uşor culca la pământ. Vârful undiței lui falnice străpungea boarea cafenie, era ca vârful unui ac care înțeapă un balon şi totuşi, miraculos, nu-l sparge. Alături de Sebi se afla prietenul lui, Tavi. Pistruiat şi mai bondoc, şi acesta pescuia, chit că el nu avea o undiță la fel de impresionantă. Amândoi îşi legaseră la brâu pungi de plastic. Într-a lui Sebi, ultima mreană prinsă încă se zbătea. Alte două plus un clean renunțaseră demult la lupta cu supraviețuirea. Apele râului, puțin adânci acolo, săreau peste pietre şi făceau larmă mare. Scânteiau în soarele dimineții,
PROZĂ
129
vr20150506.indd 129 22-Jul-15 10:56:06 AM
împrospătau aerul prin curgerea lor neoprită dinspre munții vechi din depărtare. În mintea lui Sebi, diminețile la pescuit aveau întotdeauna mirosul acela crocant, de esență care se împlineşte doar în contact cu plămânul, şi fu mirat acum, când stătea în odaia vulcanizării, să constate că memoria sa olfactivă nu pierduse acest bun de preț. Glasul râului prin care clenii şi mrenele mişunau ispititor îi răsuna astfel în urechi, retrezit din muțenie de acel miros. Iar boarea cafenie, învăluitoare, descoperi astfel că era mai străvezie, plafonul ei coborâse pe tija undiței de fibră chinezească, acul pătrunsese şi mai tare în balon. Vezi că trage, ce-ai pățit? Imediat îți rupe firul, ai grijă! Vocea lui Tavi, impersonală acum, ştearsă, însă categoric a lui. Sebi din acea bulă a memorie simte abia atunci cât de încordat e firul. Aproape că-i taie degetul cu care îl ține. Acesta e-unul mare, la ce forță are. Şi probabil deja s-a agățat în cârlig. Prostul, la prima înțepătură a început să se zbată şi, zbătându-se, acul l-a înțepat şi mai tare, i s-a înfipt în buză până dincolo de crestătură, cu siguranță. Sebi începe să mulineze. Parcă ar trage un pietroi. Dacă am agățat o vidră? Nu văzuse niciodată, dar îşi imaginase întotdeauna că vidrele erau un fel de foci mari, cu dinți lungi, galbeni, corpuri numai muşchi cu o coadă care, dacă te plesnea, te putea chiar omorî. În ciuda fricii, continuă să bobineze firul sub privirile entuziasmate ale lui Tavi. Poate-ai prins o sirenă, zice acesta şi râde prin strungăreață. Sebi trage şi mai tare şi, la un pas de el, din apa clocotindă scoate capul
un melc mai mare decât toți cei pe care i-a adunat în găleata albastră cu capac. A dat la o parte o frunză de brusture – vânoasă şi rigidă — şi de jos, pe pământul reavăn, l-a privit din vârful coarnelor acea făptură leneşă. L-a luat imediat în mână, nepăsându-i de balele care oricum îl ungeau deja până la cot, şi l-a ridicat deasupra capului. Trofeul cu cochilie. Am găsit unu’ uriaaaaş! Veniți să vedeeeeeți! Glăsciorul lui nedezvoltat a zburat printre ierburile înalte, s-a rostogolit peste frunzele brusturilor dimprejur şi a ajuns, rând pe rând, la colegii lui de cules melci. Primul a ajuns la el Tavi, ținea, la rândul lui, o găleată cu capac în mână. Oaaaaau, ce fain îi! a făcut. Dă-mi să văd. Nu-ți dau! Haaai, dă-mi. Nu, că-l spargi. Bosumflat, dar şi mândru, bucuros, victorios. Ce tare o fi trăgând la cântar monstrul acela! Abia aştepta să meargă a doua zi la centrul de colectare, să predea captura şi să primească banii. Era, în vitrina magazinului de muzică din centru, o casetă pe care scria numele lui. Cu melcul ăsta mutant, poate reuşea să-şi cumpere chiar două casete! Altă bucurie mai mare nu vedea. Poate numai un tricou cu Guns, da, poate. Dar nu, totuşi, dacă era pus să aleagă, alegea oricând caseta. Putea oricând să scrie singur, cu carioca, Guns n’ Roses pe unul dintre tricourile lui albe. Putea copia direct de pe coperta casetei, ca să iasă cât mai aproape de original. Iuhuuu! a
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
130
vr20150506.indd 130 22-Jul-15 10:56:06 AM
făcut, sărind printre brusturi într-un picior şi strângând în mână tandru, ca să n-o spargă, cochilia în care biata lighioană se refugiase complet. În jurul lui, băieți şi fete cu găletuşe în care fojgăiau letargic alți melci priveau cu admirație, cu oarecare
fascinație, ca şi când ar fi privit pe gaura cheii şi-ar fi văzut nu în camera de dincolo, ci într-o altă lume, la sute, mii de kilometri depărtare. Era, devenise pentru el un drog. Ecranul mic, vag color, era o ferestruică cețoasă prin care el şi Tavi priveau transfigurați cum oameni banali (banali în lumea lor de dincolo de ecran), oricum nedreptățiți în fel şi chip, suferind puternic, se înfuriau şi scoteau fiara din ei, renunțau la orice regulă civilizată, se antrenau în beciuri, prin păduri, rareori la săli de sport adevărate, şi, când venea clipa răzbunării, o întâmpinau vulcanic şi abil, lovind în stânga şi în dreapta, împărțindu-şi dreptatea personală. Acea devenire spectaculoasă îl umplea de speranță. Ieşind din locurile unde se țineau acele videoteci – săli îmbâcsite, fără geamuri, goale cu excepția rândurilor de scaune tari şi incomode şi a mesei pe care trona televizorul şi minunea secolului, aparatul video – respira altfel aerul, privea altfel în jur, simțea că, dacă în clipa aceea l-ar ataca vreun răufăcător, din două fandări şi un upercut l-ar trimite