A FOST CA O PIESĂ

(Piesă într-un singur act / Act într-o singură piesă)

PERSONAJELE:

FATA CARE ARANJEAZĂ MASA / ELENA – gazda, o tânără simplă, sobră.

FATA PLICTISITĂ / LINA – o tânără plictisită la începutul piesei. Sarcastică. Cu umor negru. Are părul lung, brunet, poartă un tricou negru, haine simple, în general de culori închise. Are un stil vestimentar gotic ?i machiajul ei este, evident, negru.

NOBILA / DINA – o tânără cu aer nobil, care se crede foarte valoroasă. Fumează țigări subțiri, într-un port-țigaret, are la gât o blană, pe care toată lumea o consideră de vulpe. Folose?te mult machiaj ?i poartă multe bijuterii. Este bogată ?i acest lucru se vede în înfăți?area ei. Vrea ?i încearcă să ascundă faptul că, de fapt, î?i dore?te cu orice preț să iasă în evidență.

BĂIATUL CARE NU Î?I GĂSE?TE LOCUL / CHRIS – un tip înalt, slab, parcă uscat, ?i extrem de agitat pe tot parcursul piesei. Nu stă locului, gesticulează mult, bate cu degetele în masă, are ticuri, tremură, ?i este, fără un motiv anume, foarte speriat ?i îngrijorat; realitatea din jur îl sperie.

BĂIATUL CU PICIOARELE PE UN SCAUN / ALEX – un tânăr ironic, foarte lejer, pare să nu aibă nicio grijă. Îmbrăcat sport. În prima parte a piesei, le face fotografii celor din jur.

EMA – o tânără încântată, deoarece are întâlnire cu Clark R. – un tip foarte celebru după nume, dar necunoscut de nimeni. Vrea să afle adevărul despre el, în ciuda variantelor excentrice ?i greu de crezut legate de personalitatea lui, prezentate de prietenii ei.

Clark R. („Clark Er” / „Clark R punct”) – celebru jurnalist la Gazeta de Duminică. Nevăzut de nimeni. Foarte discret. În jurul felului lui de a fi circulă nenumărate variante, una mai ciudată decât alta. Nu apare deloc în piesă, ci doar se vorbe?te despre el.



Actul I Interior, pe înserate. O cameră de zi. În centrul încăperii: o masă de lemn, pictată în negru, cu o față de masă în carouri ?i câteva pahare ?i sticle deasupra. În mijloc: un co? cu câteva fructe expirate. ?ase scaune de lemn, pictate în negru. Deasupra mesei, o lustră mare, aprinsă, luminând încăperea cu o lumină albă spre galben. Într-un colț, în stânga: o măsuță pe care stau băuturi, pahare, aperitive, tacâmuri, ?ervețele, scobitori etc. Pe jos, lângă măsuță: o vază cu flori aproape uscate. Într-un alt colț, în dreapta: un cuier înalt, negru.

Cinci tineri – doi băieți, trei fete.

Un băiat stă jos, cu picioarele pe un scaun liber. De scaunul pe care este a?ezat atârnă o geantă sport. Celălalt băiat nu î?i găse?te locul ?i se învârte, foarte emoționat, prin cameră.
O fată, gazda, aranjează masa, luând pahare ?i farfurii de pe măsuța dintr-un colț ?i ducându-le pe masa din lemn, pictată în negru, din centrul încăperii.
Altă fată, mai nobilă, fumează o țigară subțire ?i î?i mângâie fularul din blană naturală, pe care îl are în jurul gâtului.
A treia fată este serioasă ?i se uită, plictisită, la cei din jur, sprijinindu-?i capul în mâini.

NOBILA: Când vine Ema?

FATA PLICTISITĂ: De ce? Te-ai plictisit să mângâi biata blană de vulpe?

NOBILA (calmă, convinsă că spune ceva foarte inteligent): Of. E îngrozitor de câte ori trebuie să îți repet. Aceasta nu este vulpe.

BĂIATUL CU PICIOARELE PE UN SCAUN: Cel puțin nu mai este vulpe.

NOBILA: Nu a fost niciodată vulpe.

FATA PLICTISITĂ: ?i, cel mai probabil, nu va fi niciodată vulpe.

BĂIATUL CU PICIOARELE PE UN SCAUN (atingând blana de vulpe): Vrei să zici că e artificială?

NOBILA: Există vulpi artificiale?

FATA PLICTISITĂ: Există blănuri artificiale.

FATA CARE ARANJEAZĂ MASA: Există discuții cu un subiect.

FATA PLICTISITĂ: Care să nu fie unul idiot.

NOBILA: Hm! (trage din țigară, întorcându-?i privirea în altă direcție.)

BĂIATUL CARE NU Î?I GĂSE?TE LOCUL (speriat, Fetei care aranjează masa): Elena! Eu unde stau?!

ELENA (aproape izbucnind): Nu ?tiu! Văd că e?ti peste tot. Faci mai multe cercuri prin cameră decât poate un compas pe o foaie.

BĂIATUL CARE NU Î?I GĂSE?TE LOCUL: Dar e bine să fac cercuri, nu? Sau e rău să fac cercuri?!

FATA PLICTISITĂ: Poți să faci ?i pătrate, ?i romburi, dacă vrei.

BĂIATUL CARE NU Î?I GĂSE?TE LOCUL (uimit): Pot?

FATA PLICTISITĂ: Nu e interzis să mergi în forma unor figuri geometrice prin cameră.

BĂIATUL CARE NU Î?I GĂSE?TE LOCUL (afectat): Dar mie nu îmi place geometria!

Băiatul care nu î?i găse?te locul cade pe gânduri, apoi mai face o tură ?i se întoarce în locul unde era.

FATA PLICTISITĂ: Parc-ai fi o trestie cu baterii.

BĂIATUL CARE NU Î?I GĂSE?TE LOCUL (speriat): Trestie?!

ELENA: Ai putea lua un loc, Chris.

