Proză
Viorel Dianu
BANCNOTA DE CINCI LEI
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2015
De câțiva ani, de când ieşiseră la pensie, Adamii erau nelipsiți de la marele spectacol al aprinderii luminilor festive, care avea loc în mod tradițional pe 1 Decembrie în centrul oraşului. În acest an, Primăria municipiului fixase evenimentul pentru sâmbătă, 29 noiembrie, în preziua Sf. Andrei, Ocrotitorul românilor, şi totodată înainte şi de Ziua Națională. După care, fireşte, puteau veni cu drag celelalte sărbători de iarnă: Sf. Nicolae, Crăciunul, Anul Nou… Aşadar, estimp momentul fusese gândit foarte bine, în week-end, ca să mulțumească pe toată lumea; de pensionari nu mai vorbim: la ei zilele, oricare ar fi, devenind sâmbete ori duminici după pofta inimii.
Silvestru şi Fana aşteptară seara cu nerăbdare şi, pentru că trebuiau să se afle la ora şase în Piața Universității, începură să se îmbrace cu un ceas şi ceva mai devreme. Frigul lui noiembrie scosese untul din ei cu temperaturi mai coborâte cu şapte-opt grade decât cele normale, aşa încât îmbrăcatul era o pacoste, obligându-i să îngrămădească straturi peste straturi de haine pe ei. În fața cuierului şi a oglinzii de pe hol, Silvestru o ajută pe Fana să-şi tragă geaca pe umeri şi se pregătea să se încotoşmăneze însuşi cu a sa. Fiind răsfrântă cu buzunarul de la piept în afară, se gândi să verifice mai întâi câți bani are: două bancnote, una de zece şi alta de cinci lei. Prea puțini pentru o cheltuială serioasă, prea destui pentru un caz de strictă necesitate. Cum însă Fana era responsabilă cu cheltuielile prevăzute şi neprevăzute, el se declară împăcat cu cât avea. Nutrea față de bani un sentiment de indiferență expresă: nu-i râvnea, dar nici nu-i detesta. Avuseseră parte în viață de câți trebuie: pentru o casă – acest apartament cu două camere în care doi pensionari se simțeau în larg –, pentru o maşină cu care se hrăniseră treizeci de ani, până o predaseră la fier vechi, şi ca să-şi crească şi să-şi ajute copiii să ajungă oameni. Acum, cu pensia lor, mare-mică, trăiau fericiți. Fana o administra. Aştepta lunar poştărița să vină să-i numere banii, o servea cu cafeaua de cuviință, după care, singură, o jumătate de oră îi socotea şi-i rânduia: o chită pentru mâncare, o chită pentru medicamente, atâția pentru întreținere, atâția pentru gaze, ăştia pentru energia
vr20150506.indd 134 22-Jul-15 10:56:06 AM
electrică, ăştilalți pentru telefon. Şi, şi… Ce rămânea, de rezervă. Silvestru avea şi el dreptul la o cotă minimă pe care s-o drămuiască până la pensia următoare. Iată, din cota aceea – ultimii cincisprezece lei. I-i ochise şi Fana când le scosese capetele din buzunar.
– Actele ți le-ai luat?
– Da, da.
Dibuise în dosul bancnotelor şi pliculețul de plastic în care îşi ținea Cartea de Identitate şi iconița cu Maica Domnului, iar între ele cuponul de pensie. Îndeosebi la el se referise soția, să-l arate în eventualitatea unui control în tramvai. Acesta făcea dovada gratuității de care beneficiau ei la transportul în comun pe liniile de suprafață. Însă, vai!, controlorul nu-i întreba niciodată de sănătate, lucru profund dezolant: cu câtă făloşenie şi-ar fi scos ei cupoanele să demonstreze cât de în regulă sunt. Nu, pe fruntea lor scria mare: pensionari. Controlorul se îndrepta fix către vreun tânăr pe care îl ginea din uşă că nu are bilet. Şi începea sfada. Iar ei, nebăgați în seamă. Şi ca ei, majoritatea călătorilor. Cădea chinopasta exact pe bietul contravenient.
De la locuința lor de pe B-dul Tudor Vladimirescu şi până la Chirigii, Adamii aveau doi paşi. Tramvaiul se apropia de stație tocmai când dăduseră colțul la stânga şi voiau să traverseze Calea Rahovei.
– Eu nu alerg! rosti ferm Fana, simțind impulsul lui.
Stopul se afla pe roşu, deci s-ar fi răzbit cu greu printre maşini şi nu merita riscul. Tramvaiul 32 avea cel mai fluent parcurs din tot Bucureştiul: dacă nu soseai concomitent cu el în stație, mai adăstai maxim patru-cinci minute până venea următorul. Care nu era nici aglomerat. Aşa li se întâmplă şi acum: se uitară în sus pe Cale, iată-l dincolo de Liberty Center. Două minute de răbdare. Urcară şi Fana găsi imediat un scaun liber. Dacă ar fi insistat, ar fi găsit şi el, dar preferă să rămână în picioare alături, ținându-se de bară. Coborâră lin panta pe Coşbuc la vale, până în Piața Regina Maria. Aici, Silvestru zări pe fereastră o fată care aştepta să urce. Abia se urnise tramvaiul din stație, că simți o atingere pe braț. Privi peste umăr. Fata. Se întoarse mai bine, să înțeleagă despre ce e vorba, şi ea îi vârî în palmă o carte de vizită şi o cruciuliță, după care de depărtă să le împartă şi altora. După ce fata dispăru în vagonul din spate, citi rândurile de pe carton: Nu aud şi nu vorbesc. Dacă vreți să mă ajutați, cumpărați cruciulița aceasta cu 5 lei. Îl podidi subit o milă irepresibilă. Ce să mai stea pe gânduri?... Îşi strecură mâna spre buzunarul de la piept al hainei, pipăi bancnotele şi o extrase pe cea dinspre exterior. O nimeri bine. Trase cu privirea la ceilalți să vadă ce fac. Nimic. Fata nu întârzie; când reveni, îi întinse bancnota de cinci lei. Ea o primi firesc dar îşi luă înapoi lePROZĂ
135
vr20150506.indd 135 22-Jul-15 10:56:06 AM
gitimația – o, da! –, de la restul oamenilor culegând şi cruciulițele. Operația decurgea repede, fără un cuvânt nici din partea ei, nici din partea călătorilor care îi refuzau ajutorul. Să fi fost mulțumită că, dintre toți, n-o blagoslovise decât el? Se pare că da, fiindcă pe față nu i se citea nici o supărare. Poate că judeca aşa: deşi mic, un câştig dobândise. Fiindcă şi fără el deloc, o pierdere tot n-ar fi fost.
