O NOUĂ, FLUIDĂ UNITATE A FIINȚEI

Recentul volum al lui Gabriel Chifu, Ploaia trivalentă, Timişoara, Ed. Brumar, 2015, este doar parțial o antologie, fiind compus din poeme acoperind întreaga creație a autorului, dar şi dintr-un substanțial adaos de texte noi. Selecția, severă, vizează unitatea de expresie şi viziune, fiind centrată asupra câtorva teme şi motive predilecte. Este un volum esențializat, de bilanț deschis, oglindind nu numai maturitatea unui scriitor, ci şi aspirația lui, încă neostoită, încă în creştere. Textura lirică, unitară şi neîntreruptă, mărturiseşte o înaltă vibrație ontologică, o zbatere dramatică şi contrastantă, cu substrat idealist, neoplatonician prin geometrie şi neostentativ creştin prin trăire, al cărei deziderat fundamental este păstrarea (şi revelarea) inocenței într-o lume tot mai insensibilă şi desacralizată. Afirmațiile poetice sunt simple şi percutante: „aş vrea să fug din acest real care îşi ține stelele în locul picioarelor şi inima în locul ochilor (...) din acest real care şi-a aruncat de-a valma boarfe şi biserici în lăzi de gunoi, (...) acest real surdo-mut beat criță amnezic mitoman etc.” (sunt un copac pe care moartea îl bate ca vântul).
Aşa cum punctează Dan Cristea şi Răzvan Voncu, poetica lui Gabriel Chifu aparține preponderent neomodernismului, cu tente neoromantice. Dincolo însă de orice încadrare în curente literare, se remarcă flexibilitatea discursului, a cărui bogăție ideatică şi imagistică, privilegiind, adesea, alegoria ori simbolul (dinadins voalate!), se sustrage tendinței abstractizante prin infuzia de repere culese din actualitatea contemplată critic şi redată cu un senzoriu acut. Văzul este precis, sobru, dar diafan, evocarea subtilă scapă univocității interpretative, face imposibilă circumscrierea strâmtă a sensului, trimite mereu spre inefabil şi polisemic. Poetul este, evident, o conştiință de lucid intelectual hrănit la sursele culturii organic interiorizate. Asumarea temelor se face cu totală sinceritate şi implicare, rostirea este directă, la obiect, irumpând ab initio cu impetuozitate: poetul evocă un pseudotărâm smuls rațiunii sale fireşti de existență, un areal unde până şi natura pare contaminată de ironia şi sarcasmul diabolice, nimicitoare: „ninge enorm şi hilar, (...) ninge parodic” (începe deodată să ningă atât de bizar); „am dat să ies, dar în jurul casei/ dispăruseră drumuri şi stele,/ era doar prăpastie,/ un hohot de râs împărțea universul,/ un hohot sardonic de râs” (petrecusem atâta timp în cârciuma aia); „pustiit sunt însă de o pustietate ironică” (o lumină închisă în burta unui peşte imaginar). Instalarea atmosferei caragialeşti în contingent este un fel de a spune că trăim o vreme întoarsă pe dos. Paradoxul tragediei este însă acela că o putem totuşi asocia cu o voioşie firească, aceea a unui unui univers productiv, ale cărui vlăstare nu sunt întotdeauna conforme cu firea (la drept vorbind, ea le generează cu o anume indiferfență cosmică). Conformitatea cu divinul a celor văzute poate avea loc abia printr-o asceză hieratică, printr-o aliniere justă la (supra)rațional. Aici îşi spune cuvântul optimismul funciar al poetului, asociat şi unei percepții filosofice integratoare, temă dezvoltată în eseul său din finalul cărții.
Sugestia principală a universului liric configurat de poet este aceea că împlinirea maximă a vieții, a sufletului, incluzând aici binele, frumosul, adevărul şi valoarea, nu se pot afla într-un loc exterior, deoarece haosul, falsitatea şi inadecvarea sunt mărcile vizibile ale prezentului. În schimb, această noblețe poate fi aflată în însuşi efortul sisific de a păstra, în cele ale vieții, inocența, unind existența cu poezia, iar în cele ale scrisului, de a face să fuzioneze mărcile sonului clasic cu cele, mai stridente, ale experimentului postmodern. Aşadar, poezia nu este, pentru Gabriel Chifu, o forță eminamente scriptică, ci mereu una salvatoare, existențială, un instrument de sondare a realităților ascunse: „lacătele se deschid unul după altul/ cu o cheie de apă/ spre marea sală pustie./ ca aerul prin golul trestiei/ în şi din pieptul scufundătorului/ aşa circulă sufletul prin/ aceste cuvinte întrebătoare” (şi atunci copilul îi şopteşte bătrânului povestea pe care vrea s-o audă).