CHRIS: Dar nu pot să iau un loc!

BĂIATUL CU PICIOARELE PE UN SCAUN: Ai prefera să iei mai multe locuri?

CHRIS: Sunt foarte agitat!

Chris mai face câteva ture prin cameră, apoi se întoarce unde era.

ELENA: Nu e greu de observat.

NOBILA: Ar fi ceva, dacă am cunoa?te ?i noi motivul...

ELENA (întorcându-se spre Nobilă): O fire agitată din fire ?i un cocktail alcătuit din cafea, ceai negru ?i energizant.

FATA PLICTISITĂ: Gusturi stranii.

CHRIS (agitat ?i speriat, gesticulează mult): Mă simt plin de energie! Simt că pot să mă urc pe pereți ?i pe tavan ?i să atârn de lustră!

FATA PLICTISITĂ: Important e modul cum vrei să atârni.

BĂIATUL CU PICIOARELE PE UN SCAUN: Hmm... Asta nu sună prea bine...

ELENA: Stați lini?tiți; din fericire, e prea înalt ca să atârne. Mai ales în acel mod.

FATA PLICTISITĂ: Nu ?i dacă î?i ridică picioarele ?i se balansează.

CHRIS (disperat): Nu pot să stau locului!

BĂIATUL CU PICIOARELE PE UN SCAUN: Poți să stai mi?cării?

ELENA: Terminați! (Trage un scaun ?i îl îndeamnă pe Chris să se a?eze.) Stai jos.

Chris se a?ază, iar Elena îi aranjează scaunul. Apoi a?ază pe masă ultimele pahare ?i castroane cu aperitive. Preț de câteva secunde, nimeni nu spune nimic.

CHRIS: E prea lini?te! Lini?tea asta îmi provoacă nelini?te.

FATA PLICTISITĂ: Măi, băiete, tu e?ti de dat la du?mani.

NOBILA: De ce?

FATA PLICTISITĂ: Ca să îi îmbolnăve?ti ?i pe ei de nervi.

CHRIS: Nervi? O, da. Mă simt nervos.

NOBILA: Relaxează-te. E?ti prea încordat. Respiră.

Chris respiră încet, încercând să se calmeaze. Elena se pregăte?te să se a?eze. Stă – cu mâna în ?old – în dreptul scaunului pe care Băiatul cu picioarele pe un scaun î?i ține picioarele.

ELENA: Ei?

BĂIATUL CU PICIOARELE PE UN SCAUN: Ei. Ele...

Elena îi face semn cu mâinile să î?i dea picioarele de pe scaun, iar acesta ?i le dă jos. Elena ?terge puțin scaunul cu mâna, apoi se a?ază. Din nou se face lini?te, pentru scurt timp.

Băiatul cu picioarele pe scaun scoate din geanta agățată de scaunul pe care stă, un aparat foto. Îl pregăte?te ?i, pe tot parcursul dialogului care urmează, până la venirea Emei, începe să le facă fotografii celor de la masă, acest lucru neafectând conversația (parcă nu nici nu este luat în seamă). Din când în când, prin diferite gesturi, le indică celor pe care îi fotografiază poziția în care să stea, se uită la rezultat pe ecranul camerei foto, ?i î?i exprimă satisfacția sau nemulțumirea în legătură cu fotografia realizată. Câteodată face pauze, când vorbe?te sau când ascultă.

Nobila î?i mângâie, din nou, blana, cu discreție. Fata plictisită prive?te fix blana.

FATA PLICTISITĂ: Îi vorbe?ti vreodată acelei vulpi țepene?

NOBILA (deranjată): De câte ori trebuie să mă repet?! Nu este o vulpe!

FATA PLICTISITĂ: Bine. Vorbe?ti vreodată acelei blăni – blană sigur e – de vulpe sau nu, naturală sau artificială?

NOBILA: Sigur că nu.

CHRIS (îngrozit): Dar ea îți vorbe?te ție?!

NOBILA (deranjată): Nu!

FATA PLICTISITĂ: Până acum nu a dat niciun semn cum că ar fi bântuită sau posedată, Chris.

ELENA: Cine ?tie... poate e.

FATA PLICTISITĂ: Nu, nu în această piesă. (Se gânde?te puțin.) Hmm... Dar despre ce ți-ar putea vorbi o blană?

ELENA: Despre vremea când trăia ?i nu era doar o blană. Îmi ?i imaginez ce monoloage emoționante ar putea ține.

BĂIATUL CU PICIOARELE PE UN SCAUN (Nobilei, privind blana): Dar poți să-i mai vorbe?ti ?i tu din când în când. Poate se simte singură. Toată ziua, fie în dulap, fie în jurul gâtului tău... Poate are nevoie de dialog ?i se simte ignorată, singură, marginalizată... Poate e o blană de rasă, ?i merită un tratament mai atent.

NOBILA: Taci, Alex. Tăcerea e de aur.

ALEX: Nu ?i când ai ceva valoros de spus.

NOBILA: Dar nu ai nimic valoros de spus.

ALEX: Poate blana are.

Nobila îl ignoră.

ALEX: Acum încerci să pui în aplicație teoria cu „Tăcerea e de aur”?

NOBILA: Dacă nu ți-ai dat seama deja, ?i tăcerea e un răspuns.

ALEX: Depinde la ce întrebare...

FATA PLICTISITĂ: Dar tăcerea nu e o replică.

Pauză.

FATA PLICTISITĂ (privind fix blana, din nou): Eu mă întreb dacă vei găsi vreodată o insectă moartă în acea blană.

NOBILA (revoltată): De ce a? găsi o insectă moartă în Petsy?! (Î?i dă seama că s-a scăpat ?i se corectează repede.) Ă! În blană?!

ALEX: Poți să-i zici pe nume, suntem între prieteni.

ELENA (chicotind): Noi te acceptăm a?a cum e?ti.

