Cronica literară
Gheorghe Grigurcu
JURNALUL LUI RADU PETRESCU
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2015
Monumentală operă, Jurnalul lui Radu Petrescu! Personalitate de primă mînă, negăsindu-şi locul decît cu aproximație în năzuroasele ierarhii ale contemporaneității care preferă nu o dată nume de “mari” prozatori ce încep să intre într-o naturală umbră, acesta ne înfățişează în însemnările sale, întinse pe o perioadă de 36 de ani, între 1946 şi 1982, un destin şi o epocă. Un destin ingrat circumscris de o epocă ingrată. Viața scurtă a scriitorului, încheiată la 54 de ani, a fost una grevată de o aglomerare de dificultăți. Profesor la țară, slujbaş apoi în Capitală cu funcții umile (la Institutul de statistică, la Institutul de cercetări horticole, la Institutul de cercetări în domeniul legumelor şi fructelor), Radu Petrescu a resimțit necontenit lipsa de timp în vederea scrisului. Vocația sa se vedea contrariată de obligațiile meschine ale asigurării unui trai modest, care ajungeau a-i eclipsa pur şi simplu simțămîntul existențial: “Dimineața îți este mîncată de serviciu. După-amiaza de telefoane şi vizite ale postulanților la glorie. Cît va mai ține această greață?” Dispoziția scriptică e frecvent sugrumată: “Transcriu şi astăzi şi mă simt foarte rău, închis într-un țarc ce-mi ia aproape şi respirația şi care mă împiedică nu numai de a scrie, dar şi a vrea să scriu”. Într-un timp în care existau la noi mari beneficiari ai Fondului literar şi ai altor magnanime izvoare de venit, Radu Petrescu se confruntă amarnic cu sărăcia: “Din adînc reaua mea stare de nervi mi-aş reveni doar dacă mi-ar fi dat din nou să trăiesc într-o casă cu cel puțin cinci camere de locuit, în care parchetul să fie curat şi lucios şi în care să miroasă foarte bine”. Atmosfera casnică poartă stigmatul mizeriei împărtăşite mult înțelegătoarei soții: “Adela ascultă cu răbdare plîngerile mele, dar cum se ofileşte încet la față ca de o mare oboseală, la un moment dat cască şi mă grăbesc să mă ridic şi să duc găleata de gunoi în curte. Dar cînd revin în casă mă întreb din ce bani, refuzînd să mai public cartea, îi voi cumpăra paltonul pe care i-l doresc”. Ca şi: “Crăciunul ne va găsi fără nici un ban în casă”. Era viața hărăzită autorilor din eşalonul celor care au refuzat compromisurile cu puterea politică, în izbitor contrast cu cea a favoriților acesteia. Marin Preda primea onorarii uriaşe, Eugen Jebeleanu avea “datorii” la Fondul literar comparabile doar cu cele ale lui Nichita Stănescu (N. Manolescu remarca undeva că suma lor, în cazul bardului, echivala cu prețul a vreo cincizeci de autoturisme!), în timp ce un Leonid Dimov, un M. Ivănescu, un Emil Brumaru, ca şi destui alții, se luptau cu penibile neajunsuri nu doar materiale. “Epoca de aur” îi marginaliza fără cruțare pe cei din urmă. Explicația ne e oferită cu o casantă claritate de autorul lui Matei Iliescu: “Comunicarea cu opera de artă este un act fundamental, angajează total şi atît de adînc încît cititorul, ascultătorul sau privitorul se aleg cu o idee foarte înaltă despre realitate. Statul n-are nevoie de cetățeni cu o foarte înaltă şi personală idee despre realitate, pentru că el însuşi confecționează pentru uzul cetățenilor o imagine despre realitate în vederea funcționalizării, (în interesul său), a cetățenilor. Imaginea propusă de stat este mărginită, săracă, un standard. De aceea statul caută să elimine arta şi pe artişti”. Ce putea aştepta aşadar un creator ce nu accepta colaboraționismul precum Radu Petrescu? Nimic decît starea unei revolte surde, generate nu numai de tracasările unor slujbe nepotrivite, ci şi de contextul obştesc ce părea a nu lăsa loc vreunei speranțe: “Neplăcerile la birou le suport de bună seamă, pentru că nu mă pot lipsi de salariu. Dar celelalte?” Nu lipsesc efectele colaterale. O susceptibilitate, bănuim că acutizată de noianul dezamăgirilor, îl face pe diarist a aşterne o asemenea notație: “Şi apoi Țopa intră în casă fără să se şteargă pe tălpile pantofilor, aşa că înăuntru, pe covoare, lasă un gunoi gros, negru, pe care trebuie să-l strîng cu mătura după plecarea lui. Poate că asta exprimă adevărata lui opinie despre cărțile mele”. Kafkian atunci cînd se plînge de lipsa de timp din pricina îndatoririlor birocratice, Radu Petrescu e kafkian mai cu seamă cînd schițează o asemenea parabolă: “Pe obrazul lui urcă repede şi se opri gîndacul negru, de bucătărie, al ofensei care-i fusese adusă şi pe care îl lăsă înadins acolo, fără să-l dea jos cu palma, pînă la îngrețoşarea speriată a ofensatorului”.