În ce-l priveşte pe Silvestru, nici el nu pierduse ceva, în schimb câştigul avea substanță: una spirituală, prin beatitudinea sufletească pe care o trăia deoarece miluise un om defavorizat de soartă, şi alta concretă, prin cruciulița din palmă. O cercetă mai atent. Era micuță, cam de trei centimetri, însă grosuță, din mahon brun-roşiatic, cu muchiile rotunjite şi având încrustată pe față încă o cruciuliță de metal auriu. La cap îi erau agățate cu inele o biluță galbenă de chihlimbar şi un şnuruleț subțire, dar rezistent… De-a lungul timpului, cu prilejul unor ocazii speciale, Silvestru le dăruise alor lui, soției şi băieților, câte un lănțişor de aur cu cruciuliță pe care să le poarte la gât. El nu avea. Căpătase acum.
– Ce ți-a dat? îl întrebă Fana de jos, care urmărise scena.
– Uite, îi dădu cruciulița.
O învârti şi ea pe o parte şi pe alta, o pipăi delicat şi i-o înapoie.
– E frumoasă. Bine că ai avut bani… S-o păstrezi.
– Absolut.
O sărută şi o ascunse într-un buzunărel discret de la geacă, nefolosit de altminteri, aflat în interior dedesubtul celui mare de la piept, s-o poarte ca pe un talisman.
În Piața Unirii coborâră toți călătorii. Doar fata, pe care ar fi vrut s-o mai vadă o dată, rămăsese probabil în tramvai să-şi încerce norocul şi cu noii pasageri. S-o ajute Dumnezeu!... Adamii traversară bulevardul amestecați în şuvoiul de oameni şi o luară spre stația de metrou. Fana beneficia şi aici de gratuitate, ca refugiată din Basarabia, şi se mândrea cu legitimația sa, dar el trebuia să-şi cumpere. Înăuntru, în drum spre Casă, umblă după bancnota de zece lei disponibilă. Tatonă locul. Ce fel? Erau tot două hârtii şi o scoase pe cea dinspre margine. Să nu-i vină să-şi creadă ochilor: bancnota de cinci lei. Aceea pe care o oferise fetei, sau poate alta, nu avea importanță, cert e că ținea în mână una. Chibzui o clipă ce să facă. Păi, s-o dea pe cartela de metrou, nu?... Obținu biletul cu două călătorii plus restul de un leu, tot o bancnotă, pe care o strecură în buzunar lângă cea de zece.
Fana trecuse de aparate şi îl aştepta. Scara rulantă îi coborî la tunel. Puhoi de lume, mai ales în sensul lor de mers.
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
136
vr20150506.indd 136 22-Jul-15 10:56:06 AM
– Ăştia toți aleargă la luminație. Să vezi că la Universitate nu mai ieşim din pasaj.
Agățat cu mintea de întâmplarea cu bancnota, Silvestru nu era cu ochii la lume, nici cu urechile la Fana. Totuşi, conversația l-ar fi abstras din reverie.
– Nu cred, e exclus… Alungă-ți temerea!
– Am fi putut urca strada pe jos, nu era departe şi ne-am fi aflat de la început unde trebuie, îşi continuă ea gândul pesimist.
Sigur că ar fi putut urca pe jos, dar atunci el n-ar fi fost nevoit să-şi cumpere cartelă, bancnota nu s-ar fi mai arătat şi… Ce-ar fi să-i povestească soției minunăția?... I s-ar fi părut desigur imposibilă, precum îi părea şi lui ideea cu blocajul în pasaj, deşi existau diferențe rezonabile între cele două situații.
Coborau treptele largi de ciment pe când metroul trăgea la peron şi Fana nu mai zise că nu se grăbeşte; trebuia să țină de altfel pasul cu cei dimprejur. Îl prinseră deci. Beton. Noroc că aveau de îndurat puțin. La Universitate trenul se deşertă ca un râu de munte care-şi revarsă apele peste maluri după o ploaie zdravănă. Hai, hai cu toții sus! Tăiară pasajul diametral şi ieşiră fără dificultate pe gura de la Palatul Şuțu. Afară, negură de oameni. Adamii nu mai bâjbâiră după un loc optim, ar fi fost zadarnic, ci se lipiră de balustrada de la ieşirea din stație, înțepenind acolo.