FATA PLICTISITĂ: Dacă te-ai hotărî vreodată s-o transformi pe „Petsy” într-un covor de pus pe perete ?i ai atârna-o pe pereții vreunui beci,
ai găsi insecte moarte în ea.

ELENA: Foarte artistică imaginea. Presupun că apoi se va produce promițătorul serial de acțiune „Peripețiile lui Petsy, blana de vulpe, ?i ale insectelor moarte din ea”.

FATA PLICTISITĂ: Palpitant.

ALEX: Sau poate Petsy va năpârli, iar insectele vor rămâne fără adăpost.

FATA PLICTISITĂ: ?i, fire?te, se vor deschide adăposturi pentru insectele moarte rămase fără casă.

ELENA: Sau fără blană.

NOBILA (drastică): Petsy va rămâne cu mine, bine?! Vreau să zic blana... care nu este de vulpe!

ALEX: Este de vulpoi?

NOBILA: Nu!

FATA PLICTISITĂ: OK. Cred că nu vrei să ne spui de ce animal e blana aia, pentru că nu ?tii.

Nobila se hotără?te să nu mai dea nicio replică, ?i î?i întoarce privirea. Timp de câteva secunde, nimeni nu zice nimic.

CHRIS: Cât e ceasul?! (Se uită la ceas, apoi tresare, speriat.) Vai! Ce târziu e! Unde e Ema?

ELENA: Cel mai probabil, pe drum.

CHRIS: Pe drum? De ce e pe drum?!

ALEX: Voiai să fie sub drum?

CHRIS: Trebuia să fie aici. Mă-ngrijorează fata asta.

FATA PLICTISITĂ: Stai lini?tit. Sunt sigură că e în siguranță.

CHRIS: De ce?! Ce te face să fii a?a de sigură?!

FATA PLICTISITĂ: Simplul fapt că nu e genul de fată pe care lumea ar asasina-o. N-are stofă. Adică... serios, uită-te la ea...

CHRIS: N-am cum să mă uit, dacă nu-i aici.

FATA PLICTISITĂ: Bine, atunci gânde?te-te la ea. Cine ar înjunghia-o? Nu are acel gen de spate în care, înfipt fiind, un cuțit s-ar simți
confortabil.

ELENA: Se pare că azi te asortezi cu propriul umor.

Fata plictisită î?i prive?te tricoul negru, cu un început de zâmbet pe chip, apreciind observația Elenei.

CHRIS (o prive?te pe Fata plictisită câteva clipe, înspăimântat): Mă sperii!

FATA PLICTISITĂ: De ce? Tocmai ți-am argumentat de ce e în viață. ?i-am oferit argumente ca să nu te îngrijorezi.

CHRIS: Ba mă-ngrijorez chiar foarte tare. Trăim într-o lume periculoasă.

ALEX: Ai văzut prea multe filme.

CHRIS (sigur): Nu, am citit prea multe cărți. Există neînchipuit de multe moduri prin care un om poate muri. (Î?i îndreaptă spatele.) Chiar
acum poate intra ceva pe geam, o grenadă, de exemplu, ?i...

ELENA (îl întrerupe): Calmează-te, a întârziat doar trei minute.

CHRIS (repede ?i cu certitudine, imediat după ce Elena termină de vorbit): ?i patru?opt de secunde!

Toți, în afară de Chris, oftează. Pentru un timp, Chris continuă să numere secundele, cu privirea ațintită spre ceasul de la mână.

NOBILA: De obicei nu întârzie a?a...

FATA PLICTISITĂ: Niciodată când ne întâlnim nu întârzie. De parcă ar fi vorba de întâlniri sobre, oficiale, nu ca-ntre prieteni.

ELENA: E revoltător de punctuală. E chiar enervant uneori. Dacă stau mai bine să mă gândesc, cred că e de bine că întârzie.

ALEX: Totu?i, e destul de târziu.

FATA PLICTISITĂ: ?i afară fulgeră...

ALEX: ?i străzile devin pustii...

FATA PLICTISITĂ: ?i câinii latră, înfometați, iar umbrele nopții înghit trotuarele ?i oamenii.

NOBILA: Parc-ar fi începutul unui film de groază...

ALEX: ?i acum, conform scenariului, vom face lini?te, ?i bătăile ceasului se vor auzi foarte adânc ?i evident, creând o atmosferă tensionată.

Se face lini?te ?i toată lumea este foarte concentrată, a?teptându-se să audă bătăile unui ceas.

ELENA (brusc, î?i schimbă poziția pe scaun): Păcat că nu avem ceas. În afară de cel de la mâna lui Chris, care nu ticăie suficient de puternic.

FATA PLICTISITĂ: Iar Ema nu e asasinabilă.

ELENA: Da, una din umbrele alea despre care vorbeai s-ar putea îneca încercând s-o înghită.

FATA PLICTISITĂ: Exact. Ema n-ar rezista într-un film de groază fără să-l transforme în comedie.

ALEX: Astfel, conform unui alt scenariu, blana de vulpe Petsy va năpârli de frică. (Nobila vrea să spună ceva, dar este oprită cu un semn al mâinii de către Alex.) Să îi zicem „vulpe”.

FATA PLICTISITĂ: ?i totul se va transforma într-un musical dement... Iar Petsy va prinde viață, redevenind vulpea care era altădată.

ELENA: Sau care n-a fost niciodată.

ALEX: ?i, când vom termina de cântat, va înțepeni din nou.

FATA PLICTISITĂ: Redevenind blana țeapănă, tăcută ?i plicticoasă care e acum.

Toată lumea cade pe gânduri.

ELENA (brusc, rupând tăcerea): Păcat că noi n-avem voce...

ALEX: Poate Petsy are.

NOBILA: Nu puteți să-mi lăsați blana în pace?!

FATA PLICTISITĂ: Putem s-o lăsăm ?i în război, dacă vrei.

ALEX: Oricum, ea a început.

NOBILA (afectată): Prin ce a început ea?!

ALEX: Prin simpla ei prezență în jurul gâtului tău.