la pământ. Victoria personajului se transmitea la el ca o viroză, şi nu mult a trecut până să îşi amenajeze şi el un loc de antrenament. În beciul blocului, printre conducte prin care curgea apă, dar şi dejecții, printre pânze de păianjen şi excremente de şobolani, într-o boxa igrasioasă în care ajungea strecurându-se pe o spărtură de douăzeci pe douăzeci, un fel se geamlâc, acolo şi-a încropit sanctuarul, refugiul din care visa să iasă pregătit pentru provocări cum nici Van Damme, nici Chuck Norris, nici Stallone ori Steven Segall nu întâlniseră vreodată. A adus acolo lumânări de seu căcăniu care, arzând, umpleau boxa cu miros greu de untură topită, a adus postere rupte din Cutezătorii, Cinema, Start 2000 şi a adus greutăți, bucăți de fier cu forme diferite culese de după blocuri, de printre garaje. Transpira acolo ore în şir, gâfâia şi se îmbărbăta cu replici din filme, rostite în capul său de vocea sugrumată a Margaretei Nistor, rostite în subsolul blocului de vocea sa palidă, pițigăiată, de puber cu mintea înflăcărată de toate acele poveşti surprinzătoare aduse dintr-o lume îndepărtată pe videocasete copiate la a zecea mână. Îşi aminteşte
o dimineață ploioasă când mergea pe jos, grăbit, spre şcoală şi a văzut un băiat călcat de tramvai, tăiat pur şi simplu în două, în tramvaiul ăla trebuia să fie şi el, aceste cuvinte i-au rămas în minte peste toți anii, băiatul mergea agățat de balustrada scării, o boabă mică în acel ciorchine de oameni, puteam să fiu eu acolo sub roțile de fier. Îşi mai aminteşte
o partidă de tubermane printr-unul dintre blocurile de la şosea, încă nePROZĂ
131
vr20150506.indd 131 22-Jul-15 10:56:06 AM
terminate, fără pereți exteriori, fără balustrade la scări, un bloc-tun de zece etaje, iar ei, o gaşcă de băieți adunați din tot cartierul, sunt împrăştiați între etajele doi şi cinci, mai sus nu s-au încumetat, el, Sebi, e, din fericire, la doi, ține cele două tuburi de tuberman, puşca sa cu țeavă dubla, lângă ureche, ca în filmele cu Arnold, şi se uita pe după un colț, îl pândeşte pe Tavi, care e în echipa duşmană, face un pas mai în spate şi apoi pământul îi dispare brusc de sub picioare, lumea iese din țâțâni, se mişcă dezordonat, fără control, iar Sebi cade, cade, aerul îi vâjâie pe la urechi şi el strigă, un sunet scurt, totuşi, un sunet care devine repede icnet, un geamăt fără suflu, căci Sebi aterizează pe un munte de nisip, impactul e însă puternic, plămânii resimt şocul, se golesc brusc şi tot corpul pare intrat în grevă, refuză să mai ia alt aer, Sebi se sperie, cască ochii, deschide larg gura, scoate limba, dar e prizonier, propriul său prizonier, i se răcesc obrajii, nu-şi mai simte picioarele, dacă şi-a rupt coloana? mama o să-l certe rău, n-o să-l mai lase la joacă în fața blocului, pe Tavi o să-l țină la distanță, nu e un anturaj bun, Sebi, eu ți-am mai spus, dar pe o ureche îți intră şi pe cealaltă îți iese, parcă o şi auzea – şi atunci simte lacrimile pe obraji, sunt calde, îl frig de-a dreptul, dar e bine, căci e ca şi cum ele l-ar readuce la viața, apă vie, ca-n poveşti, lacrimile îi încălzesc întâi obrajii, apoi Sebi reuşeşte să respire puțin, puțin de tot, dar destul cât să nu moară, nu, n-o să moară, mama n-o să-l certe, o să-l mai lase la joacă, puşca lui cu țeavă dubla va mai face multe victime, pac-pac, eşti mort, strigă Tavi, trage în el cu cornete, dar Sebi ştie că, de fapt, e viu, e viu! Îşi aminteşte
o zi de naştere când a mâncat cel mai bun tort din viața lui, cremos şi pufos, şi o serbare când a recitat o poezioară ritmată, apoi a veni Moşul, el i s-a aşezat în poală, i-a spus că-şi doreşte un pistol de cowboy, iar Moşul a scos şi i-a dat din desaga lui roşie exact pistolul negru cu capse pe care Sebi şi-l dorea şi
o primăvară cu pomi plini de flori, flori de toate culorile, oriunde te uitai, înflorise cu entuziasm şi liliacul din fața blocului său, iar el nu se mai sătura să stea la geam şi să îl privească şi
cum cu o floare de liliac şi-a făcut curaj să meargă prima dată la o fată, de 8 martie, un ciorchine cărnos pe care l-a ocrotit cu infinită tandrețe tot drumul până la şcoala ei, doar pentru ca acolo să o găsească pe fată de gât cu un altul, şi
chipul senin al bunicului, şi
prăjiturile bunicii, şi
maşina de tablă cu pedale, zornăind pe caldarâm, şi
zmeiele înălțate pe câmp cu tata, şi
târgul de la care şi-a luat o salbă de turtă dulce, galbenă, roşie, maronie, şi
săptămâna de stat la cort, la munte, cu părinții, şi
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
132
vr20150506.indd 132 22-Jul-15 10:56:06 AM
cerul noaptea, văzut de pe scările casei bunicilor, uite, bucata aia de acolo e a mea, zice bunicul, şi
mirosul verilor lungi şi late, cu soare şi la umbră, cu viața toată deschisă înainte, ispititoare, plină de minuni, şi
aura, aura aceea strălucitoare care le învăluia pe toate acum, balonul de săpun în care nu se mai uitase de mult, în care era închisă o altă viața, aparținând parcă altui om, văzută parcă la un ecran vag color, balonul din care ieşise mai întâi un vârf de undiță şi care ajunsese, miraculos, să îl înghită complet.
