UN ELOGIU DOMNULUI MIHAI ŞORA

Sunt foarte fericit că am prilejul să scriu acest mic text omagial cu ocazia acordării Premiului pentru întreaga activitate, al prestigioasei reviste Viața Românească, Domnului Mihai Şora. Cum am scris şi într-o altă împrejurare asemănătoare (vorbesc despre volumul ce i-a fost dedicat la aniversarea a 90 de ani de viață), probabil filosoful este unul dintre puțini români, filosofi sau nefilosofi, care-şi merită mereu şi pe deplin omagiul. Unul din puținii „mari români“ care nu vor intra niciodată în topurile aberante ale vremii noastre, pentru că le va depăşi întotdeauna, situându-se în afara şi deasupra acestora. Vestea că filosoful Mihai Şora, „Domnul Şora“, cum i-am mereu spus noi, cei mai tineri, cu foarte caldă deferență şi sinceră recunoştință, împlinea atunci 90 de ani a fost cu totul surprinzătoare, ca să nu spun şocantă! Ce era surprinzător în acea aniversare? Păi, aniversarea însăşi, evenimentul ca atare, pentru că mie, întotdeauna, filosoful mi s-a părut cumva „fără vârstă“, dacă nu chiar cumva „pururea tânăr“.

Nu în afara timpului, pentru că timpul şi istoria, care îl încarnează pe cel dintâi, nu l-au văduvit deloc de încercările lor. Membru al partidului comunist francez şi luptător în rezistență, debutat în volum la Paris, la celebra editură Gallimard, cu Dialogul interior, o carte de fenomenologie excelent primită pe malurile Senei, filosoful avea să vină să-şi vadă părinții la puțină vreme după instalarea regimului comunist – care nu i-a mai îngăduit să se întoarcă în Franța. Odată regimul comunist instalat, de bună seamă că decenii în şir nu avea să mai fie vorba despre filosofie, despre cea scrisă vreau să spun, cu atât mai puțin despre fenomenologie! În schimb, avea să izbutească să facă proiectul – şi să-l coordoneze în bună parte – Bibliotecii pentru toți, colecție ce nu avea să poată fi „stricată“ nici după eliminarea sa din sistemul editorial, pentru că formase acolo un grup de redactori bine pregătiți profesional şi cu o idee înaltă despre misiunea lor culturală.
Apoi, avea să fie una din victimele scandalului legat de Meditația Transcendentală, montat abil de Securitate pentru „a-i linişti“ pe unii intelectuali socotiți incomozi. Imediat după aceea, avea să devină colaborator constant – dar sub pseudonim, pentru că i se interzisese semnătura – al Opiniei studențeşti, pe care o coordonam. Şi ne amuzam împreună, dar şi laolaltă cu prietenii mei, de pseudonimele pe care le schimba mereu, plecând întotdeauna de la literele cuprinse în propriul şi adevăratul său nume. Şi, parcă, istoria încă tot nu vrea să-l lase în pace, devreme ce, dedicându-se cu incredibilă devoțiune nu destinului propriei opere, ci aclimatizării „pre rumâneşte“ a operei franceze a lui Benjamin Fondane, i se ridică atâta ostilitate în față, i se pun atâtea piedici.