CHRIS (se „treze?te” brusc, speriat): Ce să înceapă?!

Nimeni nu îi răspunde, iar Nobila î?i aranjează blana, deranjată de discuție.

NOBILA: Să ?tiți că remarcile voastre sunt tare deranjante. Nu ratați nicio ocazie în care ați putea da replică. Nici când n-aveți replică...

FATA PLICTISITĂ: Replici chiar. Pluralul e dureros.

NOBILA: V-am rugat de atâtea ori să nu fiți ironici. Numai ironici să nu fiți!

ALEX: Putem fi ?i sarcastici, la nevoie.

FATA PLICTISITĂ: Suntem adaptabili.

NOBILA: Să ?tiți că remarcile voastre sunt tare deranjante.

FATA PLICTISITĂ: Ai mai zis asta o dată.

NOBILA: Pentru că a?a e.

ALEX (Nobilei): Serios? Petsy nu pare deranjată...

FATA PLICTISITĂ: Petsy pare chiar fericită să ia parte în discuție. Nu orice blană de vulpe cu un nume atât de neinspirat ca ăsta are ?ansa să fie subiectul unei discuții. ?i nu vorbim de orice discuție, ci de una inteligentă; ?i nu vorbim de orice blană, ci de una tăcută, plicticoasă ?i greu de identificat.

ALEX: Petsy.

NOBILA (foarte serioasă, amenințând): Dacă îi mai spuneți o singură dată...

Ema întrerupe discuția, intrând furtunos în încăpere.

CHRIS (fericit): Ema!

EMA: Scuze de întârziere! Autobuzul a făcut pană. Am mers pe jos jumătate de drum.

Ema î?i pune haina în cuier ?i se a?ază la masă.

EMA: Voi? Ce faceți?

ALEX: Ne bucurăm să vedem că e?ti teafără.

FATA PLICTISITĂ: De?i, datorită firii tale, n-ai cum să nu fii teafără.

ALEX: ?i că n-ai fost înghițită de umbrele nopții.

ELENA: ?i că n-ai dispărut în mod suspect, cum s-ar fi întâmplat dacă eram într-un film de groază.

EMA: Sigur că n-am dispărut într-un mod suspect, ca într-un film de groază. N-aveam cum. Nu e nicio echipă de filmat aici, ?i nici afară.

Alex îi face o poză.

EMA (cu o voce groasă, ca ?i cum ar fi ceva evident, gesticulând cu mâinile): ?i nu avem un scenariu! (Observă blana Nobilei.) Oh! Drăguță blană, Dina! (O atinge pe Petsy.) E vulpe?

Dina se arată din nou deranjată ?i î?i întoarce privirea în altă direcție, trăgând-o pe Petsy din mâinile Emei.

ALEX: E Petsy.

Alex pune aparatul foto înapoi în geanta sport agățată de scaunul pe care stă.

EMA (ridicând din umeri, neinteresată): Mă rog. (Observă ?ampania de pe masă.) O, ?ampanie! Da’, ce-i, Revelion? (Întinde mâna, ia sticla de ?ampanie ?i încearcă s-o deschidă.)

ELENA: Ziceai că ai noutăți.

EMA: A, da! (Se chinuie să deschidă sticla, încearcă să scoată dopul cu dinții, dar Alex îi ia sticla din mâini, reu?e?te s-o deschidă ?i toarnă fiecăruia, în timp ce ace?tia vorbesc.)

FATA PLICTISITĂ: Ce e nou?

EMA: Îl ?tiți pe Clark R.?

ELENA: Da. De?i e unul dintre cele mai nereu?ite pseudonime pe care le-am auzit vreodată.

ALEX: E cel care publică în Gazeta de Duminică?

CHRIS: În acel ziar foarte galben ?i palid?!

ALEX: Nu putea fi ro?u ?i palid, Chris.

FATA PLICTISITĂ: Cel care scrie articole despre „suferința existențială din aceste vremuri” ?i despre „ucigătoarea realitate”? Cel despre care nu se ?tie nimic ?i n-a fost niciodată văzut? Care nu apare niciodată nicăieri ?i care este un fel de necunoscut hipercunoscut?

EMA: Exact, Lina...

În timp ce discută, cu toții mai beau, î?i mai toarnă ?ampanie sau vin în pahare, mănâncă, tu?esc etc.

LINA: Faptul că e necunoscut l-a făcut foarte cunoscut. Atitudinea asta foarte retrasă i-a prins bine.

DINA: Ce e cu Clark... (Ia un fursec) ?tiți-voi-cum?

EMA: Acum câteva luni am reu?it cu greu ?i după multe încercări e?uate, prin căi mai mult sau mai puțin curate, de nemenționat, să dau de adresa lui Clark.

ALEX: Ce-nțelegi prin „căi mai mult sau mai puțin curate, de nemenționat”?

ELENA: Nu cred că se referă la drumuri murdare.

CHRIS: Ai mers la Clark acasă?!

EMA: Nu. Dar, fiind o mare admiratoare a articolelor lui, i-am scris o scrisoare.

ALEX: ?i ce i-ai zis?

EMA: Chestii... Că îmi place cum scrie, ce transmite prin articolele lui... că mi-a plăcut acea comparație... (pocne?te din degete, încercând să î?i amintească) ?tiți voi... cea cu cactusul.

ALEX: Ah, da, aia.

EMA: Chestii. Asta i-am zis.

LINA: Asta zici mereu.

ELENA: ?i ți-a răspuns?

EMA: Da, în mod enigmatic ?i nea?teptat. Nu ?tiu dacă nu răspunde niciodată la scrisori pentru că adresa lui se găse?te mai greu ca petrolul sau pentru că ăsta e felul lui de a fi, dar, oricum, e mare lucru că mi-a răspuns. Nu ?tiu exact ce anume din ce i-am scris l-a făcut să-mi răspundă. I-am scris multe ?i i-am povestit... Am corespondat câteva luni. I-am trimis ?i ni?te fotografii făcute de mine. (Zâmbind, încercând să pară modestă.) Poate chiar l-am inspirat. (Face o scurtă pauză. Apoi, fiind entuziasmată.) E foarte tare! E super-cool! ?tiați
că are o colecție de ?ervețele?