E gata, domnu’.
Sebi se întoarse buimac. Era în camera vulcanizării, mirosea încă puternic a Clara. În decupajul de lumină al uşii stătea muncitorul, puțin buimac la rândul lui.
Sebi se cutremură. Auzi un pocnet şi mintea sa reveni brusc în prezent. Abia atunci îl observă pe celălalt muncitor. Era în spatele lui, schimba cauciucul acelei Dacii vechi. Dar nu de la el s-a auzit pocnetul, îşi spuse Sebi. Nu de la el.
Ieşi la lumină, mijind ochii. Le punem în portbagaj pe astea de vară? Sigur, răspunse el. Mulțumesc. Cât mă costă? Cinzeşcinci. Sebi numără şapte bancnote de zece şi i le dădu omului. Mersi, să fii sănătos, îi ură acesta. Şi tu, zise Sebi. Spor la muncă.
Urcă la volan, puse contactul, dar nu demară imediat. Se uită prin lunetă la strada pe unde venise. Forfota nu încetase. Excavatorul continua manevrele pe marginea şanțului, muncitorii încă lucrau sub nivelul solului. Cât o mai ține şi vremea cu voi, gândi Sebi, hotărât să nu mai piardă nicio clipă. Ținea locul ocupat şi poate mai erau alți clienți prin preajmă. Va merge tot pe unde venise, era mai bine aşa.
Scoase maşina din parcarea vulcanizării şi reintră cu grijă pe strada Vlădeasa. În portbagaj, cauciucurile de vară bocăneau înfundat. Sebi nu le dădea nicio atenție.
Când ajunse la bulevard, viră dreapta şi porni spre serviciu. Într-adevăr, se simțea diferența. Altfel rula maşina acum, că era echipată corespunzător.
Totuşi, două intersecții mai departe, fără să înțeleagă nici el prea bine de ce, Sebi opri într-o parcare oarecare. Îşi luă geanta, coborî, încuie portiera şi se întoarse cu fața către soarele indecis.
De aici ar fi cazul să merg pe jos, îşi spuse.
Paleu, 12 decembrie 2014
Mai merse câțiva metri şi se opri. Calea îi era blocată de o basculantă ruginită şi deşelată. Umplea şanțul cu balastru. Amestecul de nisip şi pietriş scrâşnea frecându-se de tabla benei. Sebi lăsă jos geamul. Aerul rece îi aburi ochelarii. Ridică geamul la loc, înfrigurat. Înclină din cap spre şoferul camionului cu balastru. Un salut frățesc, ca între şoferi. Bena coborî încet, culcându-se pe brațul pneumatic, oftând. Motorul mamutului de fier se tură, utilajul se zgudui şi roțile lui grele îl purtară încet spre marginea şanțului. Sebi se trase în volan şi studie locul. Încrezător că va încăpea, pişcă accelerația.
Du-te pe Vlădeasa, se lucrează şi sigur nu-i coadă, îl sfătuise Marcel, vecinul de la doi care le ştia întotdeauna pe toate. Nu avusese timp, ăsta era adevărul. Umbla cu cauciucurile de iarnă în portbagaj de peste o lună, noroc că încă nu plecase de tot toamna. Vulcanizările, când ieşea el de la serviciu, erau mereu pline ochi. Unde să mai stai, când Georgică aştepta să-l ia de la grădiniță, se trezea înaintea celorlalți copii (îi spusese lui educatoarea), cerea să fie schimbat de pijama şi se punea pe-un scăunel în fața uşii? Dragul de el… Abia aştepta să ajungă acasă, înapoi la tractoraşele de care se despărțea cu tristețe dimineața. Fugea de la intrare, aşa încotoşmănat cum era, şi le strângea la piept ca pe-o comoară. Cum să-i amâni reîntâlnirea asta?
Dar acum venise frigul. După cum arăta cerul, Sebi se aştepta ca săptămâna viitoare să aibă şi ninsoare. Musai să le schimb, numa’ de-o amendă n-am chef acum, zisese. La care, Marcel: Du-te pe Vlădeasa.
Odată trecut de camion, cu ochelarii încă puțin aburiți, Sebi se uită după vulcanizarea aia. Dacă era pe stânga? Sigur, acolo şanțul fusese deja astupat, dar tot era o diferență de nivel considerabilă, mai aveau de turnat betonul, asfaltul… În dreptul vulcanizării era totuşi un fel de pasaj de trecere. Plăci groase de tablă puse punte peste şanț. Sebi trase de volan, auzi bufnituri în
vr20150506.indd 124 22-Jul-15 10:56:05 AM
portbagaj şi se bucură să vadă că, într-adevăr, parcarea vulcanizării era goală. Opri, trase frâna de mână şi coborî în aerul tăios al dimineții.
Ridică ochii spre cer. Albastru oțelit. Deschise gura şi scoase puțin limba. Avea gust de iarnă. Pişca puțin. Surâse, amintindu-şi vag ceva din copilărie.
Nicio mişcare dinspre casa unde funcționa vulcanizarea. Pe uşa deschisă vedea înăuntru doi bărbați bine încotoşmănați. Vorbeau între ei. Probabil îşi beau cafeaua.
Porni într-acolo. Atunci, unul dintre ei îl remarcă şi veni să-l întâmpine. Sebi vru să-i întindă mâna, dar observă că omul purta mănuşi – negre de mizerie. Îl salută în schimb prin viu grai şi-l conduse la portbagajul maşinii. Nu ştiu care ar merge pe față, care-s mai bune, zise. Omul începu să scoată anvelopele una câte una şi să le alinieze sprijinite de picioarele sale. ?âțâi printre dinți, nu foarte convins. Îs cam roase, domnu’. Oarecum ruşinat, Sebi ridică din umeri. Ştiu, n-am ce face, le punem aşa cum sunt. Oricum, umblu mai mult prin oraş, nu fac drumuri lungi. Cum doriț’, zise omul şi alese două care i se păreau mai bune. Atunci le-oi pune p-astea, zise. Se duse să-şi aducă cele necesare şi-l lăsă pe Sebi să aştepte lângă maşină.
