IMAGINI LIMITĂ CU "ÎNOTĂTOARE"

Cu al patrulea volum, Înotătoarea dezosată. Legende metropolitane, Cartea Românească, 2015, din „cvintologia poetică” proiectată, Linda Maria Baros rămâne ceea ce fixa Lionel Ray, „o poetă ieşită din comun”. Şi pe ansamblul ”cvintologiei”, şi cu fiecare volum, se remarcă o construcție dublă, măsurată şi explozivă în acelaşi timp, alături de un imaginar neobişnuit, neinhibat, nelimitat şi un suport lingvistic asemenea, bine individualizat.
Locurile, personajele, stările, stăpânite demiurgic şi referențial de un eu, un tu, un noi, sunt supuse metamorfozei, care devine procedeul de a figura o nouă realitate, în care se instalează erosul, în forma sau de-formarea) lui ubicuitară. Din această întâlnire ia naştere o lume distanțată de biografismul plat, dar cu autenticitate, reflexie şi auto/control în abis, ființare a oraşului, analogon al sinelui atras în aventura cunoaşterii totale, chiar şi ca proiecție exterioară. Volumul anterior, Casa din lame de ras, construia/totaliza locul dinăuntru, ființa (sinele), cu componentele aflate şi în compoziția strânsă a volumului: Pragul, Uşa, Podeaua, Masa, Fereastra, Pereții, Casa. Noua apariție editorială, Înotătoarea dezosată. Legende metropolitane, tot un compus geografic gândit/mutat în ontic şi ontologic, aduce imagistica celor două figuri îmbinate, însă, măiestrit, oraşul şi erosul, sub lupă metamorfică. Metropola şi sexul ajung, cu luciditate şi ordonare atent conduse, într-o stare de metamorfoză fără de limită, dar privită şi organizată din toate unghiurile. Oraşul şi sexul trec unul în celălalt cu o reversibilitate care ține de anamorphae, decupajele de peisaje, stări sau personaje sunt bine tăiate, dicția, cu cât mai viscerală, cu atât mai poetică, pentru ca metropola să devină, de la macadan la drumurile periferice un ouroboros, tărâm sinonim ”casei din lame de ras”, multiform, apocaliptic, crud, zeificat în funcțiile sale aberante, stăpânitoare, dar stăpânit imagistic şi liric. E vorba, după spațiul închis din Casa din lame de ras, de un exterior gemelar, oraşul-sex, tortura(n)t în construcție şi deconstrucție, dar tot ființial, tot cerebral. Multiplele fațete ale alterității metropolei, alter-ii senzoriali ai instanței poetice (care sunt atât ciclurile volumului cât şi înotătoarele dezosate), alcătuiesc o identitate, neobişnuită, fără inhibiție, un fel de a fi, actual, provocator şi revelator pentru timpurile noi. Realitatea interioară este tot de una cu cea exterioară, ca şi cum a/casa din precedentul volum ar corespunde metropolei, cu legendele smulse din real, fragmente netrucate, pe care perpetua metamorfoză le face atât de dificil de prins într-o formă strictă, comună, cu toate că, paradoxal, prin acest procedeu lumea se fixează memorabil, cu imagini limită, situații limită. Ciclurile volumului, aranjate într-o structură rotundă, sunt arcimboldiene, metropola fiind un compus dublu. Fiecare parte componentă ”macadan”, ”ziduri”, ”acoperişuri”, ”poduri”, ”subterane”, ”periferii”, ”drumuri periferice” îşi schimbă specificul, prin elementele sexuale instrumentate din perspective diverse: accelerate, lente, apropiate, depărtate (orice poem e un exemplu), care creează alte forme (sau de-formările).
Un transfer al atributelor şi funcțiilor se face biunivoc. Metropola, cu părțile ei, extrem de atent descompuse şi recompuse în cercurile concentrice ale părților/ciclurilor, capătă atributele alter-ului sexual. Locurile/figurile au comportament erotic, aşa de departe, însă, de erotomorfismul romantic. Se ajunge la o atroce acuplare ”dezosată”, la suprafață rana actualității citadine prinse în mecanism sexual, în adâncime una pătrunsă de revelație. Imaginea-nucleu a volumului este ”Oraşul de beton se-mpreunează cu oraşul de carne”, în jurul căreia se adună toate celelalte erotisme metamorfice ale citadinului. De altfel, abundă imaginile-limită pe linia transferului menționat: ”Champs Elysées-ul atinge orgasmul”, ”…turiştii./Metropola, sexul ei uriaş, îi atrage”, ”uretre de neon (…) încep să curgă”. Uneori, comparația face mai uşoară şi indicarea transferului invers, de la om la elementul citadin: ”coapsele înalt-vertiginoase ale înotătoarelor/par nişte coloane dorice”.