Viața şi poezia se îngemănează, în această viziune (şi nu întâmplător mai multe poeme poartă titlul o viziune, urmat de subtitluri diferite), adesea confundându-se: patru elefanți duc „o carte uriaşă în care sunt închis eu”, „o carte terifiantă şi vie/ în care sunt întemnițat eu” (patru elefanți trişti trec pe un drum pustiu), însemn al unei imaginații trăite ca forță activă, plăsmuitoare – de alte şi alte simboluri ale scrisului mântuitor, spre a făuri o operă pe care „nu o poți citi cu adevărat decât trăind-o” (...), atunci când „tot înscrisul ei coboară în viața noastră,/ se răspândeşte pe pământ, cu lumea amestecându-se” (din lume în lumină).
Unul dintre cele mai frumoase poeme din câte am citit despre pierderea purității şi despre tragismul acestei întâmplări ireparabile este întreaga lumină neagră a poemului dintâi, în care „poemul-palimpsest” este de-a dreptul o întruchipare a uzurpării, în stil guénonian, a realității prime, de către una secundă, de ordin inferior, căci „acest poem vesel [a se citi vulgar, ieftin, n.ns., S-G. D.] s-a înălțat triumfalist/ peste tăcerea primului poem, făcut din suspine:/ ca şi cum temeliile unei biserici/ până la acoperiş ar deveni cafe-bar./ acest poem este scris peste altul,/ pe care l-am şters; inima celui dintâi/ încă mai bate, respirația lui încă vie/ se amestecă şuierător în respirația noului poem”. Extrema sensibilitate a poetului desluşeşte semnele unei realități pure, ocrotitoare a fragilității sacre, obscurizată de una grobă, dizarmonică, lipsită de înțeles, pulverizată în fragmente. Straturile care ascund poemul dintâi, dezvoltat sub cupola tăcerii, a sincerității şi a discreției sunt nu doar ale scrisului, ci ale lumii. Totuşi, poetul nu uită „lumina neagră a poemului dintâi, îngropat”, iar această memorie este garanția unei mărturisiri recuperatoare: „şi tot aşa din creierul meu/ nu se naşte poemul ci doar amintirea lui” (...), scrie el altădată despre desincronizarea dintre inspirație şi scris, tot o formă de cădere în lume, deci de inautenticitate, iar „până vine viitorul ce ne facem?” sună o întrebare revelată ca inutilă, probă de ignoranță, reproş adresat celui ce aşteaptă, pierzând clipa de acum, prezentul împlinit in actu (din pântecul tău mare aflat în luna a noua). Poezia este, în esență, un dar discret, ea trebuie degustată în tăcere, în spații protejate, adânci: „salcie/ care-şi leagănă frunzele negre în/ vântul subpământean:/ poezia” (salcia cu frunze negre).
Cel devotat lirismului ştie că dimensiunea interioară este aceea care dă adevăr şi măreție poeziei, moartea fiind agentul ultim, catalizatorul nimicirii de sine (Ananda Coomaraswami) ce redă subiectul liric realității sale esențiale – „însă tăcerea ta va fi pe deplin înțeleasă, ca vorbire, de stelele licărinde,/ de adierea serii,/ de câmpul cu ierburi uscate” (moartea se rupe în mii de stropi, ca ploaia); „razele lui înaintează pe coridoarele/ melancolicei abații interioare,/ trec dintr-o chilioară în alta/ pe rând luminându-le” (soarele târziu de noiembrie intră blând în trupul meu vechi,).
Prin poezie se pune diagnosticul corect unei lumi meschine, mărginite, în care totuşi autorul trebuie să trăiască: „am ajuns la capătul acelui drum care la început/ era infinit” (puțină lumină în cadru), exclamă el dintr-o suflare, în două memorabile versuri, creionând, cu maximă economie de mijloace, starea de fapt. Coşmarescul figurat în poemul mi s-a dat lumea îi aduce siguranța dureroasă că e o făptură spirituală la origini, iar lumea e numai ceva derivat, imperfect, opacizat. I se revelează, indubitabil, precaritatea sa şi a scrisului, în egală măsură parte din ea: „port deasupra capului/ o propoziție însuflețită. Încep/ să mă cred izbăvitor. Atunci/ brusc,// acest univers înşelător ia foc,/ arde în flăcări ca o foaie de hârtie mototolită/ pe care era notată povestea” (mă apropii păşind pe un pod de nisip).
