Poezie
Liviu Ofileanu
Poeme
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2015
anii lăcustelor
aştept să vină trenu’ ?i trenu’ vine ponto?,
lumea se-nghesuie dar Io stau lini?tit,
acu? e rându’ meu, urc ?i trag u?a după mine.
?i am urcat, ?i am tras u?a cum am vrut.
unii cucăiesc în picioare / alții ca nişte lilieci peste bagaje.
nu vorbesc cu nimeni, nu le cer iertare că exist
?i nici nu mă uit la ceas.
trec printre oameni de parcă ar fi dezbrăcați
?i mi-e jenă de-atâta piele de găină.
zeci de adormiți urcă şi coboară,
mulțimea trece prin mine târându-?i visele de jihadist,
a?a că mă refugiez pe hol ?i fac cerculețe-de-fum
până somnul iese din vagon ca o gumă de mestecat din părul elevilor.
cum scriu vorbele astea subliniind cu ro?u
am impresia că stau iar în chirie
pe strada dumbrăvii nr. 36 din sibiu,
am douăzeci de ani ?i-mi place o săsoaică pistruiată
pentru care toate străzile se întâlnesc în centru.
ne mirăm cum luna se face roşie ca ruşinea de fată,
două cornițe roz mai să iasă prin dantelă
?i ne dăm în balanță până noaptea târziu.
şi frati-su, rămas fără cheie
se holbează dintr-un copac pe fereastră
să afle ce are întunericu’ ăla de tot se ridică-n sus.
undeva cineva mă aşteaptă
ca să fim laolaltă, mămuța întinde prosopul pe masă
?i Eu şi frati-miu îl aşteptăm pe tătuca
să spună rugăciunea, să ne-apropie scaunele.
ca Ei să nu afle că rămân pe toamnă la istorie
tupilez carnetul în cartea de rusă,
mă pedepsesc singur: stau la colț, pe scaunel
?i-i rup buretele între degete.
şi tătuca, să fie de statura mea
se aşază ?i El pe un scăunel alături de mine.
?i mămuța, care ?tie că am ceva de ascuns
se a?ază ?i Ea pe un scăunel între Noi.
acum stăm toți pe scăunele,
ne privim în zeamă, ne descoperim egali
şi fără s-o ştim, tocmai eram o familie fericită.
deja Ei discută-n surdină,
au intrat la apă ?i s-au făcut mici ca două popice
iar Noi am trecut la scaunele înalte cu spătar
?i ne lăsăm pe genunchi s-auzim ce naiba vor să zică.
ca să ne treacă timpul jucăm tenis cu Ei –
îi lovesc cu paleta de la mine la frati-miu,
pe ploaie, pe vânt şi pe ger, peste fileu şi peste masă.
şi frati-miu săndel, care n-a plâns decât la naştere,
îmi spune să bem Noi de pe scăunele
ca să aibă şi Ei, la masă, scaune ca lumea.
aştept să vină trenu’ ?i trenu’ vine ponto?,
lumea se-nghesuie dar Io stau lini?tit,
acu? e rându’ meu, urc ?i trag u?a după mine.
?i am urcat, ?i am tras u?a cum am vrut.
unii cucăiesc în picioare / alții ca nişte lilieci peste bagaje.
nu vorbesc cu nimeni, nu le cer iertare că exist
?i nici nu mă uit la ceas.
trec printre oameni de parcă ar fi dezbrăcați
?i mi-e jenă de-atâta piele de găină.
zeci de adormiți urcă şi coboară,
mulțimea trece prin mine târându-?i visele de jihadist,
a?a că mă refugiez pe hol ?i fac cerculețe-de-fum
până somnul iese din vagon ca o gumă de mestecat din părul elevilor.
cum scriu vorbele astea subliniind cu ro?u
am impresia că stau iar în chirie
pe strada dumbrăvii nr. 36 din sibiu,
am douăzeci de ani ?i-mi place o săsoaică pistruiată
pentru care toate străzile se întâlnesc în centru.
ne mirăm cum luna se face roşie ca ruşinea de fată,
două cornițe roz mai să iasă prin dantelă
?i ne dăm în balanță până noaptea târziu.
şi frati-su, rămas fără cheie
se holbează dintr-un copac pe fereastră
să afle ce are întunericu’ ăla de tot se ridică-n sus.
undeva cineva mă aşteaptă
ca să fim laolaltă, mămuța întinde prosopul pe masă
?i Eu şi frati-miu îl aşteptăm pe tătuca
să spună rugăciunea, să ne-apropie scaunele.
ca Ei să nu afle că rămân pe toamnă la istorie
tupilez carnetul în cartea de rusă,
mă pedepsesc singur: stau la colț, pe scaunel
?i-i rup buretele între degete.
şi tătuca, să fie de statura mea
se aşază ?i El pe un scăunel alături de mine.
?i mămuța, care ?tie că am ceva de ascuns
se a?ază ?i Ea pe un scăunel între Noi.
acum stăm toți pe scăunele,
ne privim în zeamă, ne descoperim egali
şi fără s-o ştim, tocmai eram o familie fericită.
deja Ei discută-n surdină,
au intrat la apă ?i s-au făcut mici ca două popice
iar Noi am trecut la scaunele înalte cu spătar
?i ne lăsăm pe genunchi s-auzim ce naiba vor să zică.
ca să ne treacă timpul jucăm tenis cu Ei –
îi lovesc cu paleta de la mine la frati-miu,
pe ploaie, pe vânt şi pe ger, peste fileu şi peste masă.
şi frati-miu săndel, care n-a plâns decât la naştere,
îmi spune să bem Noi de pe scăunele
ca să aibă şi Ei, la masă, scaune ca lumea.