Bine că se gândise să-şi ia paltonul pe el. Şi mai bine ar fi fost dacă îşi lua şi izmenele. Nu-i încă vremea lor, îi zisese Ioanei. Tu ştii, abandonase ea. Nu ştiuse, de bunăseamă. Încă o lecție că soția lui trebuia ascultată chiar şi atunci când lui nu-i convenea. Aşa, pentru orice eventualitate. Se duse de partea pasagerului, deschise portiera şi luă de pe scaun perechea de mănuşi (o găsise în buzunarul paltonului, măcar atâta noroc avusese) şi o carte. Când trânti portiera, simți că maşina se ridică.
Omul de la vulcanizare începea deja să demonteze roțile de pe partea stângă. Sebi îşi trase mănuşile pe mâini, deschise cartea unde îi pusese semn şi începu să citească.
Pe Vlădeasa intră în funcțiune un compactor. Zgomotul lui îi făcură pe muncitori să ridice glasul. Hai bă, bă, nu acolo, bă, mai încoa’, vezi că dai pe lângă, aşa, aşa, aşa… Pământul începuse să vibreze. Din celălalt capăt al străzii se apropia o nouă basculantă cu balastru. Înainte ei venea un boldo-excavator, țopăia ca un iepure fără grija vânătorului pe roțile lui mari şi negre. O maşină mică rămăsese blocată în dreptul vulcanizării. Aştepta pesemne de o bucată de vreme, căci şoferul, enervat, începu să claxoneze prelung. În față era clar că nu mai avea cum să meargă, s-ar fi întâlnit cu cele două utilaje puse pe fapte mari, iar stânga-mprejur cu greu ar fi putut face. Şoferul lăsă jos geamul şi începu să urle înjurături neinspirate. Vorbele lui de ocară se împleteau cu strigătele muncitorilor, care, la rândul lor, erau învelite în vata deasă a huruitului vibrant al compactorului.
PROZĂ
125
vr20150506.indd 125 22-Jul-15 10:56:05 AM
Greu să te concentrezi la carte în condițiile astea. Un roman altminteri antrenant, îl începuse de cu seară, după ce-l culcaseră pe Georgică (târziu, prea târziu din nou) şi Sebi descoperise că-i vine greu să adoarmă. Stătuse întors pe-o parte spre becul slab al veiozei de pe noptieră până pe la ceasul trei în noapte, ceea ce îl făcuse dimineață să se trezească greu, smucit şi înghiontit de Ioana până se dăduse bătut. Apoi venise lângă el în pat şi Georgică, la desene, şi chiar nu mai putuse moțăi ca lumea. Nici nu mai era timp, oricum. Cartea o luase cu el cum lua întotdeauna cărți atunci când ieşea din casă. Pentru astfel de momente moarte, când ai de aşteptat cine ştie pe unde. Dar acum iată că momentul nu era chiar atât de mort, momentul se zbătea, se agita şi făcea gălăgie în răcoarea dimineții de iarnă târzie, împiedicându-l să reintre cum trebuie în lumea cărții sale.
O închise.
În uşa vulcanizării apăruse celălalt muncitor. Proptea cu umărul canatul stâng. În mâna aceea, îndoită de la cot, ținea un păhărel de plastic alb din care se ridicau aburi transparenți. În cealaltă mână ținea o țigară prea inegală ca să fie din cele scoase de la pachet. De când se scumpiseră, oamenii simpli apucaseră obiceiul de-a îşi rula singuri țigările. Bărbatul în salopetă albastră murdară şi cu fes țuguiat abia îndesat pe creştetul capului sorbi din păhărelul de unică folosință, se strâmbă puțin (țepii de pe obraji se concentrară în făgaşul ridurilor de expresie şi efort, desenând linii groase), după care muşcă între buze filtrul lemnos şi, aspirând, aprinse tutunul prelung.
Sebi îl urmări cu poftă. De peste doi ani renunțase la obiceiul fumatului. Anticipând reflexul omului din rama uşii, expiră primul aburii groşi ai respirației, închipuindu-şi pentru o clipă că, în timp ce aceştia îi învăluiau capul, simte mirosul aspru şi cald al fumului. Doar o părere, însă. Fuioarele se risipiră repede, înainte ca fumul adevărat, aspru şi cald, să iasă pe gura şi nările muncitorului, ascunzându-i chipul pentru o vreme îndărătul voalului mişcător.
Lângă maşina lui, opri o Dacie ante-revoluționară. Fumătorul se desprinse din prag şi porni leneş în întâmpinarea noului client. În clipa aceea, pe lângă el trecu bărbatul care se ocupa de Sebi. Intră în clădire ducând în fiecare mână câte o roată.
Sebi o luă după el.
Nu intră, ci se opri la un pas înaintea uşii. Destul de aproape, totuşi, ca să vadă bine înăuntru. Şi destul ca amestecul de mirosuri atât de bine-cunoscute să-l asalteze. Cauciuc, în primul rând, cauciuc încins, lipici, dar şi aer stătut purtând în sine rămăşițe de sudoare, fum puturos de țigară, băşini şi umezeală. Pe pereți erau agățate nelipsitele postere cu femei goale. Cel mai bine îl
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
126
vr20150506.indd 126 22-Jul-15 10:56:05 AM
vedea pe cel cu o blondă uniform bronzată, stând cabrată pe un cauciuc de tractor, cu părul dat pe spate, cu pieptul bombat, mândră de sânii rotofei, bine pârguiți, podoaba sa cea mai de preț. În mintea lui Sebi, din copilărie încă, imaginea sexuală a femeii se contopea aproape de perfecțiune cu spațiul unsuros, întunecat şi jilav ca o cavernă, mirosind a cauciuc încins şi a lipici, al vulcanizărilor.