Toate asocierile şochează, fiindcă supuse aceluiaşi proces al erotizării metropolei în metamorfoză continuă. Elemente/momente din spațiu, timp, chiar personajele sunt atrase într-o neobişnuită mulțime de forme în mişcare, mult erotică: ”gonoreea piscinelor”, ”firmele hotelurilor-nişte uretre de neon”, ”orgia pelvisului”, ”dimineața, gema ei/rozacee, de şancru, sparge cerul”, ”Nici un bărbat nu te-a apărat iar cei care au încercat/să-ți vâneze cu limba bâtlanii scelerați ai sânilor/au uitat că falusul expirat crede că sânii femeilor/emit o lumină intermitentă”. De altfel erotizarea cuprinde tot universul: ”Iar noaptea urcă-ncetişor printre clădirile din jur,/ca nişte degete de-a lungul unei coapse”, ”lumina care se racordează/la clădiri printr-un şir de penetrări repetate”. Comparațiile se arondează tot erotismului, uneori grotesc: ”freamătă parcelele/de rapiță, ca nişte imense pubisuri nordice”, fetelor ”li se umflă pieptul/de parcă-ar fi testicule de taur”. Nu e de mirare că metamorfoza cuprinde şi timpul: ”amurgul îşi deschide botul uriaş,/de dulău”, ”Meduza dimineții se ridică-ncet/deasupra oraşului”, etc.
Personajele inițiatice, cum sunt ”înotătoarele”, par compuse din elemente revelatorii şi releva(n)te, tot în substanța lor erotizantă: ”Pubisul lor abrupt iluminează ca un triunghi negru,/reflectorizant, fețele camionagiilor//Camionagii se uită la ele cu subînțeles./Da, fiindcă ele au sexul în formă de H”. Se petrece în asemenea momente limită ale erotizării, însă, o adevărată hierofanie. Până şi personajul emblemă intră într-un scenariu sacerdotal, cu elementul metamorfic prezent: ”Marea Înotătoare Blondă,/Fesele ei se aprind, au curbura Cercului de Foc indonezian”. De altfel, din poema liminară Linda Maria Baros sublinia, metaforic, prezența inspirației în această provocatoare construcție a oraşului, compus din alter-i care se iluminează continuu până la o nouă identitate, metropola erotică; angelizarea e punctată şi de prezența sacră a mâinii în mai multe poeme. De pildă: ”Ies pe stradă cu îngerul, ca un lanț înfăşurat pe mână./Albită de varul poeților”. Se strecoară în ritualul păgân accederea: ”Mă-ntorc acasă/Ca un lanț înfăşurat pe mână”. În felul acesta, cu imagini anume agresive, se creionează funcția sacră a erosului în actualitatea cea înstrăinată, „metropola”. Aşa, într-unul din poemele-concluzie (cum sunt la fiecare ciclu), Peisaj cu înotătoare, se fixează chiar un Centru, cu momentul său auroral, dimineața, inaugurând axul fix, Obeliscul, cel însoțit de plutirea/dansul erotic, nu altceva decât manifestarea sacrului în metropolă. Axa centrală stă mărturie clipei privilegiate (şi) a erosului totalizant într-o imagine memorabilă, unde Obeliscul, punct fix, lărgirea circumferinței odată cu axa orizontală, unduitoare, până la marginile metropolei, „periferiile”: ”Dimineața se lasă pe obelisc, învârtindu-se/ca o dansatoare la bară.//Pe cer, trec în stoluri imense înotătoarele/Asemenea unui diamant, pubisul lor lasă/o dâră subțire pe suprafața sticloasă a aerului./Iar de piept le-atârnă, ca nişte prunci,/civilii traşi la față cu, aproape la vedere,/semnele slăbiciunii lor.//În depărtare, undele blocurilor, nesecerate încă/de răsuflarea lor ritmică”.