Background-ul textului diaristic îl oferă aici, după cum vedem, un cotidian nervos, marcat de tribulații de tot felul, crispat în confruntarea cu anodinul care poate deveni greu suportabil. Lipsa de bani, sunetele stridente, un accident stradal, impresiile fulgurante ale faptului divers alcătuiesc un amalgam excitant în răspăr al scrisului: “Mi s-a rupt pantoful drept. O pereche de pantofi costă 108 lei. De unde să-i iau, o!, Balzac. Pe fereastra deschisă vin urletele unor actori de la un aparat de radio. Pe Kiseleff, în timp ce aşteptam autobuzul 31, o camionetă a dat peste o tînără femeie, trîntind-o în mijlocul şoselei. Un soldat a luat-o în brațe şi a băgat-o într-un automobil. I se vedeau, pe la spate, picioarele pînă sus. Avea picioare foarte frumoase”. Nimic izbăvitor nu se întrevede în torpoarea faptelor anoste. În consecință, înregistrarea lor devine un nivel de valorizare apofatică, de un sarcasm conținut: “În fond, nici nu scriu. Notez, cînd am destulă energie s-o fac, nişte ritmuri pe un pretext indiferent şi încerc cît pot eu ca aceste notări să fie cît mai lizibile, asta este tot – dar un tot care îmi absoarbe, este adevărat, întreaga existență”. Notațiile din sfera unui microexistențial capătă o semnificație parodic-consolatoare: “Citesc Contemporanul la Club. Răsfoiesc colecția Luceafărul. Piticuță, un băiat din curte, strigă în fața ferestrelor noastre: – Ruxandra! – Acuma vin, răspunde ea din casă. Şi apoi: Piticuță, Piticuță, uite-mă aici! (arătîndu-se la fereastră)”. Sau: “În marea vînzolită. Femeie umflată, cu ochi albicioşi şi turburi în costum de baie albastru şi cască roşie, rostogolită în patru labe pe plajă”. Nu e ocolită nici autoironia: “încep să cred că e un mare adevăr în niezeria care susține că pentru a scrie roman e bine să fii gras şi mult mai voinic decît sunt actualmente. Poate că etalonul începe de la 1,80 m. înălțime, de exemplu”. Dacă prezumăm în asemenea rînduri o tendință a solitudinii legate de condiția creatorului, aceasta e neîndoios amplificată din pricina mediului sufocant. Ea devine un mod al dublei defensive față de existență ca principiu ca şi față de o lume tarată în chip particular prin devierea sa istorică. Astfel încît Radu Petrescu recurge la discreție şi disimulare precum la un stil al unei vieți moral-estetice. Concretul alarmant e pus în paranteză, în favoarea unei trăiri în abstragere, a unei proiecții în fantomatic. În raport cu o asemenea evaziune, împovărătoarele împrejurări devin la un moment dat evanescente: “Dar poate că sunt lecturi care nu trebuie mărturisite, după cum lucruri de cea mai mare importanță pentru decursul vieții noastre, din acelea a căror producere neaşteptată şi majestuoasă ne umple de muzici şi teroare şi ale căror unde ne urmăresc după aceea în cele mai diverse gesturi următoare, trebuie să le tăcem, să le disimulăm, cu toate că simțim că ele sunt temutele statui ce înseamnă drumul altminteri capricios al vieții noastre deseori printre fantome”. Voind a sacrifica realul, eul e amenințat a-şi sacrifica şi identitatea: “Foarte desprins şi de scris şi de tot, trăiesc sentimentul unei lipse esențiale, nimic nu-mi pare real, nici eu însumi”. Ceea ce nu înseamnă şi o abdicare a conştiinței auctoriale. Întrebat de un critic dacă a citit un articol (favorabil) al lui N. Manolescu despre un volum al prietenului Tudor Țopa, îi răspunde afirmativ, dar şi cu un adaos de amărăciune: “Îi spun, ca şi lui Mircea Horia, că sunt încîntat că despre această carte admirabilă s-a scris civilizat, fără luare în rîs şi bagatelizare, cum s-a scris despre cărțile mele”. De altminteri nu uită a lua distanțe față de critica servilă regimului: “Eu vorbesc despre Madame Bovary şi Ulysses şi Crohmălniceanu crede că vorbesc despre romanul experimentalist. Cum să mai aştept ca aceşti oameni să poată măsura şi originalitatea punctului meu de vedere?”. Iată şi o savuroasă definiție: “poetul Vasile Nicolescu, personaj de mare importanță politică în viața literară”.