Pe strada copilăriei lui, la două case mai jos de locuința bunicilor, stătea o familie care avea un băiat cu probleme de retard mintal. Deşi trecut de vârsta majoratului, gândea şi se comporta tot ca băieții de zece ani din gaşca lui Sebi. Pentru a-i da o ocupație, părinții îi deschiseseră în garaj o mică vulcanizare. Îl educaseră cât de cât şi-i aduseseră chiar vreo câțiva clienți. Cel mai adesea însă nu avea nimic de făcut. Încăperea aceea se transforma astfel în cartier general pentru Sebi şi ai lui. Ceea ce-i atrăgea, pe lângă sentimentul că stau într-o ascunzătoare, pe-un teren unde în condiții normale n-ar fi avut voie să se afle nesupravegheați (presa pneumatică pentru cauciuc, unde se lipeau camerele, putea fi foarte periculoasă, îți rupe mâna dacă n-o scoți la timp, le zisese Cristinel, vulcanizatorul arierat, ți-o prinde şi nu-i mai dă drumu’, tre’ să stai cu ea acolo până se lipeşte cauciucu’), era teancul de reviste porno nemțeşti din lada pe care Cristinel o acoperea cu pleduri soioase, pătate probabil inclusiv cu sperma proprietarului. Cum ajunseseră ele în mâna handralăului cu minte de copil, nimeni nu ştia. Şi oricum nimeni nu era interesat să afle asta. Conta doar că revistele erau acolo şi că Cristinel era destul de generos să le împartă cu ceilalți băieți. Sebi îşi amintea cu ruşine după-amiezile lungi când stăteau toți – şase băieți de zece ani şi-un băietan în toată firea de nouăsprezece – şi frunzăreau acele pagini lucioase, salivând la propriu şi jenându-se de presiunea mădularului care le pulsa în pantaloni. Deşi în imaginile de pe copertă nemțoaicele aveau zonele intime acoperite cu steluțe galbene, odată deschisă revista ochiul cuprindea cu poftă toată goliciunea în întreaga ei carnalitate. Sâni umflați şi cu sfârcuri rozalii ca puii de hamster, pubise împodobite cu o spuză de păr expert ras şi pieptănat, ori chiar – spre deliciul băieților – chelit complet, lăsând expusă crăpătura misterioasă, labiile care ascundeau boaba clitorisului (lindicului, cum îi spuneau ei lubric, simpla rostire a cuvântului aducându-le înaintea ochilor însăşi chintesența nudității feminine), făgaşul alunecos ca o albie de pârâu care purta privirea spre adâncimile insondabile ale vaginului… Băieții se uitau la toate cu ochii mari, în tăcere deplină, mângâind hârtia şi imaginându-şi că, odată întorşi acasă, vor găsi în camera lor, ascunsă sub aşternuturile imprimate cu maşinuțe sau eroi de poveste, o astfel de femeie îmbietoare, aşteptând să le arate pe viu toate acele minunății apetisante. Numai Cristinel izbucnea uneori în râs, pe nepusă
PROZĂ
127
vr20150506.indd 127 22-Jul-15 10:56:05 AM
masă, hlizindu-se la câte o poză, neînțelegând probabil nimic din solemnitatea momentului, dimpotrivă, amuzându-l pozițiile în care acele zeițe se forțau să stea întru mai buna expunere a nurilor cu care le înzestrase natura.
Sebi se îndrăgostise fără drept de apel, de la prima vedere, de o blondină mai degrabă costelivă. Întâia dată o văzuse purtând un compleu mititel cu volănaşe. Două breteluşe cădeau de pe umeri până deasupra sânilor mici, feciorelnici, susținând pânza transparentă ca tifonul în care mama lui punea la scurs brânza. Prin pânza aceea, rotunjimea sânilor abia se intuia, dar sfârcurile mici şi tari se reliefau grozav, ele fiind şi primele care îi atrăseseră atenția micului Sebi. Acei bănuți țuguiați, înțepători de-a dreptul, erau complet diferiți de monedele netede şi largi ale celorlalte modele. În ochii lui Sebi, sfârcurile Clarei (aşa îşi închipuia el că trebuia să o cheme), prin fermitatea lor, trădau o fire mai degrabă pudică, reținută în fața camerei, care însă promitea dezmăț total în intimitate.
Aceeaşi impresia o avusese câțiva ani mai târziu când văzuse câteva imagini cu ruşinoasa Lady Di îmbrăcată în costumul Evei. Pe Clara o văzuse şi în ipostaze mai puțin cuminți (într-un număr de revistă fusese şocat să o recunoască stând în patru labe în fața unui bărbat extrem de păros, care nu se vedea decât de la şale în jos şi care îşi împlântase jumătate din mădularul vânos între picioarele blândei Clara), dar chiar şi atunci i se păruse că remarcă în expresia ei o oarecare reticență, îi citea limpede în ochi îndârjirea, ştia că îndura acel supliciu doar pentru ca el să aibă ocazia să o vadă din nou. Ah, câte nopți o mai visase! Câte lucruri interzise mai făcuseră împreună! Ce mare plăcere izbutea să-i ofere, el, băiatul de zece, unsprezece ani, suspect de experimentat, la ce înalt grad de extaz reuşea să o aducă! În brațele lui, sub mângâierea lui, Clara îşi trăia în sfârşit visul.
Nu-i ascunsese niciodată Ioanei că primul lucru care îl făcuse să rămână cu ochii la ea fusese izbitoarea asemănare cu prima lui iubită închipuită, femeia din revistele porno ale vulcanizatorului arierat Cristinel, cea care, dezvirginându-l mintal, îl făcuse să se simtă bărbat înainte de vreme. Şi atunci când i se destăinuise, Ioana îl privise îngăduitor, cu un surâs aninat la colțul buzelor şi în ochi cu o sclipire ce-i întărise lui Sebi toate dorințele pe care Clara nu se ferise niciodată să i le îndeplinească.