O lume în care este antrenat, chiar angrenat, la modul simbolic, un univers cvasicaragialesc, a cărui lipsă de impact este susținută de minune în crezul poetico-filosofic al autorului, din postfața intitulată Mic manifest despre poezia heracleitică: „el, marele croitor, cu grozava, neîntrecuta lui ață,/ fără nicio erată,/ pentru tot ce există coase îndată/ haină eternă, glumeață (începe deodată să ningă atât de bizar,); „s-a întors la noi, o, da, s-a întors lumea domnului/ Caragiale”. O regăsim sub diferite întruchipări demoniace, cum ar fi maşina lu’ peşte, roşia apocalipsă sau propriile euri depăşite, „expirate”: „avataruri pe care le-aş ucide fără niciun regret”, căci aspirantului nu-i pot stinge setea de absolut. Într-un „oraş al papagalilor”, inapți să-şi trăiască pe cont propriu existența, aflăm „blând-postmoderna făptură argintie” din poemul dimineața mă întâlnesc pe stradă cu ironica, figurând zeitatea contemporaneității, o entitate hibridă, ininteligibilă. Pe care conştiința poetică este totuşi nevoită s-o accepte, ca emblemă a lumii postmoderne, nu o poate respinge pur şi simplu, ştind că îi este consubstanțială: „m-am aruncat./ dar n-am căzut:/ golul din prăpastie eram tot eu” (o viziune, p. 73), „căci din aceeaşi lume nevrednică sunt parte” (locuiesc într-un oraş de câmpie).
De acest intens efort de comprehensiune dă seama postfața pomenită mai sus, Mic manifest despre poezia heracleitică, care creează cadrul mental şi afectiv al unei disponibilități integratoare şi tolerante, al înfiripării poeziei înseşi; căci lupta asumată pentru şi prin poezie constă în a nu lua în serios tot ce se vede, întreg ansamblul corcit al unei lumi incoerente, fără legătură lăuntrică durabilă, în care până şi intențiile cele mai nobile sunt luate în derâdere, până şi răstignirea nu este autentică: trupul răstignit „e făcut din hârtie sau din plastilină. sau din cuvinte” (sunt un copac pe care moartea îl bate ca vântul). A nu lua în serios cele văzute, uneori monstruoase, nu exclude însă acceptarea lor senină şi neutrală, ca simple propuneri existențiale, tandru contemplate, de dragul interiorității lor pururi ascunse.
În această luptă dusă pentru prezervarea purității, o armă imbatabilă este recursul la rezervele de prospețime: „anatomia mea comună/ era dublată de altă anatomie invizibilă, poetică” (fagurii din adânc). Poetul îşi aminteşte de rotundul deplin al începuturilor şi îl figurează sub forma unor arhetipuri ce nu se pot ofili nicicând: „în fiecare zi primesc/ o sumedenie de pumni în plină figură./ însă nu mă doboară./ fiindcă la vedere am avut o făptură de cauciuc,/ de încercare, de folosință comună./ şi am avut grijă să-mi păstrez/ câteva trupuri de rezervă,/ pe care le-am pus deoparte, în locuri neştiute./ ele duc vieți paralele, adevărate (...) aceste trupuri de rezervă/ au inimi inocente, puternice, neîncepute./ n-am decât să închid ochii aici,/ în viața asta de doi bani./ am să trăiesc mai departe prin ele,/ trupurile mele de rezervă” (undeva pe brațul Kassandra).
Ceva din prospețimea originară se menține întotdeauna în intuiția că Ființa păstrează mereu resurse, iar ele regenerează: „mirându-mă/ ce nemărginire stătea în mine/ îngropată, nefolosită/ şi eu habar n-aveam” (ce nemărginire stătea în mine îngropată, nefolosită). Procedeul se aplică şi imaginii unei iubite dispărute: „tu să-ți continui viața risipită în celălalt univers/ şi aici să fie un dublu al tău,/ însuflețit/ doar pentru mine” (Siviri).
În mod similar, deşi la nivel inconştient, chiar şi vecinul care-şi udă curtea cu furtunul întreține de fapt paradisul (vecinul meu de peste drum de la Craiova). Eurile multiple, de vârste diferite şi viețuind fertil în universuri paralele, revin constant sub diferite aspecte, ca în poemul am ajuns într-o gară, creând impresia unei fertile ambiguități: în egală măsură, se degajă nostalgia despărțirii de eurile depăşite, de potențele pe care le-au reprezentat, şi se instaurează, aievea, pacea sufletească, grație detaşării de trecut: „în aşteptare,/ inima mea ardea ca o candelă. Curând, uleiul din vas/ se va termina şi flacăra se va stinge./ e normal să se întâmple aşa ceva, nu?”