Erotomorfismul, practicat metodic, duce la o construcție nouă, a oraşului-lume interioară şi exterioară în acelaşi timp, cu elementele mutate unele în altele, în imagini organice, senzoriale, orgiastice chiar, dar supuse, paradoxal, momentului hierofanic dat de o mistică a sexului. Mai întâi, însă, materia oraşului-furnicar e în amestec, fără pudoare, cu cea umană, penetrând-o (”zumzăitul letargic al betonului îți intră în oase”, ”dropiile tăcute, cubice,/ale pavajului”). Oraşul e unul ”elastic”, adică metamorfic, cu transferul constant dintre cele două elemente cheie: ”Iar fetele, fetele uzează turbinele trotuarelor, gâfâite,/asfaltul le urcă vijelios în artere,/deschide în forță şenalul piețelor.//Străpungerea aceasta blândă dintre două străzi paralele/aduce cu o mamă care alăptează, inima ei,/de pe rue Lauritson, împinge laptele în avenue Kléber”, ”…trăgătorii de elită…/ți-au ascuțit ciocul pe coastele noastre de sticlă”. Acest poem, Odă oraşelor elastice, nu imnifică, ci proiectează deformări: ”guri de canal se deschid eliberate spre cer,/un fel de ecluze, de sfinctere ruginite”. La primul nivel, locurile comune au comportamentul omului înstrăinat: ”Iar fiecare răscruce (grațioasă ca o tânără parcă)/să-ți smulgă mădularele,/să ți le-azvârle-n borcanul cu formol al gangurilor”. Alter-ul poetei, un ”tu” al ecorşeului erotic, cu bărbații care nu au ajuns să-i apere identitatea (feminină), este un exemplar ”erotomorf”: ”nici un bărbat nu te-a apărat iar cei care au încercat/te implorau noaptea şi plângeau lung, în hohote,/pe ogiva pelvisului tău. Pe textura lui roză, de crisoberil”. Axele imaginarului metropolitan se întâlnesc, ca într-un centru al lumii, mutilat, însă. Levitația e curentă, atotcuprinzătoare, alergarea pe acoperiş, nesupusă gravitației, animatul devine inanimat, dar eul se vede când levitând când spânzurat într-un ”întuneric des şi pustiu./Cleios”. Toate elementele spațiale sunt surprinse de mutație, sub magia sexului, legendară. Dar iată şi una dintre ”legendele” de scenă, tradusă la o scară amplă: ” Pălăria dealurilor s-a rostogolit până la periferii./Ca un prestidigitator, oraşul a scos din ea/iepurele alburiu al trenului rapid/şi l-a pus, cu o mână blândă, pe şine”. Fără încetare, componentele metropolei-corp şi text (”s-au întins cu toții pe patul negru al sensului”), semnalate de titlul ciclurilor, sunt mutate una în cealaltă, ca alter-i care se adună într-o nouă identitate, fie şi monstruoasă: ”străzile devin toate, toate, nişte poduri”.
Provocarea, reuşită, constă în faptul că, urmare metamorfozării a toate, sexul se amestecă, subtil sau brutal, cu legendele, oamenii, locurile. Personajul central, înotătoarea (fie şi în grup), este purtătorul inițierilor, chiar şi pentru…”camionagii”. Merită subliniat că asemena ființe plutitoare şi neînțelese, androgine, parcă, aduc putere, o magie sexuală atotstăpânitoare. Funcția magică a erosului e conturată limpede (”Uneori, câte-o înotătoare subțire, de vară,/îți bate noaptea, înfometată, la uşă,/Scoate flăcări verzui pe gura ei ascunsă-ntre coapse”), mai ales în poemul dezosării, al curățirii, iluminării până la capăt, prin păcatul oficiat, însă, de veghea angelică (”lanțul” de la mâna sacră fiind echivalentul îngerului). Citez pentru măiestrie întregul poem Mănânc şi dorm: ”Mănânc şi dorm. Pielea mi se reface zilnic./Bărbatul care-mi oferă plăceri/îmi mângâie în fiecare zi sexul./Până ajunge carne vie.//Asta mă scoate din minți şi atunci încep/să urlu şi să-mi tai venele-n lung,/mă reped la el şi încep să-i rup,/ca unui cântăreț gothic,/femeile de pe pulpe şi piept//Îl bat cu lanțul şi-i înnod degetele.//Apoi mănânc şi dorm. Pielea mi se reface încet./Bărbatul care-mi oferă plăceri/zace ghemuit la picioarele mele”. În aceeaşi situație se află poezia de azi: ”Aşa cum se cojeşte lumina de pe retină/într-un subsol ocult, cu proiectorul în ochi,/aşa îmi imaginez cu moartea poeziei”.
Aflată, ca şi eul liric, ca şi alter-ul înotătoare, ca şi metropola, într-o situație limită, poezia capătă deodată sacralitate, oficiată de mâna sacrificată, cu acces la levitație, angelizare. Aceeaşi magie sexuală este, însă, abil intrată în scenariu, ca în ritualul din poemul Pistol de inseminare: ”Mâna mea ataşată ca o cătuşă de viziunea ei asupra poeziei./Mâna-despărțit de trup-plutind peste lume./Un pistol de inseminare în câmpul lui de acțiune”. Poezia şi sexul sunt una cu metropola trupească, toate supuse sacrificiului, ”jupuirii”, magiei care iluminează prin suferință ființa, în realitatea sa, exterioară şi interioară (oraş şi sex/cuvânt), totul surprins într-o ordine simbolică şi prin legende care indică în plin profan căutarea sacrului, armonia, transferată în adâncimea ființării, acasa, autostrada „cvintologiei”. Un spiritus loci (bine ascuns până şi toponimic) se foloseşte de imagini imposibile şi de un limbaj pe măsură pentru a porni o căutare inițiatică, apartenența la un loc privilegiat, care se dovedeşte a fi chiar imaginarul poetic, o entitate a plinitudinii, în cele din urmă.