Muncitorul ieşi din clădire cu brațele înfipte în golul pneurilor vechi, de vară. Trecu pe lângă Sebi fără să-l vadă, parcă. Propti cauciucurile de bara de protecție din spate şi se întoarse după roțile pregătite pentru gheața şi zăpada iernii. Le duse la maşină cu uşurința cu care o domniță dichisită îşi duce poşeta-plic. Începu cu cea din față. O fixă la locul ei, răsuci buloanele cu mâna cât de tare putu, după care luă o cheie şi le strânse mai tare. Procedă la fel şi
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
128
vr20150506.indd 128 22-Jul-15 10:56:05 AM
cu roata din spate. Desfăcu apoi robinetul pernei gonflabile, cricul care ținea maşina ridicată. Cu un suspin şuierat, perna se dezumflă şi readuse maşina cu roțile pe pământ. Muncitorul luă furtunul cu aer, îl înfipse în patul unui pistol butucănos şi cu acesta strânse buloanele până la capăt.
Îşi luă perna gonflabilă şi dădu ocol maşinii. Îi aruncă o privire pe sub sprâncene lui Sebi, dar bărbatul nu băgă de seamă. Era în pragul uşii acum, se uita pierdut înăuntru. Intrați, domnu’, dacă vi-i frig, spuse omul cu jumătate de gură. Sebi nu-l auzi. Îşi vârî mâinile în buzunarele hainei şi rămase în loc. Muncitorul țâțâi din buze şi săltă maşina pe cricul său pneumatic.
Nu era corect să simtă asta. Nu atunci, nu acolo. Pe de altă parte, cine putea spune unde şi când este mai bine să te laşi asaltat de amintiri pe care le-ai crezut uitate? şi, la drept cuvânt, nici nu era vorba despre amintiri. Sebi avea acum nişte senzații, ceva nedesluşit, dar foarte puternic, ca mai multe scene care rulează suprapuse pe un ecran, imagini din care nimeni n-ar fi putut înțelege nimic, nici chiar Sebi, dar care reuşesc, cumva, să evoce o stare de spirit, o trăire ori poate chiar conturul de lumini şi umbre, toate semnificative, al unei întregi vârste. În orice caz, i se părea nedrept că, după atâta vreme, ani mulți în care, fiind prins cu altele, cu viața, cu treburile de om mare, ani în care nu îşi îngăduise nicio clipă să privească în urmă, ba chiar îşi blamase asemenea sensibilități, astfel de „nostalgii de cățeluş”, tocmai acum să privească în interiorul unei vulcanizări şi de acolo să vină spre el, punte peste timp, un întreg capitol de viață, cel mai fericit nu atât prin lipsa lui de griji, cât prin abundența de mirări, de descoperiri.
În vreme ce se bucura de acel moment, deschizându-se până la ultima moleculă a corpului, era dureros de conştient de faptul că astfel de experiențe sunt rare şi, mai mult, că aceasta, acum, nu va dura. În definitiv, două roți fuseseră deja schimbate; cât mai era până să fie schimbate şi celelalte două?
Intră în odaia vulcanizării.
O boare cafenie îngloba un curs de apă. Pe mal, un Sebi de până-n zece ani stătea cu undița în mână, o vergea din fibră de sticlă, gălbuie, adusă din China. Telescopică. De trei sau chiar patru ori mai mare decât el. Atunci când o ridica pe verticală trebuia să o țină bine, altminteri îl putea uşor culca la pământ. Vârful undiței lui falnice străpungea boarea cafenie, era ca vârful unui ac care înțeapă un balon şi totuşi, miraculos, nu-l sparge. Alături de Sebi se afla prietenul lui, Tavi. Pistruiat şi mai bondoc, şi acesta pescuia, chit că el nu avea o undiță la fel de impresionantă. Amândoi îşi legaseră la brâu pungi de plastic. Într-a lui Sebi, ultima mreană prinsă încă se zbătea. Alte două plus un clean renunțaseră demult la lupta cu supraviețuirea. Apele râului, puțin adânci acolo, săreau peste pietre şi făceau larmă mare. Scânteiau în soarele dimineții,
PROZĂ
129
vr20150506.indd 129 22-Jul-15 10:56:06 AM
împrospătau aerul prin curgerea lor neoprită dinspre munții vechi din depărtare. În mintea lui Sebi, diminețile la pescuit aveau întotdeauna mirosul acela crocant, de esență care se împlineşte doar în contact cu plămânul, şi fu mirat acum, când stătea în odaia vulcanizării, să constate că memoria sa olfactivă nu pierduse acest bun de preț. Glasul râului prin care clenii şi mrenele mişunau ispititor îi răsuna astfel în urechi, retrezit din muțenie de acel miros. Iar boarea cafenie, învăluitoare, descoperi astfel că era mai străvezie, plafonul ei coborâse pe tija undiței de fibră chinezească, acul pătrunsese şi mai tare în balon. Vezi că trage, ce-ai pățit? Imediat îți rupe firul, ai grijă! Vocea lui Tavi, impersonală acum, ştearsă, însă categoric a lui. Sebi din acea bulă a memorie simte abia atunci cât de încordat e firul. Aproape că-i taie degetul cu care îl ține. Acesta e-unul mare, la ce forță are. Şi probabil deja s-a agățat în cârlig. Prostul, la prima înțepătură a început să se zbată şi, zbătându-se, acul l-a înțepat şi mai tare, i s-a înfipt în buză până dincolo de crestătură, cu siguranță. Sebi începe să mulineze. Parcă ar trage un pietroi. Dacă am agățat o vidră? Nu văzuse niciodată, dar îşi imaginase întotdeauna că vidrele erau un fel de foci mari, cu dinți lungi, galbeni, corpuri numai muşchi cu o coadă care, dacă te plesnea, te putea chiar omorî. În ciuda fricii, continuă să bobineze firul sub privirile entuziasmate ale lui Tavi. Poate-ai prins o sirenă, zice acesta şi râde prin strungăreață. Sebi trage şi mai tare şi, la un pas de el, din apa clocotindă scoate capul