– E bine aici, că avem de ce să ne sprijinim. Şi suntem lângă Târg, să dăm fuga după ce…
Spre deosebire de ceilalți ani, rondul din mijlocul pieței nu mai fusese împodobit cu brad, ci cu o stea încolțurată, cu zece-douăsprezece raze, poate mai multe…, nu le avea ca să le numeri. Fiindcă Adamii fuseseră foarte punctuali, nu li se puse răbdarea la încercare. Se auzi deja semnalul: cinci, patru, trei, doi, unu, zero… Lumina inundă spontan spațiul vast, cât îl cuprindeai cu ochii. Simultan, din piepturile mulțimii irupse un vuiet entuziast. Masa de oameni din piață trăia la unison o clipă mirabilă. Splendoarea se releva în toată deplinătatea. Steaua, care nu impresionase la început, acum strălucea fastuos cu razele bătute în diamante. La steaua care-a răsărit.... De asemenea miile de steluțe şi ornamente de deasupra, care prinseseră şi ele viață, întregeau feeria de-a lungul magistralelor: Carol, Regina Elisabeta, Brătianu, Magheru, până la Romană. E-o cale-atât de lungă… Fericirea copiilor hipnotizați de miraj era necuprinsă, dar nici bucuria celor mari nu avea de ce fi strunită. Ce e frumos şi lui Dumnezeu place. Panourile uriaşe de neon derulau continuu urări: LA MULTI ANI LUMINOSI! LA MULTI ANI ROMANIA! Într-o baie de lumină se scăldau Intercontinentalul, Teatrul Național, Universitatea… Nimeni nu se îndura să se mişte din loc, darmite să-l părăsească.
PROZĂ
137
vr20150506.indd 137 22-Jul-15 10:56:06 AM
Totuşi, după ce spectacolul grandios le îndestulă pofta cu prisosință, Adamii îşi reamintiră că acasă plănuiseră să-şi satisfacă şi o poftă mai banală.
– Ajunge, dădu semnalul Fana, haidem să ne înfruptăm cu o porție de hamsii.
Eliberară balustrada tocmai bine, să se cațere copiii pe ea, şi intrară în fluxul atras ca un sorb de Târgul de la statui. Văzură din primul moment ridicându-se aburii şi fumul gros de sub corturi şi simțiră intens mirosurile apetisante. Tot ce era bun şi gustos abunda acolo, împrejurul lui Heliade. Cazane uriaşe cu fasole şi ciolan, cratițe largi cu sarmale, ceaune cu mămăliguță, grătare pe care sfârâiau cârnați, fripturi şi mititei… Huzur. Şi înghesuială de nu răzbeai.
– E post, cârti Fana, se ghiftuiesc drăguții…
Descoperiră mai încolo şi tăvile cu hamsii: mărunțele, încovrigate, uscățele… Comandară două porții consistente.
– Cu mujdei?
– Oho!...
Le lăsă gura apă. Nimeriră o masă înaltă pe care îşi depuseră cartoanele cu peştişori.
– Cu vinul fac eu cinste! se împăună Silvestru.
Soția nu avu nimic împotrivă şi el se apropie de un chioşc cu fierbătoare. Paharul de 400 ml – 5 lei, cel de 250 ml – 3 lei. Adamii îşi cunoşteau măsura şi Silvestru ceru ce trebuie. În buzunar, când căută banii, i se păru că se înmulțiseră şi-i scoase pe toți la vedere. Deasupra hârtiilor de zece şi un leu, bancnota de cinci lei. Dacă se mirase îndestul la metrou, nu înseamnă că mirarea de acum nu-i fu la fel de grozavă. Însă, grozavă-negrozavă, se afla aici cu o treabă.
– Poftiți, domnu… Poftiți!
E coadă, nu-i ținea lumea spatele să se zgâiască el la chipul lui George Enescu. Să dea banu!... Puse leul primit ca rest la metrou peste bancnota miraculoasă şi plăti negustorului, iar hârtia de zece o reintroduse la locul ei. Dacă aceasta se încăpățâna să-i rămână credincioasă, o va păstra şi el la inimă.
Cu paharele fierbinți în palme, ținându-le mai de lângă gură, se întoarse la Fana. Ea ciugulise ceva din hamsii şi acum gustă vinul.
– Îmmm, căpşunică cu scorțişoară! îl lăudă expertă. Cât te-a costat?
– Şase lei.
De două ori pe an pofteau Adamii hamsii: vara – la mare şi iarna – aici în Târg, sau în cel din Cişmigiu. Serviră tacticoşi din peştişori, savurând cu înghițituri mici şi vinul, ca să-şi prelungească plăcerea, Silvestru fiind un pic
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
138
vr20150506.indd 138 22-Jul-15 10:56:06 AM
preocupat şi de bancnota aia care îi tot reapărea în buzunar după ce o înstrăina.
– Iar te gândeşti într-altă parte, îl mustră Fana, cum o făcea uneori şi la masă.
– Ăăă, ți se pare…, tresări el.
– Nu mi se pare deloc. Dar ce mă miră acum este cum de răzbat gândurile prin bairamul ăsta.
Probabil că pândesc elementul slab şi-l cotropesc, dar ca un om cu judecată ce este, el n-o să se lase dovedit şi o să lupte. În împrejurările date nici nu era extraordinar de greu.