L-am întâlnit prima oară în jurul anului 1980, la puțină vreme după apariția volumului Sarea pământului, prin care şi-a recâştigat statutul de autor, de data aceasta de limba română, la vreo patru decenii de la strălucitul debut parizian. O carte despre poezie, concepută în dialog, care trece însă de poezia ca atare pentru a vorbi, de fapt, despre destinul omului în lume. Pretextul şi tipul de redactare „literare“ i-au asigurat desigur nu doar posibilitatea apariției, ci şi un public mult mai larg decât putea spera un filosof de asemenea profunzime şi complexitate. În spatele personajului TP, trebuie deconspirat Toma Pavel, cel dintâi „tânăr prieten“, care a avut enorm de câştigat în urma contactului cu spiritul atât de viu, de interogativ şi paradoxal al filosofului. Dar, conform mărturisirii celui din urmă, „personajul“ este de fapt o construcție şi un alter ego, pentru că dialogul este, pentru Domnia Sa, înainte de a fi unul cu ceilalți, unul interior, ceea ce ne reîntoarce la punctul de plecare, la extraordinara carte de debut. Prezență mai degrabă discretă până atunci, Domnul Mihai Şora avea să fie adoptat de lumea literară şi avea să mai publice câteva cărți, toate remarcabile, toate la frontiera aceasta dificil de trasat, mai ales în cultura noastră, dintre filosofie şi literatură. Mă refer la A fi, a face, a avea, la Clipa şi timpul sau Eu & Tu & El & Ea, ultima subintitulată „despre dialogul generalizat“, formulă care spune perfect tipul de demers intelectual al lui Mihai Şora, sintagmă care îi defineşte probabil cel mai exact propria forma mentis. După 1990, avea să fie recuperată pentru publicul românesc şi excelenta sa carte de debut parizian şi, astfel, publicul de aici a putut să vadă puternica rădăcină de o atât de complicată origine fenomenologică din care se trage tot ceea ce a urmat.

Dar poate mai puțin despre cărțile sale aş vrea eu să vorbesc şi mai mult despre omul Mihai Şora. Un om care-şi trăieşte filosofia, pentru că este în mod esențial un om al dialogului şi al solidarității impecabile, chiar în sensul originar al cuvântului, deci „fără păcat“. De aceea îi plăceau şi îi plac atât de mult „simpozioanele“ între prieteni şi discipoli, desfăşurate adesea până la orele târzii ale nopții ori deja timpurii ale dimineții următoare. Din acest motiv nu a refuzat cuiva vreodată nu doar un interviu care să devină act publicistic, ci pur şi simplu o discuție, o convorbire particulară. Am avut prilejul să particip la câteva din aceste „simpozioane“, cam toate în sinistrul deceniu al nouălea, ultimul din eonul comunist, şi am rămas şi astăzi sub farmecul lor. Nu doar prin ceea ce spunea şi povestea filosoful, deşi vorbea întotdeauna cu miez, discursul sau replicile fiindu-i mereu încărcate de substanță, ci poate prin modul în care le spunea, prin efectul tonic pe care îl exercita asupra ascultătorilor. Se vedea foarte limpede că îi place viața, că o iubeşte, chiar că o omagiază, aşa aproximativă şi adesea dureroasă cum se întâmpla să fie viețile noastre, ale tuturora, în acele vremuri, şi reuşea să ne transmită şi nouă, celor mult mai tineri, această dragoste, acest sentiment tonic al vieții.
Acelaşi lucru l-am simțit şi mai ieri, în vreme ce citeam recentul interviu din Viața Românească în care dezvăluie, neaşteptat de senin, cele ce se petrec în jurul ediției Fondane la care lucrează, l-am resimțit de fapt mereu când i-am citit o intervenție în presa culturală, când i-am citit sau recitit o carte. Fără să-i fiu neapărat în preajmă, ştiindu-l însă acolo, la Bucureşti, la Cluj, în Germania sau în Franța, unde îi poartă paşii viața şi lucrul dificil la care s-a angajat acum, simțind că este în bună formă, captându-i de la depărtare infinitele energii pozitive.

Uneori, Dumnezeu naşte oameni pur şi simplu pentru ca aceştia să facă binele şi pentru a fi nişte repere ale acestuia, dar şi nişte repere pentru ideea de umanitate însăşi. Fără îndoială că unul dintre aceştia este Domnul Mihai Şora. Prin urmare, Premiul Vieții Româneşti este cum nu se poate mai potrivit acordat, deşi nu atât de premii are nevoie Domnia Sa, cât de liniştea necesară ducerii la bun sfârşit a operei de devoțiune confraternă față de Benjamin Fondane.

Aşa că, felicitându-l din inimă, îi doresc multă sănătate, neştirbită putere de muncă şi câtă linişte trebuie! Mi-ar fi plăcut să pot fi de față la ceremonie şi mă întristează că împrejurări personale nu-mi permit acest lucru. Aş fi vrut să fiu de față nu atât pentru ceremonia în sine, ci mult mai mult pentru a-l fi simțit pe distinsul filosof şi marele om într-o sporită proximitate.

7 Decembrie 2008, în Iaşi