Parcă pentru a-şi forma o bază mai largă a confruntării sale cu extrem de nefavorabila ambianță, Radu Petrescu manifestă o caracteristică atracție şi către alte arte. În special un nesațiu pentru pictură. O vizită vesperală la un muzeu apare încadrată într-o materie a firescului stradal, spre a-i sugera familiaritatea. Contemplarea tablourilor nu e scutită de un accent critic: “După patru mă plimb pe Catargi pînă-n piața Victoriei şi îndărăt puțin obosit, însă uşor la suflet. Cerul era roşu. Pe la şase răsăriseră cîteva stele, vagi şi îndepărtate. Am intrat la Simu unde nu era nimeni în afară de mine şi de portar. Am privit familia de muzicanți flamanzi, buna caricatură spaniolă, un portret de Grigorescu (cap de femeie în jumătate de profil, cafeniu şi roz, mică tentă verde pe obraz), iar chitara lui Pallady în fața oglinzii mi-a făcut mai bună impresie ca pînă acum. Liniile au o prelungire indefinită în spațiu, o secretă ondulare. Poate încă prea multe frunze, prea groasă pasta? Bunescu, vulgar şi veninos (stil). Cînd am ajuns acasă, instalația de lumină se stricase”. Iată şi o gradație, în cursul unei convorbiri cu subsemnatul, a creațiilor artei plastice în funcție de treptele epocale: “Pentru ce a fost pînă prin 1944, G. Petraşcu a lăsat imaginea universului în combustie, Pallady – pe aceea a griurilor fluide şi spirituale, răutăcioase, reveria artistă. Pe noi rămîn să ne caracterizeze imaginea enormă a arhitecturării infinitului, datorată lui Paul Gherasim din bolțile de lumină, aceea a energiei de izbire, care taie infailibil cer şi deal, din secțiunea de deal a lui Horia Bernea etc. Am luat două exemple din pictură, urmează a le căuta pe cele din literatură. Ne despărțim după 11 noaptea fără să-l fi convins”. Dar frumosul plastic, pentru ochiul de pictor al lui Radu Petrescu, este expansiv, prelungindu-se în natură, în felul în care Corot, bătrîn, mărturisea că vede pretutindeni pînze de Corot. Nu natura inspiră într-o asemenea circumstanță creația, ci creația inspiră natura, modelîndu-i priveliştile într-un anume chip: “Zi din cer, astăzi simțită cu ființa mea cea veche – deşi ființa cea veche este o exprimare eronată (…) alungirea, tuşa, aerul de tandrețe fanatică şi corală, totul îmi aminteşte personajele lui El Greco, mi s-a părut că văd enorma lui Înviere şi mi-am zis că El Greco fără îndoială e pictorul primăverii”. Atît de puternic este vizualul la autorul Părului Berenicei, încît ajunge să vadă idei, aidoma lui Camil Petrescu: “apoi între cîine, copac şi mine mai este ceva care ne transformă pe toți trei într-o singură ființă şi acest ceva sunt ideile (adică trecutul meu vivificînd cîine, copac şi făcînd din ei imagini. Ideile sunt ființe noi, care se nasc în urma unei asemenea întîlniri…)”. De fapt, speculînd, scriitorul se bizuie pe o recuperatoare conştiință de sine, pe care ricoşează evenimentul istoriei maştere. Cînd se dă ştirea unei “boli grave” a lui Stalin, junele Radu Petrescu adoptă o dignă distanță: “Mai sunt evenimente? Încă n-am învățat să ne suportăm pe noi înşine? Indiferența mea, monstruoasă dacă n-ar fi îndreptățită. S. e om mare, dar eu stau lîngă Heniu, munte frumos, sub ceruri luxoase pe care trebuie să le interpretez, sunt ocupat şi refuz să mă gîndesc la ce nu este ocupația asta a mea”.