După ce isprăviră ospățul o porniră aiurea. Bradul, înlocuit cu steaua mirifică, fusese înălțat aici, Silvestru i-l arătă soției. Îi atrase atenția şi asupra şirurilor de becuri albastre suspendate deasupra târgului, care închipuiau un cer de stele. O boltă fluorescentă acoperea şi estrada pe care evoluau formații de dansatori şi cântăreți de muzică populară. Suiră pe treptele soclului statuii lui Mihai Viteazul ca să asiste o zăbavă. Prezentatoare era însăşi Liliana Slavu, vestita realizatoare a unei emisiuni reuşite de folclor ce se transmitea vinerea pe postul național. Nu vor asculta, înseamnă, kitsch-uri edulcorate cu străinătatea, cu măicuța şi copilaşii, însă nu o vor lungi, orişicât. În zona lui Spiru Haret defilară pe dinaintea căsuțelor şi tarabelor cu obiecte artizanale, ii, marame, ştergare, cojoace, vase de ceramică, linguri de lemn, căuşe, tuciuri de fontă, icoane pe sticlă, bibelouri, păpuşi, jucării…, sumedenie de sumedenii. Ce e mult copleşeşte. Aşa cum intraseră printr-o strâmtoare şi ieşiră, pe sub poalele lui Gheorghe Lazăr. Afară se rărise dintr-o dată lumea şi se putea respira. Adamii se opriră un răgaz în răscruce.
– Aici avem de ales: fie tăiem centrul vechi şi, din Unirii, luăm tramvaiul spre casă, fie ocolim prin Cişmigiu…
– Prin Cişmigiu, ca să întregim frumos seara, optă Silvestru.
Bine. Traversară aşa şi-aşa şi mânară voiniceşte la drum. Bulevardul în jos nu se răsfăța cu strălucirea de la Universitate şi din Târg. Şi nici chiar Cişmigiul nu-i dădu pe spate. Ce avea însă parcul al lui era patinoarul. Care, într-adevăr… Adamii nu visau să patineze, sau visau ei, dar…, unde sunt zăpezile de altă dată? Deci se resemnară cu privitul: o bucurie şi asta, la urma urmelor. Privitori erau înzecit mai mulți decât patinatori. Pe aleea principală, ca şi în târgul de sus, lumea de pe lume, îngrămădindu-se la căsuțele şi tarabele care etalau aceleaşi lucruri ca şi dincolo, netrebuitoare bucureşteanului, că nu vedeai pe nimeni că cumpere coveți, tuciuri, blide, straițe ori velințe maramureşene, însă erau frumoase ca să-ți clăteşti ochii. În acest scop le aduceau şi
PROZĂ
139
vr20150506.indd 139 22-Jul-15 10:56:06 AM
meşterii, să se minuneze orăşeanul de ce sunt în stare mâinile lor. Fasolea cu ciolan, sarmalele, mămăliguța şi cârnații lipseau, nu şi vinul fiert. Pe fruntea unui cort, Silvestru citi o reclamă: GUSTAȚI VIN DE LA ANDREICUȚ. Îl năpădiră amintiri duioase. Pe tatăl său, Andrei, îl alinta mama Andreicuț, iar satul întreg se luase după ea. Murise de patruzeci şi cinci de ani. Îi plăcea vinul nenorocire. El nu-i moştenise patima sublimă. Se apropie de cort.
– Vreau şi eu un pahar de cinci lei.
De bancnota din buzunar nu se îndoia, o găsi şi plăti negustorului. Primi un vin roşu, aromat, care te îmbăta cu mirosul.
– Ce faci cu el? se miră Fana. Nu ai băut în deal?
– Ai să vezi.
La Buturugă o cotiră la dreapta, trecură pe lângă Monumentul Ostaşului Francez, iar după rond păşiră pe aleea de la debarcader. Mai înainte mergea un om, tărăgănat şi zgribulit. Îl prinseră din urmă şi, când se aflară în dreptul lui, Silvestru întoarse capul: îi citi amărăciunea adâncă, de naufragiat cu toate corăbiile înecate. Din belşugul care se revărsa pretutindeni, el n-ar fi jinduit decât o strelice, dar rămânea cu jindul…
– Poftim! îi întinse îmbietor paharul cu vin aburind.
Omul îl cercetă nedumerit şi neîncrezător.
– Bea! Să fie de sufletul tatălui meu.
Timid, bărbatul prinse paharul în palmă. Nu-i venea să creadă ce i se întâmplă: să-i cadă din cer asemenea pomană. Înțelegând în sfârşit, se lumină la chip.
– Bogdaproste, bogdaproste…
– Pentru tata, Andrei. Mâine e ziua lui.
– Dumnezeu să primească, Dumnezeu să primească…, repeta el cu fața extatică. Să fie de sufletul lui Andrei…
Se transfigurase deodată ca sub efectul unei magii, din mizer devenind radios.
Îl lăsară să deguste în tihnă licoarea şi se îndreptară spre pod.
– L-ai făcut fericit. Nu am mai văzut de mult un om care să se bucure atât de frumos.
– Da, l-am găsit pe cel care trebuia.
– Cred că tatăl tău tresaltă în cer de mulțumire…
– Şi eu cred.
– Cum de te-ai gândit?
– I-am văzut numele scris pe reclama de la cortul cu vin: Andreicuț, cum îl dezmierda mama. Îi plăcea mult vinul şi, fiind ziua lui, a râvnit un pahar.
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
140
vr20150506.indd 140 22-Jul-15 10:56:06 AM
– Nu degeaba ai zis tu să venim în Cişmigiu…
Aleea de pe partea aceea de lac era degajată. O străbătură contemplând patinatorii care alunecau în viteză şi voioşi, în cercuri largi, pe suprafața gheții. Privind, se încărcau cumva şi ei de energie.
Aproape de ieşirea din parc, Fana se opri brusc.
– Ia stai aşa!
El stătu.
– De unde ai avut bani pentru vin?
– Adică?...
– Ai plecat de acasă cu cincisprezece lei. Cinci i-ai dat fetei, patru pe cartelă, şase pe vinul din târg. Cât fac? Cincisprezece fix.
Îi admiră încă o dată aptitudinile care o îndreptățeau din plin să dețină rolul de finanțist al casei. Cât dură calculul ei, îi veni şi lui răspunsul.