ALEX: Nefolosite, sper.

EMA (brusc serioasă, cade pe gânduri): Am uitat să întreb... (Î?i revine ?i ia un fursec.) Desigur, nu ăsta este motivul pentru care e super-cool.

ELENA: ?i...? Asta e marea veste? Răspunsul lui Clark?

EMA: Nu. Ne întâlnim vineri în centrul ora?ului.

Chris este foarte surprins.

CHRIS: Cu Clark R.?! („Er”)

EMA (încântată): Cu Clark R.! („Er”) Clark R punct.

LINA: ?i de ce e?ti a?a de încântată?

EMA: Pentru că e Clark R., nu e destul?!

ELENA: Dar nimeni nu ?tie nimic despre Clark R.

CHRIS: Este un mister.

ELENA: El este un misterios. Dar, oare, de ce i-au mai trebuit ?i inițiale în numele de familie? Nu era misterul îndeajuns de mare?

ALEX: De la ce-o veni „R”-ul ăla? De la „rău”? R... Respect, revan?ă, retardat... Clark R. Clar K R. („Clar ca er”; un pic revoltat.) Clar că ce?!

ELENA: Nimeni nu ?tie nimic concret despre el. Numai zvonuri care de obicei se contrazic.

EMA: Eu mai ?tiu câteva lucruri, în afara colecției de ?ervețele.

ELENA: Eu am auzit că este atât de necunoscut, încât poate fi oricine.

Chris se uită țintă în ochii fiecăruia cu care vorbe?te.

Chris (Dinei): Chiar ?i tu! (blănii Dinei, suspicios, mijind ochii) Sau tu... (Linei) Sau tu! (lui Alex) Sau... tu! (Emei, arătând-o cu degetul) Sau chiar tu!

LINA (lui Chris): Sau chiar tu.

ELENA: Poate fi ?i un personaj al unui autor. Poate, prin acest pseudonim nereu?it, autorul lui Clark publică el însu?i sub formă de personaj, fiindu-?i propriul personaj.

ALEX: Dar Clark R. e un nume oribil de personaj.

DINA: ?i personajele nu publică în gazete de duminică.

LINA: ?i, dacă ar publica, de ce n-ar publica ni?te personaje mai puțin misterioase?

ALEX: ?i de ce ar face cineva un personaj cu numele ăsta?

ELENA: Nu ?tiu... (Ca ?i cum ar fi logic) Ca să aibă un subiect pentru o piesă, de?i nu e cazul? ?i oricum, nu e obligatoriu să fie om.

LINA: Poate fi stafie.

ALEX: Poate fi zombi. Sau mutant.

CHRIS: Sau hologramă. (Tresare, oarecum speriat, gândindu-se la holograme.)

EMA: Ce rost ar avea să fie hologramă, dacă, oricum, nu îl vede nimeni?!

ALEX: Da; ?i ce fel de hologramă, oricât de performantă ar fi ea, ar putea scrie în Gazeta de Duminică?

LINA: Poate el e doar o umbră...

ALEX: Poate e vârcolac...

EMA (ironică, plictisită de atâtea variante): De ce nu vampir?! Doar sunt în vogă.

ELENA: Sunt doar câteva presupuneri auzite pe ici-colo.

ALEX: Doar unul este adevărul.

CHRIS: Adevărul este că Clark R. se sechestrază singur.

ALEX: Se ca-strează, sau se-ches-trea-ză...?

EMA: Se sechestrează singur!?

CHRIS: Da. Am aflat întâmplător. Trăie?te într-o cămăruță în care trei din patru pereți sunt oglinzi defecte din fabricație. (A?ază trei pahare goale în forma celor trei pereți formați din oglinzi deformate.)

ALEX: ?i al patrulea perete?

CHRIS: ?i din cauza atâtor oglinzi sparte, deformate ?i ciudate, puse la un loc, bietul Clark are o imagine foarte neclară asupra propriei persoane. (Ia în mână două dintre paharele goale ?i se uită la ceilalți prin ele.) Îi este frică să iasă din casă.

EMA (prefăcându-se că îl crede): ?i se sechestrează singur.

CHRIS: Exact. (Tresare din nou, speriat) E atât de dubios. ?i straniu!

EMA: Povestea asta e doar un rezultat al cofeinei.

Pe rând, Ema umple cu vin cele trei pahare folosite de Chris în demonstrația sa.

LINA: Nu credeam că cofeina conține atâta imaginație...

ELENA: ?i, dacă ar conține, toți mediocrii ar bea-o în prostie. Oricum, nu ăsta e adevărul. ?tiu eu adevărul despre Clark.

Ema îi face semn, necrezând, să continue.

ELENA: Clark n-a fost văzut de lume pentru că nu iese din casă. Nu pentru că se sechestrează singur, ci pentru că are tot ce-i trebuie la el acasă. Este atât de bogat, încât are un servitor căruia îi dictează articolele, pentru că, având mâinile încărcate cu numeroase ghiuluri, brățări ?i ceasuri, toate din aur masiv, obose?te foarte repede, dacă le folose?te la scris sau la tastat. (Imită tastatul.)

EMA: ?i scrisorile către mine tot servitorul ăla i le-a scris?

LINA: Am auzit ?i eu ceva. Cică bea apă în pahare de aur ?i periuța lui de dinți e tot din aur. Dar nu se ?tie.

ALEX: ?i pasta de dinți tot din aur e? Aur lichid...

ELENA: Nu ?tiu. Dar oricum, capacul de la WC-ul lui e brodat cu diamante. ?i dinții îi are pe toți schimbați, ?i înlocuiți cu pietre prețioase rare, iar unghiile le are suflate în aur.

ALEX: ?i pielea cum o are?