un melc mai mare decât toți cei pe care i-a adunat în găleata albastră cu capac. A dat la o parte o frunză de brusture – vânoasă şi rigidă — şi de jos, pe pământul reavăn, l-a privit din vârful coarnelor acea făptură leneşă. L-a luat imediat în mână, nepăsându-i de balele care oricum îl ungeau deja până la cot, şi l-a ridicat deasupra capului. Trofeul cu cochilie. Am găsit unu’ uriaaaaş! Veniți să vedeeeeeți! Glăsciorul lui nedezvoltat a zburat printre ierburile înalte, s-a rostogolit peste frunzele brusturilor dimprejur şi a ajuns, rând pe rând, la colegii lui de cules melci. Primul a ajuns la el Tavi, ținea, la rândul lui, o găleată cu capac în mână. Oaaaaau, ce fain îi! a făcut. Dă-mi să văd. Nu-ți dau! Haaai, dă-mi. Nu, că-l spargi. Bosumflat, dar şi mândru, bucuros, victorios. Ce tare o fi trăgând la cântar monstrul acela! Abia aştepta să meargă a doua zi la centrul de colectare, să predea captura şi să primească banii. Era, în vitrina magazinului de muzică din centru, o casetă pe care scria numele lui. Cu melcul ăsta mutant, poate reuşea să-şi cumpere chiar două casete! Altă bucurie mai mare nu vedea. Poate numai un tricou cu Guns, da, poate. Dar nu, totuşi, dacă era pus să aleagă, alegea oricând caseta. Putea oricând să scrie singur, cu carioca, Guns n’ Roses pe unul dintre tricourile lui albe. Putea copia direct de pe coperta casetei, ca să iasă cât mai aproape de original. Iuhuuu! a
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
130
vr20150506.indd 130 22-Jul-15 10:56:06 AM
făcut, sărind printre brusturi într-un picior şi strângând în mână tandru, ca să n-o spargă, cochilia în care biata lighioană se refugiase complet. În jurul lui, băieți şi fete cu găletuşe în care fojgăiau letargic alți melci priveau cu admirație, cu oarecare
fascinație, ca şi când ar fi privit pe gaura cheii şi-ar fi văzut nu în camera de dincolo, ci într-o altă lume, la sute, mii de kilometri depărtare. Era, devenise pentru el un drog. Ecranul mic, vag color, era o ferestruică cețoasă prin care el şi Tavi priveau transfigurați cum oameni banali (banali în lumea lor de dincolo de ecran), oricum nedreptățiți în fel şi chip, suferind puternic, se înfuriau şi scoteau fiara din ei, renunțau la orice regulă civilizată, se antrenau în beciuri, prin păduri, rareori la săli de sport adevărate, şi, când venea clipa răzbunării, o întâmpinau vulcanic şi abil, lovind în stânga şi în dreapta, împărțindu-şi dreptatea personală. Acea devenire spectaculoasă îl umplea de speranță. Ieşind din locurile unde se țineau acele videoteci – săli îmbâcsite, fără geamuri, goale cu excepția rândurilor de scaune tari şi incomode şi a mesei pe care trona televizorul şi minunea secolului, aparatul video – respira altfel aerul, privea altfel în jur, simțea că, dacă în clipa aceea l-ar ataca vreun răufăcător, din două fandări şi un upercut l-ar trimite la pământ. Victoria personajului se transmitea la el ca o viroză, şi nu mult a trecut până să îşi amenajeze şi el un loc de antrenament. În beciul blocului, printre conducte prin care curgea apă, dar şi dejecții, printre pânze de păianjen şi excremente de şobolani, într-o boxa igrasioasă în care ajungea strecurându-se pe o spărtură de douăzeci pe douăzeci, un fel se geamlâc, acolo şi-a încropit sanctuarul, refugiul din care visa să iasă pregătit pentru provocări cum nici Van Damme, nici Chuck Norris, nici Stallone ori Steven Segall nu întâlniseră vreodată. A adus acolo lumânări de seu căcăniu care, arzând, umpleau boxa cu miros greu de untură topită, a adus postere rupte din Cutezătorii, Cinema, Start 2000 şi a adus greutăți, bucăți de fier cu forme diferite culese de după blocuri, de printre garaje. Transpira acolo ore în şir, gâfâia şi se îmbărbăta cu replici din filme, rostite în capul său de vocea sugrumată a Margaretei Nistor, rostite în subsolul blocului de vocea sa palidă, pițigăiată, de puber cu mintea înflăcărată de toate acele poveşti surprinzătoare aduse dintr-o lume îndepărtată pe videocasete copiate la a zecea mână. Îşi aminteşte
o dimineață ploioasă când mergea pe jos, grăbit, spre şcoală şi a văzut un băiat călcat de tramvai, tăiat pur şi simplu în două, în tramvaiul ăla trebuia să fie şi el, aceste cuvinte i-au rămas în minte peste toți anii, băiatul mergea agățat de balustrada scării, o boabă mică în acel ciorchine de oameni, puteam să fiu eu acolo sub roțile de fier. Îşi mai aminteşte
o partidă de tubermane printr-unul dintre blocurile de la şosea, încă nePROZĂ
131
vr20150506.indd 131 22-Jul-15 10:56:06 AM