Scrierea diaristică a lui Radu Petrescu e o vastă autobiografie en miettes, un epos dispersat, un spectru evenimențial compus din fragmente autonome, străbătute însă de un suflu subteran ce le unifică. O retractilitate dîrză, o solitudine cabrată, o reacție de incredul, de “pățit” cu panaş estetic disting permanent postura prozatorului. Aripa unor temeinice lecturi clasice şi deopotrivă moderne trece deasupra paginilor în cauză. Consemnările lapidare, pe ton neutru, ale zilelor produc impresia de organicitate trebuitoare pînzei epice: “În drum, pe Dorobanți spre Ştefan cel Mare, mă întîlnesc cu Virgil Preda. Lucrează la o pictură pentru expoziția anuală”. Ori: “Îmi telefonează Țoncu. Verificarea pensionării lui s-a terminat astăzi grație unui medic inteligent şi mare amator de literatură”. Sau: “La 2 fără un sfert, în hol, am renunțat să mănînc pentru a asculta mai bine trioul op. 67 în si bemol major, Arhiducele de Beethoven, cîntat de Cortot, Thibaut şi Casals”. Ş.a.m.d. Impresionant este aspectul scriiturii nu o dată febricitante, chiar îndîrjite, care sugerează o fatalitate: “Am găsit unghiul, dar constat că îmi lipseşte energia de a lega imaginile şi renunț a treia oară. Iau o pastilă de carbaxin. Parcă sunt deochiat”. În pofida celor ce socotesc nimerit a expulza specia din sfera creației care contează, Jurnalul lui Radu Petrescu e o operă majoră a întregii noastre literaturi.
Radu Petrescu, Jurnal. Ediție integrală. Ediție îngrijită de Adela Petrescu,
prefață de Ion Bogdan Lefter. Ed. Paralela 45, 2014, 1056 p.
Background-ul textului diaristic îl oferă aici, după cum vedem, un cotidian nervos, marcat de tribulații de tot felul, crispat în confruntarea cu anodinul care poate deveni greu suportabil. Lipsa de bani, sunetele stridente, un accident stradal, impresiile fulgurante ale faptului divers alcătuiesc un amalgam excitant în răspăr al scrisului: “Mi s-a rupt pantoful drept. O pereche de pantofi costă 108 lei. De unde să-i iau, o!, Balzac. Pe fereastra deschisă vin urletele unor actori de la un aparat de radio. Pe Kiseleff, în timp ce aşteptam autobuzul 31, o camionetă a dat peste o tînără femeie, trîntind-o în mijlocul şoselei. Un soldat a luat-o în brațe şi a băgat-o într-un automobil. I se vedeau, pe la spate, picioarele pînă sus. Avea picioare foarte frumoase”. Nimic izbăvitor nu se întrevede în torpoarea faptelor anoste. În consecință, înregistrarea lor devine un nivel de valorizare apofatică, de un sarcasm conținut: “În fond, nici nu scriu. Notez, cînd am destulă energie s-o fac, nişte ritmuri pe un pretext indiferent şi încerc cît pot eu ca aceste notări să fie cît mai lizibile, asta este tot – dar un tot care îmi absoarbe, este adevărat, întreaga existență”. Notațiile din sfera unui microexistențial capătă o semnificație parodic-consolatoare: “Citesc Contemporanul la Club. Răsfoiesc colecția Luceafărul. Piticuță, un băiat din curte, strigă în fața ferestrelor noastre: – Ruxandra! – Acuma vin, răspunde ea din casă. Şi apoi: Piticuță, Piticuță, uite-mă aici! (arătîndu-se la fereastră)”. Sau: “În marea vînzolită. Femeie umflată, cu ochi albicioşi şi turburi în costum de baie albastru şi cască roşie, rostogolită în patru labe pe plajă”. Nu e ocolită nici autoironia: “încep să cred că e un mare adevăr în niezeria care susține că pentru a scrie roman e bine să fii gras şi mult mai voinic decît sunt actualmente. Poate că etalonul începe de la 1,80 m. înălțime, de exemplu”. Dacă