ELENA: Nu are trei straturi, ca noi ceilalți, muritorii, ci patru; ?i-a mai adăugat unul – din aur.

ALEX: Aaa, deci, când a fost vorba de piele, nu s-a zgârcit doar s-o sufle în auR.

LINA: ?i-a băgat aur în piele?!

ELENA: Da.

EMA (începe să se enerveze): ?i-i galben?!

ELENA: Nu se ?tie. Se zvone?te c-ar fi vorba de aur alb.

ALEX: Dar, la presupu?ii lui bani, ?i-ar putea permite să-?i comande aur de culoarea pielii, nu?

DINA: ?i unde locuie?te?

Elena identifică fiecare detaliu de care vorbe?te cu câte un obiect de pe masă, a?ezându-le pe toate într-o ordine aleatorie.

ELENA: Are o insulă proprie. Are tot ce îi trebuie. Bogăția l-a făcut atât de narcisist, încât totul pe acea insulă se nume?te Clark R. Insula se nume?te Clark R., capitala se nume?te Clark R. City (accentuează), regimul politic este Clark R.-ian, cafenelele, hotelurile, străzile, cartierele, comunele, limba, firmele, banii, băncile, toate sunt Clark R. ?i o mare porțiune din marea ce îi înconjoară insula îi poartă numele, pe care nu-l mai repet acum. Are ?i un crater pe lună ce-i poartă numele, iar pe braț ?i-a tatuat propriul portret.

ALEX: Adică pe aur.

LINA: Deci, e bogat ?i narcisist.

ELENA: Exact.

EMA: Dar în scrisori părea...

ELENA (o întrerupe): Nu te lua după scrisori. Sunt în?elătoare.

EMA: Părea atât de onest, ?i sinceR..

ELENA (rece ?i sigur; parcă nevrând să ocolească purul adevăr): Nu e.

EMA: ?i, atunci, de ce locul de întâlnire e Cafeneaua Studenților, unde îți iei cafeaua de la aparat ?i costă un leu cincizeci?

ELENA: Probabil este extrem de zgârcit, fiind narcisist...

EMA: ?i de ce nu s-a lăsat de scris? Dacă are din ce trăi... E a?a de mare pasiunea?

ELENA: Ca să nu-?i piardă renumele.

LINA: Deci, a avut renumele dinainte să aibă bani?

EMA: Alta e întrebarea: cum ?i-a câ?tigat presupu?ii bani?

ELENA: „Prin căi mai mult sau mai puțin curate, de nemenționat”.

EMA: Nu sună în regulă...

ALEX (revoltat): Pentru că nu acesta este adevărul despre Clark R.!

EMA (plictisită, oftând, trăgând aer în piept ?i turnânu-?i băutură în pahar): Care este adevărul despre Clark R.?

ALEX: Clark R. este o persoană căreia i s-a interzis afi?area prea des în public.

EMA: A, da? Din ce cauză?

ALEX: Din cauza sinistrului său râs, care le treze?te celor din jur serioase tendințe sinuciga?e.

ELENA (încercând să înțeleagă): Râde ?i lumea se sinucide?

ALEX: Exact. Cum îi aud râsul, oamenii î?i dau drumul de pe clădiri, se spânzură de felinare, î?i taie...

EMA (îl întrerupe): Ce-?i taie?! Stai a?a! ?i cum de n-am auzit de astfel de cazuri?

ALEX: Pentru că sunt atât de multe de acest gen, încât deja lumea s-a obi?nuit cu ele. Nu mai prezintă interes, a?a că presa nu le mai promovează. ?tiți voi, pove?ti obi?nuite: ceva haios se întâmplă, cineva râde, râsul cu pricina îi aminte?te altcuiva de ceva, sau pur ?i simplu îi dă o stare întunecată, acel altcineva pune mâna pe ni?te lame, iar continuarea o ?tiți, e deja uzată treaba; e răsuflată. Oricum, de la câteva incidente nefericite încoace, Clark a fost tare mi?cat de cele întâmplate ?i s-a izolat, continuând să-?i scrie articolele din umbră, în discreția garsonierei lui, ?i devenind un misterios celebru necunoscut.

EMA: Dar ce este a?a de în neregulă cu râsul lui?!

ALEX: Probabil ai observat umorul din articolele sale. Ca om, este foarte amuzant ?i ?tie de glumă. Dar când râde, vibrează ferestrele.

Lina î?i dă ochii peste cap.

LINA: ?i când râde din tot sufletul?

ALEX: Atunci crapă ?i se sparg ferestrele.

LINA: ?i când râde cu lacrimi?

ALEX: Tavanul e victima.

LINA: ?i când râde fals? Are efect invers? Se lipsesc la loc cioburile ?i se reface fereastra? ?i tavanul...

ALEX (o întrerupe): Clark nu râde fals. Clark nu e ipocrit.

ELENA: ?i... văzând ?i auzind toate acestea, lumea se sinucide.

EMA: De când e lumea atât de sensibilă?!

ELENA: De când e lumea atât de sinuciga?ă?

ALEX: Când îl vezi pe Clark, devii automat sensibil ?i, în funcție de fiecare, sinuciga?.

DINA: ?i ferestrele devin sensibile... ?i, în funcție de caz, sinuciga?e.

CHRIS: Dacă-i a?a, de?i nu e, nu vreau ca Ema noastră să moară de la un râs.

LINA: De ce nu? E original.

EMA: Dar ce are Clark de te face să devii sensibil ?i / sau sinuciga??!

ALEX: Ema, este vorba de înfăți?area lui Clark. Clark este un mo? cu un ochi mai mare ?i unul mai mic, unul mai deschis ?i unul mai închis, cu pielea strânsă strâns pe craniu, cu dinții precum stalagmitele (duce furculița la buze) ?i cu o chelie atât de lucioasă, încât se poate citi viitorul în ea.

DINA (mângâindu-?i blana): Viitorul cui?