– Am mai găsit o bancnotă rătăcită într-un buzunar.
– Într-ăla secret, în care ai ascuns cruciulița?
– În el sau într-altul…
Îi sugerase o idee excelentă, recunoscu în sine. La poarta parcului rămase mai în spate. Pe furiş, scoase bancnota minunată din buzunarul de la piept, o mai privi o clipă tandru, o împături în patru şi o chiti grijuliu lângă iconiță.
Silvestru şi Fana aşteptară seara cu nerăbdare şi, pentru că trebuiau să se afle la ora şase în Piața Universității, începură să se îmbrace cu un ceas şi ceva mai devreme. Frigul lui noiembrie scosese untul din ei cu temperaturi mai coborâte cu şapte-opt grade decât cele normale, aşa încât îmbrăcatul era o pacoste, obligându-i să îngrămădească straturi peste straturi de haine pe ei. În fața cuierului şi a oglinzii de pe hol, Silvestru o ajută pe Fana să-şi tragă geaca pe umeri şi se pregătea să se încotoşmăneze însuşi cu a sa. Fiind răsfrântă cu buzunarul de la piept în afară, se gândi să verifice mai întâi câți bani are: două bancnote, una de zece şi alta de cinci lei. Prea puțini pentru o cheltuială serioasă, prea destui pentru un caz de strictă necesitate. Cum însă Fana era responsabilă cu cheltuielile prevăzute şi neprevăzute, el se declară împăcat cu cât avea. Nutrea față de bani un sentiment de indiferență expresă: nu-i râvnea, dar nici nu-i detesta. Avuseseră parte în viață de câți trebuie: pentru o casă – acest apartament cu două camere în care doi pensionari se simțeau în larg –, pentru o maşină cu care se hrăniseră treizeci de ani, până o predaseră la fier vechi, şi ca să-şi crească şi să-şi ajute copiii să ajungă oameni. Acum, cu pensia lor, mare-mică, trăiau fericiți. Fana o administra. Aştepta lunar poştărița să vină să-i numere banii, o servea cu cafeaua de cuviință, după care, singură, o jumătate de oră îi socotea şi-i rânduia: o chită pentru mâncare, o chită pentru medicamente, atâția pentru întreținere, atâția pentru gaze, ăştia pentru energia
vr20150506.indd 134 22-Jul-15 10:56:06 AM
electrică, ăştilalți pentru telefon. Şi, şi… Ce rămânea, de rezervă. Silvestru avea şi el dreptul la o cotă minimă pe care s-o drămuiască până la pensia următoare. Iată, din cota aceea – ultimii cincisprezece lei. I-i ochise şi Fana când le scosese capetele din buzunar.
– Actele ți le-ai luat?
– Da, da.
Dibuise în dosul bancnotelor şi pliculețul de plastic în care îşi ținea Cartea de Identitate şi iconița cu Maica Domnului, iar între ele cuponul de pensie. Îndeosebi la el se referise soția, să-l arate în eventualitatea unui control în tramvai. Acesta făcea dovada gratuității de care beneficiau ei la transportul în comun pe liniile de suprafață. Însă, vai!, controlorul nu-i întreba niciodată de sănătate, lucru profund dezolant: cu câtă făloşenie şi-ar fi scos ei cupoanele să demonstreze cât de în regulă sunt. Nu, pe fruntea lor scria mare: pensionari. Controlorul se îndrepta fix către vreun tânăr pe care îl ginea din uşă că nu are bilet. Şi începea sfada. Iar ei, nebăgați în seamă. Şi ca ei, majoritatea călătorilor. Cădea chinopasta exact pe bietul contravenient.
De la locuința lor de pe B-dul Tudor Vladimirescu şi până la Chirigii, Adamii aveau doi paşi. Tramvaiul se apropia de stație tocmai când dăduseră colțul la stânga şi voiau să traverseze Calea Rahovei.
– Eu nu alerg! rosti ferm Fana, simțind impulsul lui.
Stopul se afla pe roşu, deci s-ar fi răzbit cu greu printre maşini şi nu merita riscul. Tramvaiul 32 avea cel mai fluent parcurs din tot Bucureştiul: dacă nu soseai concomitent cu el în stație, mai adăstai maxim patru-cinci minute până venea următorul. Care nu era nici aglomerat. Aşa li se întâmplă şi acum: se uitară în sus pe Cale, iată-l dincolo de Liberty Center. Două minute de răbdare. Urcară şi Fana găsi imediat un scaun liber. Dacă ar fi insistat, ar fi găsit şi el, dar preferă să rămână în picioare alături, ținându-se de bară. Coborâră lin panta pe Coşbuc la vale, până în Piața Regina Maria. Aici, Silvestru zări pe fereastră o fată care aştepta să urce. Abia se urnise tramvaiul din stație, că simți o atingere pe braț. Privi peste umăr. Fata. Se întoarse mai bine, să înțeleagă despre ce e vorba, şi ea îi vârî în palmă o carte de vizită şi o cruciuliță, după care de depărtă să le împartă şi altora. După ce fata dispăru în vagonul din spate, citi rândurile de pe carton: Nu aud şi nu vorbesc. Dacă vreți să mă ajutați, cumpărați cruciulița aceasta cu 5 lei. Îl podidi subit o milă irepresibilă. Ce să mai stea pe gânduri?... Îşi strecură mâna spre buzunarul de la piept al hainei, pipăi bancnotele şi o extrase pe cea dinspre exterior. O nimeri bine. Trase cu privirea la ceilalți să vadă ce fac. Nimic. Fata nu întârzie; când reveni, îi întinse bancnota de cinci lei. Ea o primi firesc dar îşi luă înapoi lePROZĂ
135
vr20150506.indd 135 22-Jul-15 10:56:06 AM
gitimația – o, da! –, de la restul oamenilor culegând şi cruciulițele. Operația decurgea repede, fără un cuvânt nici din partea ei, nici din partea călătorilor care îi refuzau ajutorul. Să fi fost mulțumită că, dintre toți, n-o blagoslovise decât el? Se pare că da, fiindcă pe față nu i se citea nici o supărare. Poate că judeca aşa: deşi mic, un câştig dobândise. Fiindcă şi fără el deloc, o pierdere tot n-ar fi fost.