prezumăm în asemenea rînduri o tendință a solitudinii legate de condiția creatorului, aceasta e neîndoios amplificată din pricina mediului sufocant. Ea devine un mod al dublei defensive față de existență ca principiu ca şi față de o lume tarată în chip particular prin devierea sa istorică. Astfel încît Radu Petrescu recurge la discreție şi disimulare precum la un stil al unei vieți moral-estetice. Concretul alarmant e pus în paranteză, în favoarea unei trăiri în abstragere, a unei proiecții în fantomatic. În raport cu o asemenea evaziune, împovărătoarele împrejurări devin la un moment dat evanescente: “Dar poate că sunt lecturi care nu trebuie mărturisite, după cum lucruri de cea mai mare importanță pentru decursul vieții noastre, din acelea a căror producere neaşteptată şi majestuoasă ne umple de muzici şi teroare şi ale căror unde ne urmăresc după aceea în cele mai diverse gesturi următoare, trebuie să le tăcem, să le disimulăm, cu toate că simțim că ele sunt temutele statui ce înseamnă drumul altminteri capricios al vieții noastre deseori printre fantome”. Voind a sacrifica realul, eul e amenințat a-şi sacrifica şi identitatea: “Foarte desprins şi de scris şi de tot, trăiesc sentimentul unei lipse esențiale, nimic nu-mi pare real, nici eu însumi”. Ceea ce nu înseamnă şi o abdicare a conştiinței auctoriale. Întrebat de un critic dacă a citit un articol (favorabil) al lui N. Manolescu despre un volum al prietenului Tudor Țopa, îi răspunde afirmativ, dar şi cu un adaos de amărăciune: “Îi spun, ca şi lui Mircea Horia, că sunt încîntat că despre această carte admirabilă s-a scris civilizat, fără luare în rîs şi bagatelizare, cum s-a scris despre cărțile mele”. De altminteri nu uită a lua distanțe față de critica servilă regimului: “Eu vorbesc despre Madame Bovary şi Ulysses şi Crohmălniceanu crede că vorbesc despre romanul experimentalist. Cum să mai aştept ca aceşti oameni să poată măsura şi originalitatea punctului meu de vedere?”. Iată şi o savuroasă definiție: “poetul Vasile Nicolescu, personaj de mare importanță politică în viața literară”.
Parcă pentru a-şi forma o bază mai largă a confruntării sale cu extrem de nefavorabila ambianță, Radu Petrescu manifestă o caracteristică atracție şi către alte arte. În special un nesațiu pentru pictură. O vizită vesperală la un muzeu apare încadrată într-o materie a firescului stradal, spre a-i sugera familiaritatea. Contemplarea tablourilor nu e scutită de un accent critic: “După patru mă plimb pe Catargi pînă-n piața Victoriei şi îndărăt puțin obosit, însă uşor la suflet. Cerul era roşu. Pe la şase răsăriseră cîteva stele, vagi şi îndepărtate. Am intrat la Simu unde nu era nimeni în afară de mine şi de portar. Am privit familia de muzicanți flamanzi, buna caricatură spaniolă, un portret de Grigorescu (cap de femeie în jumătate de profil, cafeniu şi roz, mică tentă verde pe obraz), iar chitara lui Pallady în fața oglinzii mi-a făcut mai bună impresie ca pînă acum. Liniile au o prelungire indefinită în spațiu, o secretă ondulare. Poate încă prea multe frunze, prea groasă pasta? Bunescu, vulgar şi veninos (stil). Cînd am ajuns acasă, instalația de lumină se stricase”. Iată şi o gradație, în cursul unei convorbiri cu subsemnatul, a creațiilor artei plastice în funcție de treptele epocale: “Pentru ce a fost pînă prin 1944, G. Petraşcu a lăsat imaginea universului în combustie, Pallady – pe aceea a griurilor fluide şi spirituale, răutăcioase, reveria