LINA: Să înțeleg că tu susții faptul că lumea este ?ocată la vederea imaginii ferestrelor ce se transformă, de bună voie, în cioburi, neavând încotro, nesuportând sinistrul râs al lui Clark R.?

ALEX: Însoțit ?i de groteasca înfăți?are a acestui Clark R punct. ?i ceea ce susțin este adevărat.

LINA: Îmi pare rău să te dezamăgesc, Alex, dar te în?eli.

EMA (?i mai plictisită): Să înțeleg că ?i tu ?tii adevărul despre Clark?

LINA: Categoric. Clark este centaur.

Ema este atât de încurcată, încât nu mai ?tie ce să spună ?i î?i acoperă fața cu mâinile.

DINA: Adică... e pe jumătate cal?

LINA: Într-un fel...

ALEX: Bine că nu vulpe.

CHRIS: ?i ce parte e cal? Cea din față, sau cea din spate?

LINA: Cea din spate, logic!

ALEX: ?i când merge lasă în urma lui bălegar?

ELENA: ?i dă din coadă, ca să scape de mu?te?

LINA: Desigur. ?i poartă potcoave la două membre.

EMA (?ocată, privindu-l pe fiecare în ochi, pe rând; parcă având o revelație): Păreați atât de sănăto?i când v-am cunoscut... atât de normali... Copii de treabă, chiar.

LINA: Depinde care este concepția ta asupra normalității.

Acțiunea se opre?te. Luminile se sting. Prietenii încremenesc. Reflector numai pe Ema. Gândurile ei, într-un monolog rostit (eventual, se ridică în picioare, urmând să se a?eze după ce încheie monologul).

EMA (calmă, îngândurată): Eram destul de mică atunci când am fost la Berlin, ?i mi-a rămas în memorie un apus de soare din Pariser Platz. Toți oamenii arătau ca ni?te umbre. ?i mă întrebam dacă ?i eu sunt o umbră pentru ei. Clark R. e ca o umbră. Îl vedem, cumva îl cunoa?tem, prin ceea ce scrie, dar nu vedem niciun detaliu din el. ?i e o umbră permanentă. Oricum ar fi lumina, el tot umbră e. ?i lumea ar vrea să ?tie umbra cui e, de fapt. El e umbră ?i în întuneric, ?i în umbră. A? vrea să cunosc această umbră. Să ?tiu adevărul desprea ea. Să-i cunosc partea care nu e umbră. Poate chiar mergem la Berlin împreună, e frumos ora?ul.

Luminile se aprind, iar acțiunea se reia.

LINA: ?i faptul că vei cunoa?te un centaur ți se poate părea perfect normal, dacă acest lucru corespunde propriilor tale legi ale normalității.

EMA (apărându-se): Doar ie?im la o cafea.

DINA: Pare doar o cafea inofensivă, dar trebuie neapărat să faci ni?te investigații în privința acestui individ înainte să mergi să-l întâlne?ti.

EMA: De ce? Ce are?!

DINA: Ascultă-mă bine! Logodnica fratelui po?ta?ului ?tie de la cumnata instalatorului, care ?tie de la o foarte sigură sursă că nimeni altul decât Clark R. este atât de sărac, încât, atunci când merge pe stradă, încearcă să găsească modalități de a jefui cer?etorii.

ELENA: Jefuie?te cer?etorii!?

EMA: Dar varianta asta chiar că n-are sens. De ce ar jefui cer?etorii, dacă publică în Gazeta de Duminică?! ?i e foarte apreciat.

DINA: Pentru că are nevoie de ac ?i ață!

EMA: Ac ?i ață?!

DINA: Da! În rarele momente în care bietul de el poartă ?osete, acestea sunt, mai mult sau mai puțin, găurite. Sau mai mult sau mai puțin întregi.

EMA (foarte serioasă, ca ?i cum ar fi logic): A?a că ia banii ciordiți de la cer?etori ?i-?i cumpără ac ?i ață, ca să-?i coasă ?osetele găurite, deoarece, fiind un jurnalist extrem de apreciat, nu-?i permite o pereche de ?osete negăurite, sau peticite.

CHRIS: Pare logic...

EMA: Da, dacă vii de pe o altă planetă.

LINA: ?i logica e mereu discutabilă, Ema. Ai văzut tu vreo chestie mai discutabilă decât logica?!

ELENA: Stai puțin... Dacă e sărac, pe ce î?i scrie articolele?! Cum le trimite?!

DINA: Nu e chiar atât de sărac... Are un mic culcu?, destul de ingenios construit, cu pereții făcuți din câteva foste cutii de pantofi.

EMA: ?i cum, trăie?te într-o casă făcută din foste cutii de pantofi?

ALEX: Sau într-o cutie făcută din foste case de pantofi.

DINA: Doarme pe o saltea cu arcurile ie?ite.

EMA: ?i acolo î?i scrie articolele, în singurătate?

DINA: Nu e chiar singur. Împreună cu el, în căsuța făcută din foste căsuțe pentru pantofi, mai stau ?i cinci câini cu care doarme, se spală ?i mănâncă. Pe jos are ziare vechi, pe post de covor. Mulți zic că, atunci când ie?i de acolo, monoxidul de carbon ți se pare extrem de sănătos...

EMA (atingând blana Dinei): Pariez că până ?i Potsy ar fi venit cu o variantă mai bună despre Clark.

DINA (deranjată, dând la o parte mâna Emei de pe Petsy ?i corectând-o drastic): Petsy.

ALEX: Noi ți-am zis doar adevărul.

EMA: Adevărurile! (Accentuează ultima parte a cuvântului.)

CHRIS (confuz): Cred că îi este foarte greu lui Clark să se sechestreze singur, fiind bogat ?i centaur, dar purtând ?osete găurite, interzicându-?i să iasă în societate ?i publicând în Gazeta de Duminică...

LINA (parcă încântată de rezultat): Concluzia mai multor nebunii este-ntotdeauna surprinzătoare.