În ce-l priveşte pe Silvestru, nici el nu pierduse ceva, în schimb câştigul avea substanță: una spirituală, prin beatitudinea sufletească pe care o trăia deoarece miluise un om defavorizat de soartă, şi alta concretă, prin cruciulița din palmă. O cercetă mai atent. Era micuță, cam de trei centimetri, însă grosuță, din mahon brun-roşiatic, cu muchiile rotunjite şi având încrustată pe față încă o cruciuliță de metal auriu. La cap îi erau agățate cu inele o biluță galbenă de chihlimbar şi un şnuruleț subțire, dar rezistent… De-a lungul timpului, cu prilejul unor ocazii speciale, Silvestru le dăruise alor lui, soției şi băieților, câte un lănțişor de aur cu cruciuliță pe care să le poarte la gât. El nu avea. Căpătase acum.
– Ce ți-a dat? îl întrebă Fana de jos, care urmărise scena.
– Uite, îi dădu cruciulița.
O învârti şi ea pe o parte şi pe alta, o pipăi delicat şi i-o înapoie.
– E frumoasă. Bine că ai avut bani… S-o păstrezi.
– Absolut.
O sărută şi o ascunse într-un buzunărel discret de la geacă, nefolosit de altminteri, aflat în interior dedesubtul celui mare de la piept, s-o poarte ca pe un talisman.
În Piața Unirii coborâră toți călătorii. Doar fata, pe care ar fi vrut s-o mai vadă o dată, rămăsese probabil în tramvai să-şi încerce norocul şi cu noii pasageri. S-o ajute Dumnezeu!... Adamii traversară bulevardul amestecați în şuvoiul de oameni şi o luară spre stația de metrou. Fana beneficia şi aici de gratuitate, ca refugiată din Basarabia, şi se mândrea cu legitimația sa, dar el trebuia să-şi cumpere. Înăuntru, în drum spre Casă, umblă după bancnota de zece lei disponibilă. Tatonă locul. Ce fel? Erau tot două hârtii şi o scoase pe cea dinspre margine. Să nu-i vină să-şi creadă ochilor: bancnota de cinci lei. Aceea pe care o oferise fetei, sau poate alta, nu avea importanță, cert e că ținea în mână una. Chibzui o clipă ce să facă. Păi, s-o dea pe cartela de metrou, nu?... Obținu biletul cu două călătorii plus restul de un leu, tot o bancnotă, pe care o strecură în buzunar lângă cea de zece.
Fana trecuse de aparate şi îl aştepta. Scara rulantă îi coborî la tunel. Puhoi de lume, mai ales în sensul lor de mers.
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
136
vr20150506.indd 136 22-Jul-15 10:56:06 AM
– Ăştia toți aleargă la luminație. Să vezi că la Universitate nu mai ieşim din pasaj.
Agățat cu mintea de întâmplarea cu bancnota, Silvestru nu era cu ochii la lume, nici cu urechile la Fana. Totuşi, conversația l-ar fi abstras din reverie.
– Nu cred, e exclus… Alungă-ți temerea!
– Am fi putut urca strada pe jos, nu era departe şi ne-am fi aflat de la început unde trebuie, îşi continuă ea gândul pesimist.
Sigur că ar fi putut urca pe jos, dar atunci el n-ar fi fost nevoit să-şi cumpere cartelă, bancnota nu s-ar fi mai arătat şi… Ce-ar fi să-i povestească soției minunăția?... I s-ar fi părut desigur imposibilă, precum îi părea şi lui ideea cu blocajul în pasaj, deşi existau diferențe rezonabile între cele două situații.
Coborau treptele largi de ciment pe când metroul trăgea la peron şi Fana nu mai zise că nu se grăbeşte; trebuia să țină de altfel pasul cu cei dimprejur. Îl prinseră deci. Beton. Noroc că aveau de îndurat puțin. La Universitate trenul se deşertă ca un râu de munte care-şi revarsă apele peste maluri după o ploaie zdravănă. Hai, hai cu toții sus! Tăiară pasajul diametral şi ieşiră fără dificultate pe gura de la Palatul Şuțu. Afară, negură de oameni. Adamii nu mai bâjbâiră după un loc optim, ar fi fost zadarnic, ci se lipiră de balustrada de la ieşirea din stație, înțepenind acolo.