Memoria este esențială, este factorul cheie în această luptă pe viață şi pe moarte. Dar asupra ei se duce un veritabil asediu, din partea forțelor nimicitoare: „memoria marea memorie este vraişte” (mama mea se va naşte în aur). Aneantizarea memoriei are loc prin uitarea adevărurilor esențiale, prin cedarea în fața ispitelor ieftine: „va veni va veni uitarea./ (aidoma unui alai de nuntaşi veseli chercheliți/ nepăsători/ cu taraful de lăutari după ei care calcă în picioare/ strivesc o tămâioară răsărită în calea lor.) te va strivi./ pe tine şi totul în jur” (tămâioara). Scrisul este, şi el, pândit de căderea în dizgrație: „după el nu rămân decât două cuvinte/ necuprindere şi uitare” (necuprindere şi uitare). Memoria este supusă unui atentat tocmai fiindcă este resimțită ca un obstacol în calea proliferării nimicului ce luptă să-şi facă loc: cineva, un necunoscut, lăsa „un pachețel legat cu fundă roşie/ care, de fiecare dată, fără greş/ exploda şi-mi făcea praf memoria” (s-a strecurat în neliniştea mea, m-am trezit cu el acolo). Distrugerea poate fi însă şi sinonimă uitării, deci eliberatoare. Anxietatea poetică naşte polisemia. Ambiguitatea poeziei este benefică.
Poetul este conştient că are vocația unei trăiri demăsurate, totalizatoare, pe care însă vremurile nu i-au permis să şi-o împlinească: în locul ei a trebuit să se mulțumească, meschin, cu un simulacru, un zid castrator, până când a observat că este în primejdie să devină el însuşi acest zid din jurul său, insinuat în existență până la a-i impune limite (sunt un copac pe care moartea îl bate ca vântul). Se ştie trăind dintotdeauna cu vocația totalității, a implicării totale, a dezmărginirii, percepută cu o extraordinară acuitate. Se simte croit pentru absolut, dar lumea e un tipar mărunt, insuficient, în care infinitul nu poate încăpea. Marea sa capacitate de a trăi, de a se dărui, de a încerca totul se concretizează în intuirea unor căi centrifuge asemănătoare cărărilor borgesiene ce se bifurcă nedeterminat: „sunt smuls aspirat. Pornesc în atâtea direcții în acelaşi timp fără să mă rup în bucăți” (ibidem). Şi ploaia trivalentă, deci ramificată, este expresia atâtor nostalgii ale ființei, a atâtor experiențe ratate, dar şi a ieşirii posibile din mediul revolut: „ea cade aici şi deodată/ în alte două lumi/ unde am fi putut să trăim/ şi unde nu vom ajunge niciodată.// ploaia aceasta prevestitor loveşte în geam/ ne şiroieşte pe față/ aducându-ne şoapte de dincolo.// arătând că în zid mereu este o poartă./ că tărâmul dat/ diferit se triplează” (Ploaia trivalentă).
Ființa se împarte, purtată de iluzia unei trăiri tot mai intense, dar, cu o reînnoită luciditate, poetul simte că nu e vorba decât de o istovire a energiilor prin dirijarea lor spre exterior, de o disipare a prețioaselor resurse lăuntrice: „eram cel care pleacă în patru direcții deodată/ hotărât să pună sare pe cadavrul vântului” (scurtă istorie a universului). Pe insul trăitor sub spectrul totalității îl încearcă pofta de risipire, de unde senzația că familia îl ține „legat cu lanțuri. Altfel/ m-aş risipi precum cenuşa sub adierea serii,/ precum mirosul teiului de alături” (fotografie de grup). Impresionante ipostaze ale eurilor multiple, experimentând trăiri în lumi diferite, apar şi în poemul tocmai spuneam ceva nemaipomenit de interesant, în care este prezentă şi tema angoasei fără leac, de atâtea ori descifrabilă în universul fantasmatic proiectat de Gabriel Chifu.