terminate, fără pereți exteriori, fără balustrade la scări, un bloc-tun de zece etaje, iar ei, o gaşcă de băieți adunați din tot cartierul, sunt împrăştiați între etajele doi şi cinci, mai sus nu s-au încumetat, el, Sebi, e, din fericire, la doi, ține cele două tuburi de tuberman, puşca sa cu țeavă dubla, lângă ureche, ca în filmele cu Arnold, şi se uita pe după un colț, îl pândeşte pe Tavi, care e în echipa duşmană, face un pas mai în spate şi apoi pământul îi dispare brusc de sub picioare, lumea iese din țâțâni, se mişcă dezordonat, fără control, iar Sebi cade, cade, aerul îi vâjâie pe la urechi şi el strigă, un sunet scurt, totuşi, un sunet care devine repede icnet, un geamăt fără suflu, căci Sebi aterizează pe un munte de nisip, impactul e însă puternic, plămânii resimt şocul, se golesc brusc şi tot corpul pare intrat în grevă, refuză să mai ia alt aer, Sebi se sperie, cască ochii, deschide larg gura, scoate limba, dar e prizonier, propriul său prizonier, i se răcesc obrajii, nu-şi mai simte picioarele, dacă şi-a rupt coloana? mama o să-l certe rău, n-o să-l mai lase la joacă în fața blocului, pe Tavi o să-l țină la distanță, nu e un anturaj bun, Sebi, eu ți-am mai spus, dar pe o ureche îți intră şi pe cealaltă îți iese, parcă o şi auzea – şi atunci simte lacrimile pe obraji, sunt calde, îl frig de-a dreptul, dar e bine, căci e ca şi cum ele l-ar readuce la viața, apă vie, ca-n poveşti, lacrimile îi încălzesc întâi obrajii, apoi Sebi reuşeşte să respire puțin, puțin de tot, dar destul cât să nu moară, nu, n-o să moară, mama n-o să-l certe, o să-l mai lase la joacă, puşca lui cu țeavă dubla va mai face multe victime, pac-pac, eşti mort, strigă Tavi, trage în el cu cornete, dar Sebi ştie că, de fapt, e viu, e viu! Îşi aminteşte
o zi de naştere când a mâncat cel mai bun tort din viața lui, cremos şi pufos, şi o serbare când a recitat o poezioară ritmată, apoi a veni Moşul, el i s-a aşezat în poală, i-a spus că-şi doreşte un pistol de cowboy, iar Moşul a scos şi i-a dat din desaga lui roşie exact pistolul negru cu capse pe care Sebi şi-l dorea şi
o primăvară cu pomi plini de flori, flori de toate culorile, oriunde te uitai, înflorise cu entuziasm şi liliacul din fața blocului său, iar el nu se mai sătura să stea la geam şi să îl privească şi
cum cu o floare de liliac şi-a făcut curaj să meargă prima dată la o fată, de 8 martie, un ciorchine cărnos pe care l-a ocrotit cu infinită tandrețe tot drumul până la şcoala ei, doar pentru ca acolo să o găsească pe fată de gât cu un altul, şi
chipul senin al bunicului, şi
prăjiturile bunicii, şi
maşina de tablă cu pedale, zornăind pe caldarâm, şi
zmeiele înălțate pe câmp cu tata, şi
târgul de la care şi-a luat o salbă de turtă dulce, galbenă, roşie, maronie, şi
săptămâna de stat la cort, la munte, cu părinții, şi
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
132
vr20150506.indd 132 22-Jul-15 10:56:06 AM
cerul noaptea, văzut de pe scările casei bunicilor, uite, bucata aia de acolo e a mea, zice bunicul, şi
mirosul verilor lungi şi late, cu soare şi la umbră, cu viața toată deschisă înainte, ispititoare, plină de minuni, şi
aura, aura aceea strălucitoare care le învăluia pe toate acum, balonul de săpun în care nu se mai uitase de mult, în care era închisă o altă viața, aparținând parcă altui om, văzută parcă la un ecran vag color, balonul din care ieşise mai întâi un vârf de undiță şi care ajunsese, miraculos, să îl înghită complet.
E gata, domnu’.
Sebi se întoarse buimac. Era în camera vulcanizării, mirosea încă puternic a Clara. În decupajul de lumină al uşii stătea muncitorul, puțin buimac la rândul lui.
Sebi se cutremură. Auzi un pocnet şi mintea sa reveni brusc în prezent. Abia atunci îl observă pe celălalt muncitor. Era în spatele lui, schimba cauciucul acelei Dacii vechi. Dar nu de la el s-a auzit pocnetul, îşi spuse Sebi. Nu de la el.
Ieşi la lumină, mijind ochii. Le punem în portbagaj pe astea de vară? Sigur, răspunse el. Mulțumesc. Cât mă costă? Cinzeşcinci. Sebi numără şapte bancnote de zece şi i le dădu omului. Mersi, să fii sănătos, îi ură acesta. Şi tu, zise Sebi. Spor la muncă.
Urcă la volan, puse contactul, dar nu demară imediat. Se uită prin lunetă la strada pe unde venise. Forfota nu încetase. Excavatorul continua manevrele pe marginea şanțului, muncitorii încă lucrau sub nivelul solului. Cât o mai ține şi vremea cu voi, gândi Sebi, hotărât să nu mai piardă nicio clipă. Ținea locul ocupat şi poate mai erau alți clienți prin preajmă. Va merge tot pe unde venise, era mai bine aşa.
Scoase maşina din parcarea vulcanizării şi reintră cu grijă pe strada Vlădeasa. În portbagaj, cauciucurile de vară bocăneau înfundat. Sebi nu le dădea nicio atenție.
Când ajunse la bulevard, viră dreapta şi porni spre serviciu. Într-adevăr, se simțea diferența. Altfel rula maşina acum, că era echipată corespunzător.
Totuşi, două intersecții mai departe, fără să înțeleagă nici el prea bine de ce, Sebi opri într-o parcare oarecare. Îşi luă geanta, coborî, încuie portiera şi se întoarse cu fața către soarele indecis.
De aici ar fi cazul să merg pe jos, îşi spuse.
Paleu, 12 decembrie 2014