– E bine aici, că avem de ce să ne sprijinim. Şi suntem lângă Târg, să dăm fuga după ce…
Spre deosebire de ceilalți ani, rondul din mijlocul pieței nu mai fusese împodobit cu brad, ci cu o stea încolțurată, cu zece-douăsprezece raze, poate mai multe…, nu le avea ca să le numeri. Fiindcă Adamii fuseseră foarte punctuali, nu li se puse răbdarea la încercare. Se auzi deja semnalul: cinci, patru, trei, doi, unu, zero… Lumina inundă spontan spațiul vast, cât îl cuprindeai cu ochii. Simultan, din piepturile mulțimii irupse un vuiet entuziast. Masa de oameni din piață trăia la unison o clipă mirabilă. Splendoarea se releva în toată deplinătatea. Steaua, care nu impresionase la început, acum strălucea fastuos cu razele bătute în diamante. La steaua care-a răsărit.... De asemenea miile de steluțe şi ornamente de deasupra, care prinseseră şi ele viață, întregeau feeria de-a lungul magistralelor: Carol, Regina Elisabeta, Brătianu, Magheru, până la Romană. E-o cale-atât de lungă… Fericirea copiilor hipnotizați de miraj era necuprinsă, dar nici bucuria celor mari nu avea de ce fi strunită. Ce e frumos şi lui Dumnezeu place. Panourile uriaşe de neon derulau continuu urări: LA MULTI ANI LUMINOSI! LA MULTI ANI ROMANIA! Într-o baie de lumină se scăldau Intercontinentalul, Teatrul Național, Universitatea… Nimeni nu se îndura să se mişte din loc, darmite să-l părăsească.
PROZĂ
137
vr20150506.indd 137 22-Jul-15 10:56:06 AM
Totuşi, după ce spectacolul grandios le îndestulă pofta cu prisosință, Adamii îşi reamintiră că acasă plănuiseră să-şi satisfacă şi o poftă mai banală.
– Ajunge, dădu semnalul Fana, haidem să ne înfruptăm cu o porție de hamsii.
Eliberară balustrada tocmai bine, să se cațere copiii pe ea, şi intrară în fluxul atras ca un sorb de Târgul de la statui. Văzură din primul moment ridicându-se aburii şi fumul gros de sub corturi şi simțiră intens mirosurile apetisante. Tot ce era bun şi gustos abunda acolo, împrejurul lui Heliade. Cazane uriaşe cu fasole şi ciolan, cratițe largi cu sarmale, ceaune cu mămăliguță, grătare pe care sfârâiau cârnați, fripturi şi mititei… Huzur. Şi înghesuială de nu răzbeai.
– E post, cârti Fana, se ghiftuiesc drăguții…
Descoperiră mai încolo şi tăvile cu hamsii: mărunțele, încovrigate, uscățele… Comandară două porții consistente.
– Cu mujdei?
– Oho!...
Le lăsă gura apă. Nimeriră o masă înaltă pe care îşi depuseră cartoanele cu peştişori.
– Cu vinul fac eu cinste! se împăună Silvestru.
Soția nu avu nimic împotrivă şi el se apropie de un chioşc cu fierbătoare. Paharul de 400 ml – 5 lei, cel de 250 ml – 3 lei. Adamii îşi cunoşteau măsura şi Silvestru ceru ce trebuie. În buzunar, când căută banii, i se păru că se înmulțiseră şi-i scoase pe toți la vedere. Deasupra hârtiilor de zece şi un leu, bancnota de cinci lei. Dacă se mirase îndestul la metrou, nu înseamnă că mirarea de acum nu-i fu la fel de grozavă. Însă, grozavă-negrozavă, se afla aici cu o treabă.
– Poftiți, domnu… Poftiți!
E coadă, nu-i ținea lumea spatele să se zgâiască el la chipul lui George Enescu. Să dea banu!... Puse leul primit ca rest la metrou peste bancnota miraculoasă şi plăti negustorului, iar hârtia de zece o reintroduse la locul ei. Dacă aceasta se încăpățâna să-i rămână credincioasă, o va păstra şi el la inimă.
Cu paharele fierbinți în palme, ținându-le mai de lângă gură, se întoarse la Fana. Ea ciugulise ceva din hamsii şi acum gustă vinul.
– Îmmm, căpşunică cu scorțişoară! îl lăudă expertă. Cât te-a costat?
– Şase lei.
De două ori pe an pofteau Adamii hamsii: vara – la mare şi iarna – aici în Târg, sau în cel din Cişmigiu. Serviră tacticoşi din peştişori, savurând cu înghițituri mici şi vinul, ca să-şi prelungească plăcerea, Silvestru fiind un pic
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
138
vr20150506.indd 138 22-Jul-15 10:56:06 AM
preocupat şi de bancnota aia care îi tot reapărea în buzunar după ce o înstrăina.
– Iar te gândeşti într-altă parte, îl mustră Fana, cum o făcea uneori şi la masă.
– Ăăă, ți se pare…, tresări el.
– Nu mi se pare deloc. Dar ce mă miră acum este cum de răzbat gândurile prin bairamul ăsta.
Probabil că pândesc elementul slab şi-l cotropesc, dar ca un om cu judecată ce este, el n-o să se lase dovedit şi o să lupte. În împrejurările date nici nu era extraordinar de greu.
După ce isprăviră ospățul o porniră aiurea. Bradul, înlocuit cu steaua mirifică, fusese înălțat aici, Silvestru i-l arătă soției. Îi atrase atenția şi asupra şirurilor de becuri albastre suspendate deasupra târgului, care închipuiau un cer de stele. O boltă fluorescentă acoperea şi estrada pe care evoluau formații de dansatori şi cântăreți de muzică populară. Suiră pe treptele soclului statuii lui Mihai Viteazul ca să asiste o zăbavă. Prezentatoare era însăşi Liliana Slavu, vestita realizatoare a unei emisiuni reuşite de folclor ce se transmitea vinerea pe postul național. Nu vor asculta, înseamnă, kitsch-uri edulcorate cu străinătatea, cu măicuța şi copilaşii, însă nu o vor lungi, orişicât. În zona lui Spiru Haret defilară pe dinaintea căsuțelor şi tarabelor cu obiecte artizanale, ii, marame, ştergare, cojoace, vase de ceramică, linguri de lemn, căuşe, tuciuri de fontă, icoane pe sticlă, bibelouri, păpuşi, jucării…, sumedenie de sumedenii. Ce e mult copleşeşte. Aşa cum intraseră printr-o strâmtoare şi ieşiră, pe sub poalele lui Gheorghe Lazăr. Afară se rărise dintr-o dată lumea şi se putea respira. Adamii se opriră un răgaz în răscruce.