Lina ia o gură de vin.

ELENA: Cu toate că are „clar” în nume, tot rămâne ceva neclar în legătură cu acest Clark.

EMA (nervoasă): ?tiți ceva?! Numai eu voi ?ti adevărul despre Clark R., după ce îl voi întâlni pe Clark R.!

Ema se ridică de la masă.

ALEX: De fapt, e cam prea misterios tipul ăsta... (Emei) E?ti sigură că există?

ELENA (Emei): Pleci?

EMA: Da.

LINA: De ce?

EMA: Păi... (înghite în gol) În caz că vreunul dintre lucrurile pe care le-ați spus este adevărat, vreau să-mi iau ni?te măsuri de precauție.

ALEX: Te duci după ac ?i ață?

EMA: Exact... ?i după hamuri, în caz că e sălbatic. (O miră unde a ajuns.) Nu-mi vine să cred că aproape vă cred!

Ema î?i ia haina din cuier ?i o îmbracă.

DINA: Asta se nume?te informare.

LINA: Sau talent.

EMA: Pa!

Alex, Lina, Elena, Chris ?i Dina îi fac încet cu mâna, iar Ema pleacă.

CHRIS: ?i noi ce facem?!

DINA: Clark ce ar face?

LINA: Depinde care variantă a lui Clark.

TO?I (în acela?i timp, contrazicându-se): A mea e cea adevărată!

LINA: Nu, serios, ce facem?

ALEX: Conform scenariului...

ELENA (îl întrerupe): Nu avem niciun scenariu. Vă zic eu ce facem. Mă ajutați să strâng decorurile, apoi vă cărați din casa mea, ?i eu trag cortina.

Toți se ridică în picioare.

DINA: ?i Clark R. ce face?

ELENA: Orice vrea! Cui îi pasă ce face? Poate nici nu există.

DINA: ?i atunci cu cine se întâlne?te Ema?

ELENA: Eu ?tiu? Cu tipul care îi cară servieta; care îi face cafeaua...

ALEX: Sau poate...

ELENA (îl întrerupe, cu un semn al mâinii): Data viitoare, Alex. Data viitoare.

Elena, Alex, Chris, Dina ?i Lina încep să strângă decorurile, dându-le unor oameni nevăzuți, din culise. Cei cinci mai lasă câteva lucruri din decor pe scenă, apoi se opresc. Scena este aproape goală.
Alex scoate aparatul foto ?i face publicului o poză, apoi îl pune la loc.

ALEX: Noapte bună!

Alex pleacă, ie?ind din scenă. Chris se apropie de Lina ?i de Elena.

CHRIS (Linei, tremurând): Crezi că eu sunt asasinabil, Lina?

LINA: Nu, Chris. E?ti prea agitat până ?i ca să pună ochii pe tine. O să-i apuce durerea de cap înainte să te fixeze cum trebuie. Darmite să te prindă.

CHRIS (nesigur): Mulțumesc, Lina... Înseamnă că umbrele nopții nu mă vor înghiți?

LINA: La ce agitație ai în tine, mai degrabă le vei înghiți tu pe ele.

CHRIS: Mulțumesc, Lina...

Chris se îndepărtează u?or, nesigur, le face încet cu mâna, ?i iese din scenă.

DINA: ?i eu...?

ELENA (foarte serioasă): Tu mergi ?i o adormi pe Petsy, că i-a trecut ora obi?nuită de somn.

LINA (?i ea foarte serioasă): Nu uita să-i dai un păhărel cu lăptic cald ?i să-i cite?ti o poveste.

ELENA: Cele cu prințese îi plac cel mai mult.

Dina se enervează.

LINA: E o metodă bună. (Zâmbind.) Aduce vise frumoase.

Dina iese, plecând grăbită, cu mi?cările unui model.

ELENA: Tot n-am aflat ce animal era blana aia...

LINA (dând din umeri): Poate nici nu era blană.

Elena ?i Lina mai strâng câteva lucruri din decor, apoi se opresc.

LINA: Tu cum crezi că e Clark, de fapt?

ELENA (ridică din umeri): Nu ?tiu. Noi nu putem decât să vorbim.

Lina trage adânc aer în piept, apoi expiră.

LINA: A fost ca o piesă...

ELENA: Atunci, hai să tragem cortina ?i să încheiem. Ca în orice piesă.

Elena ?i Lina trag cortina, fiecare stând într-un alt colț.

LINA (în timp ce trage cortina): Chiar trebuie...?


Cortina.



Iulia Enkelana, pseudonimul Iuliei-Maria Kycyku
Elevă a Liceului Teoretic ”Al. I. Cuza” din Bucure?ti (Secția Filologie), născută la Bucureşti în 1999.
A debutat cu povestirea ”Foame şi flori” în Revista Haemus (2010).

A înființat şi menține blogurile personale:
www.jkycyku.blogspot.com (cu lucrări proprii de literatură, fotografie artistică, desen, pictură)
www.charmingbucharest.blogspot.com (dedicat Bucureştiului)

A publicat nuvelele ”Ceară / Dyllë” (în limbile română ?i albaneză, Haemus Plus Nr. I / 2011), „Regulile circului” (Revista „Mantaua lui Gogol”, Nr. 3, 2012), ”Acum / Tani” (în limbile română ?i albaneză, Haemus Plus, Nr. II, / 2013); ”Deba” -– (Viața Românească, Nr. 7-8 / 2014);

Finalistă a Concursului Național ”Români pentru o lume”, cu nuvela ”Creatura”, Bucure?ti 2013;
Expoziție personală de fotografie, în cadrul Festivalului „Bucureşti – mon amour”, Hanul lui Manuc, Bucureşti, octombrie 2012;
Participantă la Expoziția Bucure?tiul în alb ?i negru, Cafe Verona, Bucure?ti, 2014;
Lucrări ale ei au fost folosite la câteva coperți de cărți ?i reviste;
Laureată a câtorva premii în literatură, engleză ?i desen.