artistă. Pe noi rămîn să ne caracterizeze imaginea enormă a arhitecturării infinitului, datorată lui Paul Gherasim din bolțile de lumină, aceea a energiei de izbire, care taie infailibil cer şi deal, din secțiunea de deal a lui Horia Bernea etc. Am luat două exemple din pictură, urmează a le căuta pe cele din literatură. Ne despărțim după 11 noaptea fără să-l fi convins”. Dar frumosul plastic, pentru ochiul de pictor al lui Radu Petrescu, este expansiv, prelungindu-se în natură, în felul în care Corot, bătrîn, mărturisea că vede pretutindeni pînze de Corot. Nu natura inspiră într-o asemenea circumstanță creația, ci creația inspiră natura, modelîndu-i priveliştile într-un anume chip: “Zi din cer, astăzi simțită cu ființa mea cea veche – deşi ființa cea veche este o exprimare eronată (…) alungirea, tuşa, aerul de tandrețe fanatică şi corală, totul îmi aminteşte personajele lui El Greco, mi s-a părut că văd enorma lui Înviere şi mi-am zis că El Greco fără îndoială e pictorul primăverii”. Atît de puternic este vizualul la autorul Părului Berenicei, încît ajunge să vadă idei, aidoma lui Camil Petrescu: “apoi între cîine, copac şi mine mai este ceva care ne transformă pe toți trei într-o singură ființă şi acest ceva sunt ideile (adică trecutul meu vivificînd cîine, copac şi făcînd din ei imagini. Ideile sunt ființe noi, care se nasc în urma unei asemenea întîlniri…)”. De fapt, speculînd, scriitorul se bizuie pe o recuperatoare conştiință de sine, pe care ricoşează evenimentul istoriei maştere. Cînd se dă ştirea unei “boli grave” a lui Stalin, junele Radu Petrescu adoptă o dignă distanță: “Mai sunt evenimente? Încă n-am învățat să ne suportăm pe noi înşine? Indiferența mea, monstruoasă dacă n-ar fi îndreptățită. S. e om mare, dar eu stau lîngă Heniu, munte frumos, sub ceruri luxoase pe care trebuie să le interpretez, sunt ocupat şi refuz să mă gîndesc la ce nu este ocupația asta a mea”.
Scrierea diaristică a lui Radu Petrescu e o vastă autobiografie en miettes, un epos dispersat, un spectru evenimențial compus din fragmente autonome, străbătute însă de un suflu subteran ce le unifică. O retractilitate dîrză, o solitudine cabrată, o reacție de incredul, de “pățit” cu panaş estetic disting permanent postura prozatorului. Aripa unor temeinice lecturi clasice şi deopotrivă moderne trece deasupra paginilor în cauză. Consemnările lapidare, pe ton neutru, ale zilelor produc impresia de organicitate trebuitoare pînzei epice: “În drum, pe Dorobanți spre Ştefan cel Mare, mă întîlnesc cu Virgil Preda. Lucrează la o pictură pentru expoziția anuală”. Ori: “Îmi telefonează Țoncu. Verificarea pensionării lui s-a terminat astăzi grație unui medic inteligent şi mare amator de literatură”. Sau: “La 2 fără un sfert, în hol, am renunțat să mănînc pentru a asculta mai bine trioul op. 67 în si bemol major, Arhiducele de Beethoven, cîntat de Cortot, Thibaut şi Casals”. Ş.a.m.d. Impresionant este aspectul scriiturii nu o dată febricitante, chiar îndîrjite, care sugerează o fatalitate: “Am găsit unghiul, dar constat că îmi lipseşte energia de a lega imaginile şi renunț a treia oară. Iau o pastilă de carbaxin. Parcă sunt deochiat”. În pofida celor ce socotesc nimerit a expulza specia din sfera creației care contează, Jurnalul lui Radu Petrescu e o operă majoră a întregii noastre literaturi.
Radu Petrescu, Jurnal. Ediție integrală. Ediție îngrijită de Adela Petrescu,
prefață de Ion Bogdan Lefter. Ed. Paralela 45, 2014, 1056 p.