– Aici avem de ales: fie tăiem centrul vechi şi, din Unirii, luăm tramvaiul spre casă, fie ocolim prin Cişmigiu…
– Prin Cişmigiu, ca să întregim frumos seara, optă Silvestru.
Bine. Traversară aşa şi-aşa şi mânară voiniceşte la drum. Bulevardul în jos nu se răsfăța cu strălucirea de la Universitate şi din Târg. Şi nici chiar Cişmigiul nu-i dădu pe spate. Ce avea însă parcul al lui era patinoarul. Care, într-adevăr… Adamii nu visau să patineze, sau visau ei, dar…, unde sunt zăpezile de altă dată? Deci se resemnară cu privitul: o bucurie şi asta, la urma urmelor. Privitori erau înzecit mai mulți decât patinatori. Pe aleea principală, ca şi în târgul de sus, lumea de pe lume, îngrămădindu-se la căsuțele şi tarabele care etalau aceleaşi lucruri ca şi dincolo, netrebuitoare bucureşteanului, că nu vedeai pe nimeni că cumpere coveți, tuciuri, blide, straițe ori velințe maramureşene, însă erau frumoase ca să-ți clăteşti ochii. În acest scop le aduceau şi
PROZĂ
139
vr20150506.indd 139 22-Jul-15 10:56:06 AM
meşterii, să se minuneze orăşeanul de ce sunt în stare mâinile lor. Fasolea cu ciolan, sarmalele, mămăliguța şi cârnații lipseau, nu şi vinul fiert. Pe fruntea unui cort, Silvestru citi o reclamă: GUSTAȚI VIN DE LA ANDREICUȚ. Îl năpădiră amintiri duioase. Pe tatăl său, Andrei, îl alinta mama Andreicuț, iar satul întreg se luase după ea. Murise de patruzeci şi cinci de ani. Îi plăcea vinul nenorocire. El nu-i moştenise patima sublimă. Se apropie de cort.
– Vreau şi eu un pahar de cinci lei.
De bancnota din buzunar nu se îndoia, o găsi şi plăti negustorului. Primi un vin roşu, aromat, care te îmbăta cu mirosul.
– Ce faci cu el? se miră Fana. Nu ai băut în deal?
– Ai să vezi.
La Buturugă o cotiră la dreapta, trecură pe lângă Monumentul Ostaşului Francez, iar după rond păşiră pe aleea de la debarcader. Mai înainte mergea un om, tărăgănat şi zgribulit. Îl prinseră din urmă şi, când se aflară în dreptul lui, Silvestru întoarse capul: îi citi amărăciunea adâncă, de naufragiat cu toate corăbiile înecate. Din belşugul care se revărsa pretutindeni, el n-ar fi jinduit decât o strelice, dar rămânea cu jindul…
– Poftim! îi întinse îmbietor paharul cu vin aburind.
Omul îl cercetă nedumerit şi neîncrezător.
– Bea! Să fie de sufletul tatălui meu.
Timid, bărbatul prinse paharul în palmă. Nu-i venea să creadă ce i se întâmplă: să-i cadă din cer asemenea pomană. Înțelegând în sfârşit, se lumină la chip.
– Bogdaproste, bogdaproste…
– Pentru tata, Andrei. Mâine e ziua lui.
– Dumnezeu să primească, Dumnezeu să primească…, repeta el cu fața extatică. Să fie de sufletul lui Andrei…
Se transfigurase deodată ca sub efectul unei magii, din mizer devenind radios.
Îl lăsară să deguste în tihnă licoarea şi se îndreptară spre pod.
– L-ai făcut fericit. Nu am mai văzut de mult un om care să se bucure atât de frumos.
– Da, l-am găsit pe cel care trebuia.
– Cred că tatăl tău tresaltă în cer de mulțumire…
– Şi eu cred.
– Cum de te-ai gândit?
– I-am văzut numele scris pe reclama de la cortul cu vin: Andreicuț, cum îl dezmierda mama. Îi plăcea mult vinul şi, fiind ziua lui, a râvnit un pahar.
VIAȚA ROMÂNEASCĂ
140
vr20150506.indd 140 22-Jul-15 10:56:06 AM
– Nu degeaba ai zis tu să venim în Cişmigiu…
Aleea de pe partea aceea de lac era degajată. O străbătură contemplând patinatorii care alunecau în viteză şi voioşi, în cercuri largi, pe suprafața gheții. Privind, se încărcau cumva şi ei de energie.
Aproape de ieşirea din parc, Fana se opri brusc.
– Ia stai aşa!
El stătu.
– De unde ai avut bani pentru vin?
– Adică?...
– Ai plecat de acasă cu cincisprezece lei. Cinci i-ai dat fetei, patru pe cartelă, şase pe vinul din târg. Cât fac? Cincisprezece fix.
Îi admiră încă o dată aptitudinile care o îndreptățeau din plin să dețină rolul de finanțist al casei. Cât dură calculul ei, îi veni şi lui răspunsul.
– Am mai găsit o bancnotă rătăcită într-un buzunar.
– Într-ăla secret, în care ai ascuns cruciulița?
– În el sau într-altul…
Îi sugerase o idee excelentă, recunoscu în sine. La poarta parcului rămase mai în spate. Pe furiş, scoase bancnota minunată din buzunarul de la piept, o mai privi o clipă tandru, o împături în patru şi o chiti grijuliu lângă iconiță.