Cât se poate mărunți Ființa ultragiată în contemporaneitate? N-o vom şti, dar poetul are senzația concretă a infinitei căderi în derizoriu a nemărginirii: „din icoane din versuri din raze/ a fost smuls infinitul/ de peste tot: smuls/ adunat gram cu gram şi silit/ să se restrângă în sine/ până la dimensiunile unui punct.// iar punctul a fost aruncat la întâmplare într-o propoziție oarecare din caietul unui şcolar cam nătâng” (a înghețat lumea). Căderea în lume este deci micşorare, dar şi confuzie: „încurcam spiritul cu spirtul cordul cu nordul/ cerul cu pământul” (ibidem). Astfel se arată confuzia de după căderea în lume, mediocritatea fiindu-i însuşirea dominantă: în oraşul meu nimeni n-a înviat niciodată, cum o spune, grăitor, titlul unui poem.
Cu toate acestea, cu atât mai valoroasă e condiția umană, văzută ca o strădanie eroică de păstrare a demnității. Frecvente sunt, în poezia lui Gabriel Chifu, meditațiile discrete asupra divinității (de pildă, poemul intitulat oaspetele nemărginit); „cel-fără-de-început” e văzut coborând, ipotetic, într-o lume ce nu-l poate conține, fiindcă e mult prea mică; sau El poate fi totuna cu „vântul de dincolo” care izbucneşte în lume printr-o spărtură, insolitând contingentul (cu albe bastoane păşesc pe strada mea orbii); dropia este şi ea o întruchipare a epifaniei, „are pană luminândă, astrală”. Omului îi rămâne lumina, putința iluminatorie, iar instanțele, neexplicate şi spontane, ale acesteia nu sunt rare: „atunci am fost fericit”, exclamă vocea lirică în poemul fagurii din adânc, neştiind de ce: „poate toate la un loc sau altceva – o dezmărginire,/ o promisiune, o lentă dizolvare în lumină –/ mă făceau fericit./ (ce-i fericirea oare, punctul unde călătorul, drumul şi ținta devin totuna?)”. Chiar şi tristețea îmbătrânirii se curăță prin aspirația luminoasă, strâns legată de una ascensională: „aş schimba chimia./ să dispărem brusc, dizolvați în lumină” (dimineața, pe plajă, trupurile noastre îmbătrânite). Este prețuită inclusiv mica iluminare în cotidian (mergeam într-o dimineață). Topirea, dizolvarea sunt alte posibile metamorfoze ce-l pândesc pe poet în vederea unei re-existențializări, în perspectiva dobândirii unor noi demnități, manifeste ori ascunse: „păşesc pe treptele unei scări lichide./ nu-mi dau seama dacă urc sau cobor/ pe această scară neînțeleasă” (din slăvi cade un vas de cristal). Simbol al luminii este şi rostirea poetică: ei îi închină Gabriel Chifu o exclamație jubilatorie, veritabilă profesiune de credință: „dar m-am întors./aici. În lumină./ în nemăsurata, incomparabila bucurie a vorbirii./ mi s-a dat voie din ea,/ ca dintr-o pâine mare, să mă împărtăşesc –/ să rup o bucățică, a mea, şi cu ea să mă hrănesc./ supremă-ngăduință, nemeritată favoare” – După patru zile, Lazăr). Resurecția prin cuvânt e ca o Înviere, fiind, în acelaşi timp o smerită şi intens afectivă reîntregire.
Lumina inundă ființa, o ia în stăpânire şi îi instilează o libertate a simțirii, o efectivă dezmărginire: „şi-n dimineața slăvită/ resimt un adevăr mai sigur decât lumea:/ ființa mea se urneşte în fine,/ iese din ea însăşi,/ curge aidoma pârâiaşelor de munte,/ cucereşte alte şi alte teritorii” (încet, pe-ndelete, dimineața cu lumina ei).
Crezul exprimat în Manifest... se împlineşte la un nivel superior printr-o uniune lăuntrică, prin recunoaşterea unei armonii prestabilite, odihnind în ființa eliberată de prejudecăți, departe de vulgara acceptare conformistă: în frumosul poem în noaptea asta nu mi-e somn, oboseala nu m-atinge, asistăm la o clipă de comuniune prețioasă cu firea: „mă deschid./ iau înăuntru, la adăpost, totul./ mut în mine totul./ pământul, râul, cerul cu stele./ totul devine interior. Lumea// se adună-n mine./ lăuntrică./ salvată./ de-a pururi.”
Poezia lui Gabriel Chifu, bogată în straturi semnificante, densă, profund sugestivă, neliniştitoare, aşa cum este arta adevărată, făcând audibilă o puternică melodie, cu son diferit la orice nouă lectură, dă mărturie despre un autor căruia timpul îi oferă prilejul de a spori în complexitate şi amplitudine un lirism impresionant, închinat marilor teme dintotdeauna.